ICCJ. Decizia nr. 7824/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7824/2009
Dosar nr. 5725/110/200.
Şedinţa publică din 30 septembrie 2009
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 17 septembrie 2008, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie a pârâtei P.C.E., pe teritoriul Belgiei pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea cererii, reclamanta a învederat că pârâta a fost returnată din Belgia la data de 12 iulie 2008 în baza Acordului de readmisiei încheiat de România cu această ţară, aprobat prin HG nr. 825/1995, fiind astfel întrunite cerinţele prevăzute de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 în temeiul cărora a solicitat admiterea acţiunii.
Prin sentinţa nr. 1042 din 26 noiembrie 2008, Tribunalul Bacău, secţia civilă, a admis acţiunea reclamantei şi a restrâns dreptul pârâtei la liberă circulaţie pe teritoriul Belgiei pentru o perioadă de 6 luni.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că faţă de înscrisurile depuse în probaţiuni şi în raport de dispoziţiile art. 28 alin. (5), art. 38, art. 39, art. 52 şi art. 55 din Legea nr. 248/2005, limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie pe durata menţionată este îndestulătoare atingerii scopului coercitiv şi preventiv al măsurii solicitate.
Apelul declarat de pârâtă împotriva susmenţionatei hotărâri a fost admis prin Decizia nr. 13 din 11 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia civilă, minori şi familie, conflicte de muncă şi asigurări sociale. A fost schimbată în tot sentinţa apelată în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că măsura dispusă de prima instanţă, deşi corespunde textului art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 contravine, în situaţia dată, Directivei 2004/38/CE, întrucât conduita reţinută în sarcina pârâtei nu se încadrează în niciunul din cazurile limitativ prevăzute de textul directivei care să justifice restricţionarea libertăţii de circulaţie.
Mai mult, atât la prima instanţă, cât şi în apel, au fost depuse dovezi din care rezultă că pârâta poseda acte de şedere legală pe teritoriul Belgiei şi că este titular al cardului de identitate belgian, cu durata de valabilitate cuprinsă între 6 noiembrie 2008 – 6 noiembrie 2013, ceea ce demonstrează nelegalitatea măsurii dispusă de prima instanţă.
În motivarea recursului se susţine că instanţa de apel au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură şi cu menţiunea că instanţele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea.
Recurentul susţine că, potrivit art. 25 din Constituţie, cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia statului român dar în aceleaşi timp trebuie să îşi îndeplinească obligaţiile care le revin, în caz contrar, impunându-se sancţionarea acestora conform Legii nr. 248/2005, măsură care se justifică a fi dispusă şi în scopul stopării fenomenului migraţiei ilegale.
Recurentul apreciază că, în speţă, măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art. 2 din Protocolul 4 adiţional la C.E.D.O. şi art. 25 şi art. 53 din Constituţia României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform probatoriului administrat, a fost returnat de autorităţile belgiene, pentru motiv de muncă fără forme legale, motive care sunt de ordine publică în sensul reglementărilor comunitare.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel, potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
Dispoziţia legală menţionată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană, a fost analizată de instanţele de fond în legătură cu dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE (potrivit cărora statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică) şi acestea au statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă şi vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, şi cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la C.E.D.O.
Potrivit dispoziţiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii.
Instanţa de apel a statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de siguranţă publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării unei persoane şi, cu atât mai puţin, că nu pot fi reţinute doar pe consideraţiuni de stopare a fenomenului de migraţiune ilegală, astfel cum a susţinut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.
De altminteri, este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele pe care îşi fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii recurate ci a susţinut doar că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a circumstanţelor de fapt ale speţei care, în opinia sa, justificau restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie în raport de dispoziţiile legale interne, prezentând şi conţinutul normelor comunitare.
În acest context al analizei este de menţionat şi faptul că prin dispoziţiile art. 25 şi art. 53 din Constituţie României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental al cetăţenilor români la liberă circulaţie în ţară şi străinătate.
Prin dispoziţiile constituţionale menţionate sunt arătate, totodată, şi condiţiile în care un astfel de drept poate fi restricţionat, care sunt în concordanţă cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav şi numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică şi proporţională cu situaţia care a determinat-o şi ea trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii.
Reţinând şi că instanţa de judecată, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de aceasta, precum şi faptul că autorităţile statului trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunităţii Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 13 din 11 februarie 2009 a Curţii de Apel Bacău, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7854/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7681/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
