ICCJ. Decizia nr. 7791/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7791/2009
Dosar nr. 36425/3/2008
Şedinţa publică din 29 septembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1645 din 4 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de D.G.P. împotriva pârâtului M.C.C.
Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel D.G.P., criticând-o pentru nelegalitate.
După data de 1 ianuarie 2007, în baza art. 18 şi 39 T.C.E. (dispoziţii legale comunitare ce pot fi invocate şi reţinute ca aplicabile în cauză în virtutea principiului efectului direct al dreptului comunitar) libera circulaţie a persoanelor este asigurată în interiorul Comunităţii Europene, fiecare cetăţean al uniunii având dreptul de a circula şi de a domicilia în mod liber pe teritoriul statelor membre, fiind supus limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a acestuia.
Libertatea de circulaţie implică sub rezerva limitărilor pe motive de ordine publică, securitate publică ori sănătate publică, printre alte coordonate, deplasarea în mod liber pe teritoriul statelor membre în scopul angajării precum şi şederea într-un stat membru pentru scop de angajare potrivit prevederilor ce cârmuiesc angajarea naţionalilor acelui stat, stabilite prin lege, regulament ori acţiune administrativă.
Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei detaliază motivele restrictive pentru libera circulaţie a persoanelor, iar măsurile atrase în consecinţă, trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual a persoanei în cauză, pedepsele penale anterioare neputând constitui prin el însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.
În concepţia Curţii Europene de Justiţie expresia sub rezerva limitărilor justificate pe motive de ordine publică priveşte nu numai prevederii legislative adoptate de fiecare stat membru spre a limita în cadrul teritoriului său libertatea de circulaţie şi de şedere pentru resortisanţii altor state membre, ci şi decizii individuale luate în aplicarea unor astfel de prevederi legislative.
Dar chiar aşa fiind, Curtea a considerat totuşi că măsurile de restrângere a dreptului de şedere, nu pot fi impuse de un alt stat membru resortisanţilor altui stat membru care sunt supuşi prevederilor tratatului, cu excepţia cazurilor şi împrejurărilor în care astfel de măsuri pot fi aplicate resortisanţilor statului interesat.
Definirea şi/sau aplicarea conceptului de „ordine publică" aparţine în primul rând legilor şi tribunalelor naţionale, fapt care face posibile acţiuni abuzive ale statelor membre în aprecierea situaţiilor ce constituie motive justificative de limitare a libertăţii de circulaţie.
Simpla neîndeplinire de către un resortisant al unui stat membru a formalităţilor privind intrarea, circulaţia şi şederea străinilor, nu este de aşa natură încât să constituie în sine o condiţie care ameninţă ordinea publică, securitate publică şi nu poate deci prin ea însăşi să justifice o măsură ordonând expulzarea şi detenţiunea temporară în acest scop.
Potrivit normelor cuprinse în Preambulul Directivei 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora, cetăţenii uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiţii sau formalităţi, alta decât cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, dreptul fundamental.
În raport de efectul direct al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că împrejurarea că autorităţile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea însăşi suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă circulaţie a unui cetăţean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de circulaţie sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situaţia invocată de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-una dintre cele trei cazuri ce constituie excepţii de la principiul liberei circulaţii a persoanelor, se reţine din actele depuse de reclamantă în susţinerea cererii sale, că nu s-a dovedit în speţă existenţa nici unuia dintre cazurile de excepţie arătate.
Pe de altă parte, existenţa acordului bilateral de readmisie încheiat cu Statul Român impune acestuia din urmă doar obligaţia de a readmite cetăţenii săi care au fost expulzaţi de către celălalt stat parte la acord, dar nu poate justifica, faţă de cele reţinute anterior, luarea unor măsuri de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanelor returnate din statul respectiv.
Trebuie reţinut şi aspectul că intimatul pârât a precizat şi a şi dovedit că este citat în vederea prezentării sale la anumite litigii în Franţa, necesitându-se prezenţa sa personală, acesta fiind un alt motiv pentru care nu i se poate restrânge pârâtului exercitarea dreptului la libera circulaţie pe teritoriul Franţei.
Împotriva deciziei a formulat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 deoarece actul normativ îndeplineşte calităţile necesare reţinute de Curtea Europeană pentru aplicarea măsurii de restrângere a dreptului la liberă circulaţie, precum şi faptul că intimatul are un comportament ce constituie o ameninţare pentru ordinea publică.
Analizând Decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine cele ce succed.
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea D.G.P., cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunal în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Într-adevăr, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1 T.C.E. prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 290 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (C.E.E.) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Pe de altă parte, sintagma „am fost înapoiat de către organele de poliţie pe motiv de şedere ilegală" din înscrisul tipizat completat de către pârât, a fost anihilată prin precizarea făcută ulterior în sensul că a ieşit legal din ţară la 22 martie 2008. Or, în afara acestei menţiuni cuprinse într-un înscris cu un conţinut predeterminat, nu s-a probat că la 23 martie 2008 pârâtul stătea ilegal în Franţa.
Returnarea pârâtului din Franţa nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistenţa unei ingerinţe atât de semnificative în libertatea de circulaţie a pârâtului. Această ingerinţă nu poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică şi proporţională cu scopul urmărit prin aplicarea ei".
Având în vedere dispoziţiile art. 39 din Tratatul Comunităţii Europene, care reglementează dreptul cetăţenilor Uniunii la liberă circulaţie pe teritoriul statelor membre şi având în vedere că acesta cuprinde dreptul de ieşire din statul de origine şi de intrare pe teritoriul altui stat membru, restrângerea exerciţiului acestui drept, solicitat de reclamantă, nu poate fi primită.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute de Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce precede, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul a fost respins cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta D.G.P. din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 68 din 29 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7782/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7808/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
