ICCJ. Decizia nr. 6110/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6110/2009
Dosar nr. 1593/35/200.
Şedinţa publică din 28 mai 2009
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la 9 august 2005, reclamanta B.L.J. a chemat în judecată, în calitate de pârât Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.000.000 Euro sau contravaloarea în lei cu titlu de despăgubiri civile ca urmare a cercetării penale, trimiterii în judecată şi cercetării pe nedrept pentru comiterea infracţiunilor de fals intelectual şi celor asimilate faptelor de corupţie, prevăzute de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) şi respectiv art. 11 din Legea nr. 78/2000.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen. şi art. 998, art. 999 C. civ.
În fapt, reclamanta a susţinut că în anul 1998 a fost promovată la Tribunalul Bihor, fiindu-i repartizate o serie de dosare în calitate de judecător sindic. Anterior acestui an, a activat ca judecător la altă instanţă, iar în anul 1991 a absolvit cursurile I.M.M.
A mai arătat că eforturile şi competenţa profesională cu privire la soluţionarea dosarului referitor la SC O. SA au fost unanim apreciate în presa locală în anul 2001 pentru care ulterior în anul 2002 să se dispună cercetarea sa penală şi apoi trimiterea în judecată, situaţie care s-a repercutat dramatic asupra existenţei sale. Reclamanta a arătat că a fost supusă unor traume psihice, morale şi sufleteşti care i-au afectat ireversibil viaţa. Din punct de vedere fizic, a dobândit afecţiuni cardiace şi a suportat un avort spontan iar din punct de vedere socio-profesional a fost percepută de către cei din jurul său ca o adevărată infractoare de drept comun. Elocvente în acest sens au fost anunţurile repetate făcute la posturile de radio şi televiziune prin care era semnalată începerea cercetării penale dar şi articolele apărute în presă. Reclamanta a susţinut că a fost umilită prin obligaţia instituită pe nedrept de a da declaraţii interminabile în faţa organelor de cercetare penală şi apoi a instanţelor judecătoreşti.
Prin sentinţa penală nr. 5/2003 a Curţii de Apel Oradea s-a dispus achitarea reclamantei-inculpate, pentru ambele infracţiuni reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, soluţia fiind menţinută şi în recurs prin Decizia penală nr. 1169/2004.
Cu toate acestea, procurorul General a promovat recurs în anulare, recurs ce a fost respins prin Decizia nr. 100/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Faţă de aceste împrejurări reclamanta a susţinut că se demonstrează încrâncenarea de care s-a dat dovadă în scopul condamnării sale cu orice preţ, pornindu-se de la ideea preconcepută a vinovăţiei sale. Evident, i s-a adus o gravă atingere onoarei şi reputaţiei, sens în care a invocat art. 52 alin. (3) din Constituţie prin raportare la art. 405 - 407 C. proc. pen.
Prin încheierea de şedinţă din 25 noiembrie 2005 dată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 5197/2005, s-a admis cererea de abţinere formulată de toţi judecătorii din cadrul Tribunalului Bihor şi s-a dispus trimiterea cauzei spre soluţionare la Tribunalul Satu Mare.
In faţa instanţei, legal investite, reclamanta a precizat cuantumul pretenţiilor.
La termenul de judecată din 20 februarie 2006, a intervenit în proces în condiţiile art. 45 C. proc. civ. Ministerul Public prin procuror P.V.M., aceasta depunând note de şedinţă referitoare la netemeinicia acţiunii în condiţiile în care în speţă nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
Susţinând oral argumentele expuse prin înscrisul de la filele 14-16 procurorul s-a referit la lipsa unei condiţii necesare antrenării răspunderii Statului Român pe temeiul invocat de reclamantă şi anume inexistenţa unei condamnări definitive, considerând că examinarea acestei condiţii este prealabilă discutării probelor perspectivă din care se constituie într-o veritabilă excepţie de fond.
Excepţia invocată a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din 20 februarie 2006.
Prin sentinţa civilă nr. 141/D din 17 martie 2006, Tribunalul Satu Mare a admis excepţia invocată de Ministerul Public şi în consecinţă a respins ca neîntemeiată acţiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat prin consilier juridic al D.G.F.P. Satu Mare.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, reclamanta a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul Parchetului Naţional Anticorupţie întocmit în dosar nr. 92/P/2002, că prin sentinţa penală nr. 5 din 28 martie 2003 a Curţii de Apel Oradea aceasta a fost achitată, soluţie ce a fost menţinută în recurs, iar recursul în anulare declarat de Procurorul General a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 100 din 11 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea prima instanţă a reţinut că, întrucât reclamanta nu a fost condamnată definitiv, achitarea nedispunându-se ca urmare a rejudecării după o prealabilă condamnare definitivă, procurorul a invocat această împrejurare ca fiind de natură a înlătura aplicarea art. 504 C. proc. pen., neîndeplinirea acestei dispoziţii fiind invocată ca o excepţie de fond, considerându-se că eventuala sa admitere ar face inutilă administrarea de probe. În realitate, prima instanţă a apreciat că această susţinere invocată se constituie într-o apărare de fond care la fel ca şi excepţia, ar face inutilă administrarea de probe în sensul stabilirii şi evaluării prejudiciului.
În consecinţă, s-a apreciat de prima instanţă că, ceea ce trebuie stabilit în cauză este dacă situaţia invocată de reclamantă atrage sau nu incidenţa art. 504 C. proc. pen., în scopul dezdăunării sale pentru prejudiciul suferit, respectiv, dacă cererea sa este sau nu întemeiată din perspectiva acestei norme.
După o interpretare succintă a dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen., tribunalul a apreciat că pentru a exista o eroare judiciară în sensul legii, este necesar ca persoana să fi fost condamnată definitiv şi ulterior, în rejudecare să se pronunţe o hotărâre definitivă de achitare, condiţie care în speţă, nu este îndeplinită, motiv pentru care, instanţa de fond a respins acţiunea ca neîntemeiată, constatându-se totodată că, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Deciziile civile nr. 3189 din 20 aprilie 2005 şi 6976 din 9 decembrie 2004, s-a pronunţat în acest sens.
S-a mai reţinut că din starea de fapt expusă în acţiunea introductivă, rezultă că reclamanta este nemulţumită de faptul că a fost cercetată penal şi trimisă în judecată, fie cu rea voinţă, fie din lipsă de profesionalism, fie din conjugarea ambelor motive, în această situaţie fiind necesară, ca o condiţie prealabilă, stabilirea răspunderii penale sau disciplinare în sarcina procurorului printr-o hotărâre judecătorească definitivă, cererea de despăgubiri îndreptată împotriva Statului urmând a fi făcută în termen de 1 an de la obţinerea acestei hotărâri în condiţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Instanţa de fond a considerat că nu este vorba de eroare judiciară în procesul penal în sensul art. 504 C. proc. pen., pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului de natură să producă o eroare judiciară, persoana vătămată are la îndemână temeiul legal mai sus menţionat, precizându-se că în această situaţie, conţinutul erorii judiciare urmează a se stabili de jurisprudenţă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta B.L.J., solicitând admiterea lui şi schimbarea în totalitate a hotărârii atacate, iar pe cale de consecinţă, trimiterea dosarului în vederea administrării probatoriului şi soluţionării astfel pe fond a cauzei.
În motivarea apelului reclamanta a susţinut că, pe de o parte, Ministerul Public nu justifică participarea din punct de vedere legal în prezenta cauză iar pe de altă parte, incidenţa prevederilor art. 504 C. proc. pen. este determinată de faptul că eroarea judiciară semnifică orice eroare comisă într-o cauză penală constând în greşita stabilire a faptelor, cu consecinţa cercetării penale, trimiterii în judecată sau condamnării pe nedrept a unei persoane, astfel încât se poate antrena răspunderea patrimonială a Statului conform art. 52 alin. (3) din Constituţia României. Ca atare orice eroare judiciară indiferent de modul în care s-a finalizat, cu sau fără condamnarea persoanei, dă dreptul la reparaţii patrimoniale şi aceasta pentru că instanţa constituţională nu face nici o distincţie între persoane condamnate definitiv, ulterior achitate şi persoane achitate fără o condamnare prealabilă şi pentru că în oricare din aceste situaţii este inadmisibil ca un cetăţean să fie cercetat şi judecat şi să suporte pe nedrept oprobiul public, tratarea ca pe un infractor, atingerea adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei, compromiterea pe plan social şi profesional, traumele psihice şi fizice pe care le produce aplicarea prevederilor penale mai ales când atrag şi suspendarea din funcţie şi lipsirea de orice mijloace de subzistenţă (cum este cazul magistraţilor), consecinţe pe care ar trebui să le suporte doar o persoană găsită vinovată.
O altă critică se referă la faptul că, împărtăşind în totalitate concluziile reprezentantului Ministerului Public şi a pârâtului Statul Român, instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei în baza excepţiei inadmisibilităţii fără a mai proceda la soluţionarea fondului pretenţiilor sale.
Prin Decizia civilă nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007, Curtea de Apel Oradea a admis ca fondat apelul civil declarat de apelanta B.L.J. împotriva sentinţei civile nr. 141/D din 17 martie 2006, pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în întregime în sensul că a admis în parte acţiunea şi în consecinţă a fost obligat Statul Român la 150.000 RON/lei cu titlu de despăgubiri civile. Totodată a fost obligat Statul Român să plătească apelantei B.L.J. suma de 67 lei RON cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele: excepţia privitoare la dreptul Ministerului Public de a participa în prezenta cauză a fost soluţionată în şedinţa publică din 22 iunie 2006, când instanţa a statuat că fiind intervenient în baza prevederilor art. 45 alin. (3) C. proc. civ., în baza unei cereri de intervenţie formulate în scris în dosar nr. 4352/2005 al Tribunalului Satu Mare (fila 14 din dosar) astfel încât în această calitate putea pune concluzii şi participa la judecată;
- potrivit prevederilor art. 504 alin. (2)C. proc. pen. „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
- alin. (3) din acelaşi art. 504 C. proc. pen. precizează că „(....) restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz (....) prin hotărâre definitivă de achitare (....)".
- noţiunea de restrângere de „libertate" trebuie înţeleasă în sensul că se referă la „drepturile şi libertăţile fundamentale" aşa cum sunt ele definite prin dispoziţiile art. 20 din Constituţie.
- în cazul din speţă, reclamantei i-a fost restrâns dreptul la muncă, prin măsura suspendării din funcţie dispusă după începerea urmăririi penale şi aceasta pentru că fiind magistrat, operau dispoziţiile prevăzute de art. 76 alin. (2) din Legea nr. 92/1992, iar conform prevederilor art. 83 din Legea nr. 92/1992, magistratul nu are voie să exercite alte funcţii publice sau private cu excepţia funcţiilor didactice în învăţământul universitar.
- deşi măsura suspendării din funcţie a operat, ope legis, actul declanşator 1-a constituit punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror şi astfel că, indubitabil că a avut loc o restrângere a unei „libertăţi", în concret, chiar a unui drept fundamental, dreptul la muncă prevăzut de dispoziţiile art. 41 din Constituţie şi aceasta în cursul unui proces penal, soldat cu achitarea în toate fazele procesuale;
- întrucât finalitatea procesului penal a fost achitarea, iar măsurile dispuse în cadrul procesului penal au avut ca şi consecinţe restrângerea unei libertăţi înseamnă că actul sau actele declanşatoare a punerii în mişcare a procesului penal pot fi asimilate unei erori judiciarei constând într-o greşită stabilire a faptelor ca încadrându-se în sfera penală şi care, au avut drept consecinţă declanşarea nejustificat a procesului penal în cazul din speţă;
- eroarea judiciară a fost determinată de o apreciere greşită a existenţei unei fapte penale pentru infracţiunea de fals intelectual respectiv, de reprezentarea greşită, necorespunzătoare ori incompletă a realităţii în cazul celeilalte infracţiuni pentru care a fost pornit procesul penal împotriva reclamantei;
În consecinţă, instanţa de apel a statuat că, în cazul de faţă, ne găsim în prezenţa restrângerii unei libertăţi în mod nelegal în cadrul unui proces penal, întrucât s-a finalizat cu achitarea inculpatei şi ca atare dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. îşi găsesc pe deplin aplicarea, dispoziţie legală ce nu poate fi interpretată restrictiv cum în mod greşit a procedat instanţa de fond, respectiv numai atunci când a existat iniţial o condamnare iar ulterior s-a dispus achitarea.
Prin faptul că procesul penal, declanşat dintr-o eroare în cazul din speţă, a durat aproape 1 an şi jumătate şi în toată această perioadă reclamanta a fost victima unei măsuri ce i-a restrâns drepturi şi libertăţi fundamentale producându-i prejudicii grave, instanţa de apel a apreciat că s-a încălcat şi dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea lui într-un termen rezonabil, drept prevăzut şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie pentru că statul avea obligaţia să ia toate măsurile ce se impun pentru a împiedica declanşarea umilinţelor, suferinţelor şi oprobiului public la care pe nedrept reclamanta a fost supusă, mai ales că încă înainte de începerea urmăririi penale, reclamanta fiind acuzată de corupţie în mass-media şi presă, încălcându-se şi prezumţia de nevinovăţie consacrată de prevederile art. 23 alin. (1) din Constituţie ba chiar şi unul din principiile de bază ale procesului penal consacrat de prevederile art. 1 alin. (2) C. proc. pen., potrivit căruia procesul penal trebuie să contribuie „la apărarea persoanei, drepturilor şi libertăţilor acesteia".
Pentru toate cele de mai sus, instanţa de apel a constatat că în mod greşit instanţa de fond a apreciat în cazul din speţă că nu ne aflăm în prezenţa unei erori judiciare şi deci greşit a admis excepţia invocată de Ministerul Public şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, motiv pentru care, a admis ca fondat apelul şi a schimbat în întregime sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea, obligând statul în baza prevederilor art. 504 alin. (2) şi (3), art. 505-506 C. proc. pen. la 150.000 lei RON despăgubiri civile (daune morale) pentru prejudiciile cauzate reclamantei în cursul procesului penal, iar în baza prevederilor art. 274 C. proc. civ. la 67 lei RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă expertiză medico-legală.
La stabilirea cuantumului despăgubirilor s-a avut în vedere faptul că reclamanta avea calitatea de magistrat, că durata restrângerii dreptului la muncă a fost de aproape 1 an şi jumătate, că restrângerea acestui drept a generat un stres şi un disconfort psihic şi chiar fizic în plus şi i-a adus atingere demnităţii, onoarei, i-a zdruncinat încrederea în capacităţile personale, profesionale şi a făcut ca, chiar şi după finalizarea procesului penal, să continue să fie privită cu suspiciune de societate, chiar de unii colegi magistraţi şi a făcut să aibă temeri şi dubii un timp cu privire la faptul că va putea fi mamă şi va putea avea copii şi o familie.
Împotriva deciziei civile nr. 488/2007 A din 6 decembrie 2007 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, termen legal au declarat şi motivat recurs: reclamanta B.L.J., precum şi pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanta arată că Decizia pronunţată de instanţa de apel este dată cu încălcarea legii întrucât atunci când a procedat la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, acestea nu asigură o reparare integrală a pagubei suferite.
Or, evidenţiază recurenta-reclamantă în argumentarea acestei critici, o reparare integrală a prejudiciului suferit se poate analiza prin acordarea unor despăgubiri în limita cuantumului solicitat de către aceasta.
În recursul său pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită modificarea în tot a hotărârii recurate, menţinerea hotărârii primei instanţe, şi pe cale de consecinţă respingerea acţiunii civile promovată de reclamanta B.L.J., critica vizând greşita aplicare a dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.
Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, în recursul său, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ, formulează critici de nelegalitate cu privire la faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea legii, instanţa de apel dând o interpretare greşită a textelor de lege corespunzătoare situaţiei de fapt.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile pentru considerentele expuse în cele ce urmează.
Examinarea legalităţii deciziei recurate nu poate fi făcută în afara raportării soluţiei pronunţate de instanţa de apel şi cea de fond la temeiul de drept al cererii, întrucât judecătorul este chemat să reţină din probatoriile administrate în cauză numai aspectele de fapt relevante pentru dispoziţiile legale pe care reclamantul îşi întemeiază cererea.
Sub acest aspect, instanţa de recurs constată că temeiul de drept al acţiunii, potrivit menţiunii făcute în cererea de chemare în judecată (fila nr. 4 din dosarul tribunalului), l-au constituit dispoziţiile art. 504-507 C. proc. pen. şi art. 998-999 C. civ.
Reclamanta nu a făcut ulterior, pe parcursul judecării cauzei, în primă instanţă ori în instanţa de apel, nicio precizare referitoare la temeiul de drept al acţiunii şi cu atât mai puţin în sensul dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., pe care a înţeles să îşi sprijine pretenţiile.
Prima instanţă a admis excepţia invocată de Ministerul Public şi în consecinţă a respins ca neîntemeiată acţiunea în despăgubiri exercitată de reclamanta B.L.J., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti reprezentat prin consilier juridic al D.G.F.P. Satu Mare, soluţie pe care şi-a întemeiat-o în drept pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., omiţând să se pronunţe cu privire dispoziţiile art. 998-998 C. civ., la care reclamanta a făcut referire expresă, astfel cum am arătat mai sus.
La rândul ei, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia de admitere a apelului declarat de reclamantă pe dispoziţiile aceleiaşi prevederi menţionând în considerentele deciziei pronunţate că, în cazul de faţă, ne găsim în prezenţa restrângerii unei libertăţi în mod nelegal în cadrul unui proces penal, întrucât s-a finalizat cu achitarea inculpatei şi ca atare dispoziţiile art. 504 alin. (2)C. proc. pen. îşi găsesc pe deplin aplicarea, dispoziţie legală ce nu poate fi interpretată restrictiv cum în mod greşit a procedat instanţa de fond, respectiv numai atunci când a existat iniţial o condamnare iar ulterior s-a dispus achitarea.
Se constată că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre de admitere a apelului cu preţul substituirii temeiului de drept al acţiunii, viciu care afectează legalitatea deciziei cu prejudicierea directă a părţii, şi anume a reclamantei.
Astfel, instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ. teza I care dispun că "în cazul in care se constata că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra in cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacata şi va trimite cauza spre rejudecare primei instanţe".
Caracterul imperativ al dispoziţiilor legale menţionate care priveşte şi impune ordinea firească a procesului, se întemeiază pe necesitatea asigurării celor doua grade de jurisdicţie. Exigenţa acestui principiu se impune nu numai în interesul părţilor ci şi pentru respectarea competenţei materiale a instanţelor deoarece fondul oricărui litigiu trebuie să fie soluţionat de instanţa competentă.
Pe de altă parte, omisiunea instanţelor de a arăta care sunt motivele de fapt şi de drept pentru care cererile reclamantei sunt sau nu întemeiate, aşa cum prevede art. 261 alin. (5) C. proc. civ., echivalează cu o necercetare a fondului care face imposibilă exercitarea controlului judiciar de instanţa de recurs.
Cum instanţele nu au verificat şi nu s-au pronunţat pe fondul litigiului din perspectiva art. 998-999 C. civ., Înalta Curte va admite recursurile şi, în temeiul art. 312 alin.(3) teza întâi C. proc. civ., va dispune casarea deciziei pronunţate în cauză de Curtea de Apel Oradea şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Satu Mare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I DE
Admite recursurile declarate de reclamanta B.L.J. şi de pârâţii Statul Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Satu Mare şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva deciziei nr. 488 A din data de 6 decembrie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Casează Decizia recurată şi sentinţa civilă nr. 141/D din 17 martie 2006 a Tribunalului Satu Mare şi trimite cauza spre rejudecare, Tribunalului Satu Mare.
Irevocabilă.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6118/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6078/2009. Civil → |
|---|
