ICCJ. Decizia nr. 7877/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7877/2009
Dosar nr. 7198/30/2007
Şedinţa publică din 2 octombrie 2009
Deliberând asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 5 octombrie 2007, reclamantul S.C. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Timişoara, Consiliul local Timiş şi Municipiul Timişoara – prin primar, solicitând pronunţarea unei hotărâri în care să se dispună restituirea în natură a imobilului teren liber situat în Timişoara, în suprafaţă de 1141 mp şi acordarea de măsuri compensatorii, prin compensare cu un alt bun în acelaşi echivalent bănesc, pentru imobilul construcţie situat la aceeaşi adresă.
În motivarea acţiunii s-au arătat următoarele:
Pentru imobilul ce a aparţinut autorilor săi, preluat nelegal în baza Decretului nr. 223/1974 de Statul Român, a formulat notificarea înregistrată sub nr. 5369 din 22 noiembrie 2005 în temeiul Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005; până la momentul sesizării instanţei nu a primit niciun răspuns cu privire la notificarea formulată.
Cu privire la construcţie a cerut măsuri reparatorii prin echivalent întrucât aceasta este imposibil de restituit în natură, fiind înstrăinată către foştii chiriaşi.
La data de 8 februarie 2008 reclamantul a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv art. 480 C. civ. iar, ulterior, a completat cadrul procesual chemând în judecată în calitate de pârâţi SC A.D.P. SA, O.N.R. şi O.M. – ultimii doi deţinători ai imobilului.
Prin sentinţa civilă nr. 3170/PI din 3 octombrie 2008 pronunţată de Tribunalul Timiş secţia civilă s-a respins acţiunea pentru următoarele motive:
Reclamantul a avut posibilitatea oferită de Legea nr. 10/2001 să facă demersurile necesare pentru restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, însă acesta nu a depus notificare în termenul legal.
Legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, a înlocuit normele de drept comun instituind o procedură administrativă, obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti, pe care reclamantul nu a respectat-o.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 40/A din 4 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara secţia civilă, dispunându-se desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă pentru următoarele motive:
Prin cererea de chemare în judecată precizată reclamantul a indicat ca temei de drept dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pentru a respinge ca inadmisibilă cererea, prima instanţă a avut în vedere că reclamantul a avut la îndemână calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, cale care a suprimat posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare de drept comun.
Pronunţându-se asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008 că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială – Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unul alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Cum în cauză reclamantul este succesor al foştilor proprietari tabulari ai terenului, acesta este privat de dreptul de proprietate fără vreo posibilitate de a beneficia de prerogativele recunoscute de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi, nu i se poate refuza posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pe calea dreptului comun.
Astfel, acţiunea reclamantului este, contrar celor reţinute de prima instanţă, admisibilă, impunându-se cercetarea pretenţiilor formulate de acesta; cum reclamantul a înţeles să formuleze o cerere întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun şi nu a mai sesizat instanţa cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, tardivitatea notificării adresate persoanei deţinătoare în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 este nerelevantă şi nu constituie temei de respingere a cererii de chemare în judecată, în cauză procedura de control judiciar a modului în care persoana notificată a făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, nefiind urmată.
Nu se constituie nici temei de reţinere a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată nici apariţia Legii nr. 1/2009 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, câtă vreme cererea reclamantului a fost înregistrată la 5 octombrie 2007; dispoziţiile legii noi nu au putut fi reţinute ca incidente decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 1 C. civ.
Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii - persoane fizice, nici aceasta nu constituie ca temei de reţinere a incidenţei dispoziţiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, prin sentinţa civilă nr. 17459 din 14 decembrie 1994 Judecătoria Timişoara s-a pronunţat asupra valabilităţii contractului prin care foştii chiriaşi au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor de pe terenul înscris în C.F. 2109 Timişoara, pe când, în cauza de faţă, reclamantul a avut în vedere terenul înscris în aceeaşi carte funciară.
Raportând cererea precizată a reclamantului la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt şi juridică a terenului, s-a observat că apelantul-reclamant este îndreptăţit la 11/12 părţi din terenul liber evidenţiat în cartea funciară, conform precizării formulate, raportat la conţinutul cărţii funciare.
Astfel, dreptul de proprietate asupra terenului evidenţiat în C.F. 2108 Timişoara nu mai este înscris pe numele statului în integralitatea sa, acesta fiind în stare de coproprietate cu pârâţii O.
Practica judecătorească invocată de cumpărătorii construcţiilor nu se constituie în temei de dobândire a dreptului de proprietate asupra terenului evidenţiat în C.F. 2108 Timişoara, un act de autoritate în acest sens nefiind emis.
La data sesizării instanţei de către reclamant pârâţii persoane fizice aveau în proprietate doar cota de 1/12 parte din terenul revendicat de reclamant.
Chiar din conţinutul deciziei dată în interesul legii invocată de apelant a rezultat aptitudinea persoanei interesate de a formula o cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. doar în situaţia în care nu se aduce atingere dreptului de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, dreptul de proprietate al pârâţilor cumpărători asupra construcţiilor şi cotei de 1/12 parte din teren ar fi afectat din punct de vedere al atributelor stabilite de art. 480 C. civ. dacă aceştia nu ar fi putut să exercite normala folosinţă a dreptului de proprietate asupra construcţiilor de pe teren, respectiv dacă nu li s-ar fi recunoscut în aceleaşi condiţii ca şi până la promovarea prezentei cereri de chemare în judecată folosinţa terenului aferent construcţiilor.
Curtea a reţinut că reclamantul are aptitudinea de a obţine restituirea dreptului de proprietate asupra terenului rămas în proprietatea statului, în măsura în care restituirea nu încalcă limitele exercitării de către pârâţi-persoane fizice a folosinţei terenului aferent construcţiilor cumpărate, deosebit de cota de proprietate înscrisă pe numele acestora.
Deşi prima instanţă a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului, a încuviinţat efectuarea unei expertize topografice; raportul de expertiză nu delimitează terenul aferent construcţiilor cumpărate de pârâţi, astfel că se impunea refacerea acestuia de către acelaşi expert sa de un alt specialist.
1. Pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin primar au formulat recurs împotriva deciziei de apel, criticând-o pentru următoarele motive:
a) Cu privire la revendicarea imobilului prin compararea titlurilor, cererea este inadmisibilă întrucât reclamantul nu a uzat de procedura specială de revendicare în baza Legii nr. 10/2001, procedura administrativă fiind prioritară în faţa procedurii judecătoreşti.
Legea nr. 10/2001, ca lege specială, a suprimat acţiunea pe calea dreptului comun conform principiului specialia generalibus derogant, neputându-se opta între legea specială şi cea de drept comun; în acest sens fiind şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1351 din 10 decembrie 2008, precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia în interesul legii nr. XXXIII din 9 iunie 2008.
În acest context, notificarea făcută în temeiul Legii nr. 10/2001 este tardivă.
b) Prin Legea nr. 1/2009 de completare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat în sensul că imobilele trecute în proprietatea statului care au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 nu se restituie în natură, ci doar în echivalent.
Totodată, prin art. 1 alin. (5) din Legea nr. 1/2009 se introduce un nou aliniat în completarea art. 7 din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod explicit că nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
2. Pârâţii O.N.R. şi O.M. au criticat Decizia de apel pentru următoarele motive:
a) Cererea de chemare în judecată este inadmisibilă în condiţiile în care cererea adresată Primarului Municipiului Timişoara este întemeiată de reclamant pe dispoziţiile Legii nr. 247/2005 iar acţiunea de faţă s-a întemeiat iniţial pe dispoziţiile art. 25-27 din Legea nr. 10/2001, urmând ca ulterior, prin precizarea depusă la 11 ianuarie 2008 la mai mult de 1 an de la data introducerii acţiunii, să se indice dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cererea putea fi soluţionată numai pe calea Legii nr. 10/2001, cu respectarea dispoziţiilor acesteia.
Or, reclamantul nu a respectat termenul de notificare prevăzut de această lege, iar acesta nu a suferit nicio modificare prin Legea nr. 247/2005.
b) Potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001 dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, termen nerespectat de reclamant; refuzul este datat 26 februarie 2007 iar cererea a fost introdusă la data de 5 octombrie 2007.
c) Reclamantul invocă în susţinerea cererii sale preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, ignorând faptul că acest aspect a fost clarificat irevocabil prin sentinţa civilă nr. 17459 din 14 decembrie 1999 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosar nr. 16643/1993.
d) Art. 43 din Legea nr. 247/2005 modifică art. 19 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, arătând că dacă imobilul a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995 persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii.
În aceste condiţii, reclamanţii nu pot solicita restituirea în natură a terenului care le-a fost vândut în baza Legii nr. 112/1995.
e) Reclamantul susţine că admiterea acţiunii sale nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, din înscrierile din C.F. nr. 2108 Timişoara rezultă că deţin o cotă de 11/12 parte din construcţii prin cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi, cota de 1/12 asupra întregului imobil (teren şi construcţie) prin cumpărare cotei de la numita S.M.M.M., în baza contractului autentificat sub nr. 4094 din 8 august 2000.
În situaţia înstrăinării către chiriaşi a apartamentelor, anexelor gospodăreşti şi garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândeşte şi asupra terenului aferent construcţiei, în virtutea legii (art. 33 din HG nr. 11/1997 coroborat cu art. 26 din Legea nr. 112/1995).
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii nr. 1/2009 care modifică şi completează dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
f) Instanţa de apel reţine că în cauză s-a efectuat o expertiză topografică, doar că prin aceasta nu s-a delimitat terenul aferent construcţiilor ai căror proprietari sunt, impunându-se refacerea acestei probe.
Obiectul acestei expertize a fost însă acela de stabilire a valorii terenului în litigiu, dar din planşa nr. 2 (planul de amplasament) se poate observa cu uşurinţă că imobilul recurenţilor constând din casă, anexe şi garaj, este amplasat pe ambele numere topografice, respectiv pe top nr. 4961 şi 4962.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, în considerarea celor ce succed:
1. Recursul formulat de pârâţii Primarul Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara.
a) Într-adevăr, după cum reţin şi recurenţii şi s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. XXXIII/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Numai că la soluţionarea cauzei în apel s-au avut în vedere dispoziţiile integrale ale deciziei în interesul legii, făcându-se referire la cele care sunt în sensul că dacă sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., aceasta din urmă are prioritate.
Modul de aplicare a deciziei în interesul legii sub acest aspect la situaţia particulară în speţă nu a fost criticată în recurs, ceea ce înseamnă că acest raţionament al instanţei de apel se bucură de putere de lucru judecat.
b) Prin Decizia de apel s-a exclus posibilitatea restituirii în natură a terenului înstrăinat către chiriaşi, acceptându-se posibilitatea restituirii terenului rămas în proprietatea statului, urmând ca instanţa de apel să aibă în vedere cu privire la acesta din urmă dispoziţiile relevate.
2. Recursul formulat de pârâţii O.N.R. şi O.M.
a) Precizarea cererii de chemare în judecată nu s-a făcut tardiv pentru a se reţine încălcarea art. 132 alin. (1) C. proc. civ.
Acţiunea a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 5 octombrie 2007. La primul termen din 23 noiembrie 2007 cauza s-a amânat pentru imposibilitatea de prezentare a apărătorului contestatorului, iar la cel de-al doilea s-a admis cererea de amânare formulată de acesta, motivată de imposibilitatea de deplasare datorată condiţiilor meteo defavorabile. La următorul termen, din 8 februarie 2008, s-a depus cererea precizatoare a acţiunii.
Cu privire la nerespectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, urmează a fi avute în vedere argumentele reţinute mai sus relativ la prima critică din celălalt recurs formulat în cauză.
b) d). Pe lângă faptul că instanţa de apel a reţinut că acţiunea este susţinută în drept pe normele dreptului comun, urmează a fi avute în vedere şi limitele de rejudecare dispuse de instanţa de apel.
c) Aspectul invocat în cadrul acestei critici a constituit o apărare în dosarul de apel, pe calea întâmpinării.
În soluţionarea acesteia instanţa de apel a reţinut că nu se poate reţine excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâţii persoane fizice, cu motivarea că prin sentinţa anterioară instanţa s-a pronunţat asupra valabilităţii contractului prin care aceştia au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei, pe când, în cauza de faţă, obiectul cererii vizează terenul.
Modul de soluţionare a acestei apărări de către instanţa de apel nu a fost criticat, argumentându-se nelegalitatea acestuia din perspectiva art. 304 C. proc. civ., recurenţii limitându-se să reia apărarea din apel.
e) În ceea ce priveşte această critică de recurs, se constată că prin Decizia de apel s-a recunoscut dreptul de proprietate al pârâţilor-recurenţi asupra construcţiei şi cotei de 1/12 din teren.
Prin decizie s-au subliniat efectele deciziei în interesul legii nr. XXXIII/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, în ceea ce priveşte pe recurenţi, în sensul că cererea reclamantului nu poate aduce atingere dreptului de proprietate al acestora ori securităţii raporturilor juridice.
În acest context, s-au şi fixat limitele de rejudecare a cauzei de către instanţa de apel.
f) Ultima critică de recurs presupune analiza probei cu expertiză tehnică imobiliară, lucru care nu este posibil în faţa instanţei de recurs, necircumscriindu-se dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile formulate de pârâţii O.N.R. şi O.M. şi Primarul municipiului Timişoara, Consiliul local al municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara împotriva deciziei nr. 40A din 4 martie 2009 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 2 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7875/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7874/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
