ICCJ. Decizia nr. 6118/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6118/200.
Dosar nr. 5771/120/200.
Şedinţa publică din 28 mai 2009
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa sub nr. 5771/120/2007 reclamantul B.C.M., în contradictoriu cu pârâta Primăria Târgovişte a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 5496 din 03 septembrie 2007 emisă de pârâtă, solicitând anularea acesteia şi obligarea pârâtei la plata contravalorii sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 actualizată în raport de indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilelor situate în Târgovişte, care au aparţinut autorilor săi, B.M. şi B.O.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, prin notificarea nr. 49/2005 depusă prin Biroul Executorului Judecătoresc D.M. la Primăria comunei Gura Şuţii a solicitat calcularea sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea încasată conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare celor două imobile expropriate în baza Legii nr. 92/1950, imobile pentru care Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 conform Hotărârii nr. 142 din 28 octombrie 1996 a stabilit o despăgubire în cuantum de 94.409.500 lei din care s-au acordat efectiv doar 82.341.600 lei, deoarece suma iniţială depăşea limita legală prevăzută.
Reclamantul a mai susţinut că în conformitate cu noile dispoziţii ale Legii nr. 247/2005 a formulat o nouă notificare în completarea dosarului iniţial de despăgubire, însă i-a fost înaintată adresa nr. 10176/dos. 11 din 25 mai 2006 prin care i se comunica faptul că notificarea menţionată nu se încadrează în prevederile Legii nr. 247/2005, ea făcând obiectul Legii nr. 10/2001.
Totodată, prin acest înscris s-a precizat că termenul limită de depunere a notificărilor a fost 14 februarie 2002, iar ulterior la data de 24 septembrie 2007 i-a fost comunicată dispoziţia nr. 5496 din 03 septembrie 2007 prin care a fost respinsă cererea sa, ca tardiv formulată.
Reclamantul a apreciat că dispoziţia contestată este nelegală şi netemeinică, fiind contrară noilor dispoziţii statuate de Legea nr. 247/2005, prin care despăgubirile se calculează la valoarea de piaţă a imobilului, actualizarea acestora cuvenindu-se de drept persoanei îndreptăţite, deoarece şi-a manifestat intenţie în acest sens.
Având în vedere că la data solicitării, Legea nr. 112/1995 acorda despăgubiri în mod limitat, reclamantul a menţionat că nu poate fi privat de obţinerea unei reparaţii prin echivalent, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 „persoanele îndreptăţite care nu au formulat cereri, au fost respinse ori nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, au dreptul de a formula o asemenea cerere în condiţiile prezentei legi".
În acest context, reclamantul a susţinut că în atare situaţie pentru primirea despăgubirii actualizate, în cazul persoanelor ale căror cereri au fost soluţionate, actualizarea survine de drept, neputând opera decăderea, sancţiune aplicabilă doar în ipotezele prevăzute de alin. (4), întrucât el şi-a manifestat voinţa în sensul obţinerii despăgubirilor în anul 1996.
Prin întâmpinarea formulată în baza art. 115 C. proc. civ. pârâta Primăria municipiului Târgovişte a solicitat respingerea cererii, întrucât notificarea reclamantului este tardiv formulată, fiind depăşit termenul de la 14 februarie 2002, instituit de Legea nr. 10/2001 prin art. 22 alin. (1) iar sancţiunea nerespectării acestui termen este pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, fiind greşită interpretarea pe care o dă reclamantul notificării depusă în octombrie 2005 şi anume aceea a unei reveniri la cererea formulată în baza Legii nr. 112/1995. S-a mai arătat că deşi Legea nr. 247/2005 a adus o serie de modificări şi completări Legii nr. 10/2001, niciuna dintre acestea nu se referă la art. 22 care prevede obligativitatea adresării notificării în termenul prelungit până la 12 luni, respectiv până la 14 februarie 2002, termenul de decădere instituit de art. 22 nefiind modificat.
Prin sentinţa civilă nr. 898 din 22 mai 2008 Tribunalul Dâmboviţa a respins cererea formulată de către reclamant, reţinând că prin hotărârea nr. 142/1996 a Comisiei Judeţene Dâmboviţa pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 i s-au acordat despăgubiri în sumă de 82.341.600 lei pentru imobilele situate în Târgovişte, ce au aparţinut autorilor săi, iar după apariţia Legii nr. 247/2005 acesta a depus prin intermediul executorului judecătoresc notificarea nr. 49 din 18 octombrie 2005 în temeiul căreia a solicitat plata contravalorii sumei ce reprezintă diferenţa dintre valoarea încasată în baza Legii nr. 112/1995 conform hotărârii menţionate anterior, actualizată în funcţie de indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a celor două imobile în litigiu.
Tribunalul a concluzionat că, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, pentru ca reclamantul să beneficieze de măsurile reparatorii constând în diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului, trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 în termenul de decădere de 6 luni de la intrarea ei în vigoare, termen prelungit cu încă 6 luni prin OUG nr. 109/2001 şi 145/2001, respectiv până la 14 februarie 2002.
În consecinţă s-a stabilit că modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 prin titlul I din Legea nr. 247/2005 nu l-a repus pe reclamant în termenul de 12 luni pentru trimiterea notificării şi în atare context aceasta a fost tardiv formulată. împotriva sentinţei mai sus menţionate a formulat apel reclamantul B.C.M. fără a se preciza motivele care l-au determinat să promoveze această cale de atac, iar instanţa a procedat la judecata acesteia, având în vedere dispoziţiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 202 din 22 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.C.M.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele :
- potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri conform prevederilor Legii nr. 112/1995 ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
- o atare actualizare însă nu operează de drept ci presupune manifestarea de voinţă a părţii în vederea obţinerii ei, manifestare concretizată sub forma unei notificări care, astfel cum rezultă din interpretarea coroborată a art. 20 cu art. 22 din lege, trebuia adresată în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată, termen prelungit la 12 luni, respectiv până la 14 februarie 2002.
- termenul de decădere reglementat de dispoziţiile legale menţionate anterior nu a fost modificat prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, iar raţiunea pentru care el a fost instituit ca fiind termen de decădere a rezultat tocmai din preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedura de punere în aplicare şi finalizare a operaţiunilor de retrocedare în natură sau prin echivalent (aşa cum este cazul în speţă) a bunurilor trecute în proprietatea statului sau preluate în orice mod de acesta.
- pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilelor, contestatorul trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 (fost 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data de 14 februarie 2002.
- având în vedere că reclamantul a înregistrat notificarea abia la 18 octombrie 2005, deci după expirarea termenului menţionat anterior sancţiunea care intervine o reprezintă decăderea lui din dreptul de a solicita măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin încheierea din camera de consiliu din 17 noiembrie 2008, dată în acelaşi dosar, Curtea de Apel Ploieşti, a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei civile nr. 202 din 22 septembrie 2008, în sensul că numele corect al reclamantului-apelant este B.C.M., în loc de B.M.C.
Împotriva deciziei mai sus menţionate, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul B.C.M.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici în legătură cu Decizia recurată:
- Instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate din perspectiva art. 105 alin. (2) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că la termenul din 22 septembrie 2008 apărătorul ales a remis către instanţă o cerere prin care a solicitat un termen în vederea pregătirii apărării, depunerii motivelor de apel şi continuarea reprezentării clientului, arătând că din motive medicale nu se poate prezenta şi că din aceleaşi motive a şi fost angajată de client în urmă cu 5 zile.
Faţă de dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că instanţa poate da un singur termen de judecată pentru lipsă de apărare iar în cazul când instanţa refuză amânarea judecăţii, va amâna pronunţarea în vederea depunerii concluziilor scrise, consideră recurentul că i-a fost grav încălcat dreptul la apărare, încălcându-se astfel şi formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
- Un alt motiv de recurs se referă la faptul că hotărârea pronunţată în cauză a fost dată cu aplicarea greşită a legii, reiterând critica din apel cu privire la faptul că s-au încălcat în mod grav drepturile constituţionale şi internaţionale garantate de lege, cu privire la proprietate şi juste despăgubiri, expunând situaţia de fapt.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată.
(2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise.
Deci, cererea pentru lipsă de apărare se impune a fi temeinic motivată şi dovedită, iar amânarea cauzei se apreciază de către instanţă.
Or, din cererea existentă la fila 96 dosar apel este de observat faptul că apărătorul ales al reclamantului a solicitat amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare „fiind plecată din ţară în perioada 30 martie 2008-6 aprilie 2008", fără a dovedi în vreun fel această susţinere.
Mai mult, prin motivele de recurs, s-a susţinut că amânarea cauzei a fost solicitată în raport de faptul că" din motive medicale nu s-a putut prezenta", contrar motivului arătat în cererea scrisă şi, de altfel, nedovedit.
În consecinţă nu se poate reţine în sarcina instanţei de apel încălcarea dispoziţiilor art. 156 C. proc. civ. şi nicidecum nesocotirea dreptului la apărare al părţii întrucât cererea sa nu a fost temeinic motivată.
Cu privire la motivul al doilea de recurs, este de reţinut că situaţia de fapt stabilită în fazele procesuale anterioare rezultă din dovezile administrate şi nu mai poate fi reapreciată în calea de atac a recursului, Înalta Curte putând verifica numai modul în care, la situaţia de fapt stabilită, instanţa de apel a interpretat şi apreciat dispoziţiile legale incidente.
Din această perspectivă Înalta Curte constată că în mod corect instanţele au apreciat că pentru a beneficia de măsurile reparatorii constând în diferenţe dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei şi valoarea corespunzătoare a imobilului, contestatorul trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată până la data de 14 februarie 2002.
Pentru considerentele expuse în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.C.M. împotriva deciziei nr. 202 din 22 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6208/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6110/2009. Civil → |
|---|
