ICCJ. Decizia nr. 6106/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6106/2009
Dosar nr. 1677/211/200.
Şedinţa publică din 28 mai 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4996 din 6 iunie 2007, Judecătoria Cluj-Napoca a admis acţiunea formulată de reclamantul L.M., în contradictoriu cu pârâtul C.M.V., a dispus evacuarea pârâtului din imobilul reclamantului, situat în Cluj-Napoca, şi a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1010,30 lei cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, că pârâtul locuieşte în apartamentul restituit reclamantului prin Decizia nr. 3019 din 12 noiembrie 2001, emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca, că durata contractului de închiriere încheiat de pârât cu Consiliul local Cluj-Napoca a expirat în luna mai 2004 şi că reclamantul, respectând dispoziţiile art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999, a refuzat să prelungească contractul de închiriere pe motiv că locuinţa este necesară pentru satisfacerea nevoilor sale de locuit.
Tribunalul Cluj, prin Decizia civilă nr. 20/A din 11 ianuarie 2008, a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, reţinând că reclamantul, soţia acestuia şi copiii lor au domiciliul în Cluj-Napoca şi au nevoie de locuinţa care face obiectul pricinii, iar faptul restituirii sumei primită cu titlu de despăgubiri în luna septembrie 2006 este lipsit de relevanţă. Ocuparea în continuare a locuinţei de către pârât, după ce acesta a beneficiat de prelungirea contractului de închiriere până la data de 8 aprilie 2004, dată de la care a locuit în imobil fără vreun titlu locativ şi fără să achite chirie, constituie o sarcină disproporţionată şi excesivă pentru reclamant.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, arătând că în cauză sunt incidente prevederile OUG nr. 40/1999, în raport de care proprietarul are obligaţia de a solicita fostului chiriaş, în termen de 30 de zile de la deschiderea noului rol fiscal, prin executorul judecătoresc, data şi locul întâlnirii, în vederea încheierii noului contract de închiriere. Nerespectarea de către proprietar a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din ordonanţă atrage, conform art. 11, prelungirea de drept a contractului de închiriere anterior până la încheierea unui nou contract de închiriere, iar neplata chiriei până la încheierea noului contract nu poate fi invocată de proprietar, ca motiv de evacuare a chiriaşului sau fostului chiriaş.
A susţinut recurentul, că ordonanţa se aplică şi foştilor chiriaşi, iar termenul de 5 ani pentru prelungirea contractelor de închiriere curge, în cazul acestora, ori de la data intrării în vigoare a ordonanţei ori de la data deschiderii noului rol fiscal, care înseamnă data de la care persoana înscrisă în evidenţele primăriei locului unde este situat imobilul achită impozitul pentru imobil.
Ca o consecinţă a neîndeplinirii obligaţiei stabilite de art. 10 din ordonanţă, contractul se consideră prelungit până la data la care proprietarul notifică chiriaşul pentru încheierea unui nou contract, iar, în cauză, intimatul a transmis o notificare, însă nu este menţionată intenţia acestuia de a încheia cu recurentul un contract de închiriere. Notificarea cuprinde invitaţia de a se prezenta „la sediul cabinet de avocat L.C. pentru a discuta condiţiile referitoare la imobilul în litigiu", iar prin procesul-verbal încheiat cu ocazia acestei întâlniri, recurentul şi-a manifestat intenţia de a încheia un nou contract de închiriere.
S-a mai susţinut, că s-a invocat inadmisibilitatea acţiunii, deoarece termenul de 3 ani prevăzut de lege pentru restituirea sumei primite cu titlu de despăgubiri este de decădere şi nu a fost respectat de către intimatul-reclamant.
Recursul a fost înregistrat la Curtea de Apel Cluj sub nr. 1677/211/2007, iar la termenul din 18 aprilie 2008 recurentul-pârât a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999, în raport de art. 16, art. 21 şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin încheierea din 23 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia invocată, reţinând că prima instanţă şi instanţa de apel au „statuat" că pârâtul nu mai beneficiază de protecţia instituită prin OUG nr. 40/1999, în condiţiile în care efectele contractului de închiriere au încetat la data de 8 aprilie 2004, ceea ce evidenţiază faptul că excepţia invocată nu are legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 21 alin. (1) teza finală din Legea nr. 47/1992, deoarece oricare ar fi rezolvarea dată excepţiei, ea nu ar putea influenţa în mod decisiv soluţionarea cauzei pendinte.
S-a mai reţinut, că OUG nr. 40/1999, în ansamblu, precum şi dispoziţiile art. 10 şi art. 11 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, raportat la art. 21 şi art. 44 din Constituţie.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs recurentul C.M.V., declaraţia de recurs fiind depusă la dosar cu ocazia pronunţării, în şedinţa publică din 23 mai 2008, aşa cum se consemnează în „nota" din finalul încheierii atacate.
Recurentul a susţinut, că prin memoriul depus la termenul din data de 18 martie 2008 a invocat neconstitutionalitatea art. 9 din OG nr. 92/2003, excepţie respinsă ca inadmisibilă prin încheierea care face obiectul recursului şi că, asupra excepţiilor privind neconstitutionalitatea, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, decide, conform art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională. Instanţa în fata căreia a fost invocată excepţia o poate respinge, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, numai dacă constată că „excepţia apare inadmisibilă" faţă de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
A arătat recurentul că, în fata instanţei de recurs, a invocat neconstitutionalitatea dispoziţiilor art. 10 din OUG nr. 40/1999, de care depinde soluţionarea litigiului, iar încheierea prin care această excepţie a fost respinsă ca inadmisibilă este nelegală.
S-a mai susţinut, că soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate fiind de atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, instanţa de judecată trebuia să dispună sesizarea Curţii Constituţionale. Neprocedând în acest mod, şi soluţionând pe fond excepţia, instanţa şi-a depăşit atribuţiile, asumându-şi atribuţii rezervate în exclusivitate Curţii Constituţionale. Nu s-a examinat dacă situaţiile reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992 se regăsesc în excepţia invocată, iar de prevederile legale a căror constituţionalitate a fost contestată depinde modul de soluţionare a pricinii.
Analizând recursul, în raport de motivele invocate de recurent şi de prevederile art. 3041 C. proc. civ., se constată că este fondat.
Recurentul a tăcut referiri la memoriul prin care, la termenul de judecată din data de 18 martie 2008, a invocat excepţia de neconstitutionalitate a prevederilor art. 9 din OG nr. 92/2003, însă la curtea de apel pricina a avut primul termen de judecată la data de 18 aprilie 2008, iar la dosar nu se află vreun memoriu prin care s-a invocat neconstitutionalitatea prevederilor art. 9 din OG nr. 92/2003.
Prin cererea aflată la filele 16 - 18 din dosarul în care s-a pronunţat încheierea atacată, s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 alin. (1) din OUG nr. 40/1999, iar prin încheierea atacată s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea acestei excepţii.
Susţinerea recurentului că prin încheierea atacată instanţa a soluţionat excepţia pe fond, asumându-şi atribuţii rezervate în exclusivitate Curţii Constituţionale, nu este întemeiată.
Prin încheierea atacată nu a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate. Curtea de Apel, pronunţându-se în limitele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale ( şi nu excepţia), reţinând că nu este îndeplinită condiţia ca art. 10 din OUG nr. 40/1999 să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece modul de rezolvare a excepţiei nu ar putea influenţa în mod decisiv soluţionarea pricinii, iar dispoziţiile art. 10 şi art. 11 din OUG nr. 40/1999 au făcut obiectul controlului de constituţionalitate.
Faţă de prevederile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, instanţa în faţa căreia se ridică excepţia de neconstituţionalitate trebuie să analizeze admisibilitatea ei, însă, în prezenta cauză, cererea a fost analizată raportat la alte condiţii decât cele prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) sau (3), la care face trimitere aliniatul 6 al textului.
Condiţiile ca modul de soluţionare a excepţiei să influenţeze în mod decisiv soluţionarea cauzei pendinte şi ca textul a cărui neconstituţionalitate se invocă să nu fi făcut obiectul controlului de constituţionalitate nu sunt prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.
Potrivit acestui text, pentru sesizarea Curţii Constituţionale, dispoziţia a cărei neconstituţionalitate se invocă trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, excepţia să fie invocată de una dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă şi printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale să nu se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor respective.
Or, în prezenta cauză, sunt îndeplinite aceste condiţii, deoarece excepţia a fost invocată de una din părţi, nu s-a pronunţat de către Curtea Constituţională o decizie prin care să se fi constatat neconstitutionalitatea prevederilor art. 10 din OUG nr. 40/1999, iar acest text, invocat de recurent în recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 20/A din 11 ianuarie 2008 a Tribunalului Cluj şi de prima instanţă în motivarea soluţiei admiterii acţiunii, are legătură cu soluţionarea pricinii având ca obiect evacuarea.
Excepţia nefiind contrară prevederilor art. 29 alin. (1), (2) sau (3) din Legea nr. 47/1992, curtea de apel trebuia ca, în baza art. 29 alin. (4) din lege, să sesizeze Curtea Constituţională cu soluţionarea ei.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312 (1) C. proc. civ., se va admite recursul, va fi casată încheierea atacată, va fi sesizată Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate invocată de recurent, iar, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, cauza în care s-a ridicat excepţia va fi suspendată până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei invocate.
În opinia Înaltei Curţi, excepţia de neconstitutionalitate nu este întemeiată, deoarece art. 10 din OUG nr. 40/1999, care stabileşte procedura încheierii noului contract de închiriere între proprietarul locuinţei şi chiriaş sau fostul chiriaş, nu este contrar dispoziţiilor art. 16, art. 21 şi art. 24 alin. (1) din Constituţia României.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâtul C.M.V. împotriva încheierii nr. 1140/R din 23 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, în dosarul nr. 1677/211/2007, pe care o casează.
Sesizează Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstitutionalitate invocată de recurentul C.M.V.
Suspendă judecata cauzei în care s-a invocat excepţia de neconstitutionalitate până la soluţionarea acesteia de către Curtea Constituţională.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6078/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6050/2009. Civil → |
|---|
