ICCJ. Decizia nr. 7991/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.7991/2009
Dosar nr. 23652/3/2006
Şedinţa publică din 7 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată, la data de 19 octombrie 1995, reclamanta S.T., a chemat în judecată pe pârâţii C.L.M. Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti solicitând să fie obligaţi să îi lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 300 m.p., situat în M. Bucureşti, str. Năvodari, sector 1, invocând incidenţa dispoziţiilor Codului Civil.
În motivarea cererii reclamanta a susţinut că terenul a fost dobândit prin succesiune, conform menţiunilor certificatului de moştenitor nr. 594/1972, şi a intrat în posesia statului prin expropriere, în aplicarea Decretului nr. 39/1973, cu menţiunea că, în prezent, terenul este liber, nefiind afectat de detalii de sistematizare.
Prin sentinţă civila nr. 47 din 4 februarie 1997, Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea, în contradictoriu cu P.M. Bucureşti, reţinând că reclamanta nu deţine un titlu de proprietate pentru terenul în litigiu, teren care se află în proprietatea pârâtei, fiind dobândit de aceasta prin expropriere, şi care este situat în incinta A.R.C.
Prin decima civilă nr. 121 din 3 iunie 1998, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamantă, pentru aceleaşi considerente, reţinând, totodată, şi că scopul exproprierii a fost atins, întrucât terenul nu este liber ci face parte din perimetrul afectat ambasadei mai sus arătate.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs moştenitorii reclamantei, S.G. şi S.M.A. (S.), invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304. pct. 9 şi 11 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea efectuării unei expertize topometrice.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamanta a susţinut că a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu, dar că, în ceea ce priveşte amplasarea terenului, era necesară efectuarea unei expertize topometrice, instanţa de apel respingând greşit cererea formulată în acest sens.
Prin decima civilă nr. 730 din 2 martie 1999, Curtea Supremă de justiţie, secţia civilă, a admis recursul, a casat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În motivarea deciziei instanţa de recurs a reţinut că împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite şi soluţia de casare se impune justificat de necesitatea administrării unei noi expertize topometrice prin care să se stabilească cu certitudine care este amplasamentul terenului în litigiu şi, pe cale de consecinţă, care este situaţia juridică actuală, cu menţiunea că instanţa de trimitere va analiza şi oportunitatea efectuării unei cercetări locale
Instanţa de recurs a dispus ca instanţa de trimitere să analizeze şi celelalte motive invocate prin recurs, precum şi chestiunea referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantei, în prezent decedată, în legătură cu care prima instanţă a reţinut că nu este titulara unui drept de proprietate, fără a pune în discuţia părţilor această chestiune de fapt şi de drept, cu caracter de excepţie absolută şi dirimantă.
Totodată, instanţa de recurs a statuat ca, în rejudecare, să se stabilească cadrul procesual exact, cu respectarea principiului disponibilităţii şi în raport de situaţia juridică a terenului, avându-se în vedere că, prin acţiunea introductivă au fost chemaţi în judecată ca pârâţi, C.L.M. Bucureşti şi SC H.N. SA Bucureşti, că prin precizarea de acţiune a fost chemat în judecată şi C.L. al Sectorului 1 Bucureşti (pe a cărui rază teritorială s-ar afla amplasat terenul) iar, la termenul din 22 octombrie 1996, reprezentantul convenţional al pârâtului C.L.M. Bucureşti a invocat lipsa calităţii sale procesuale pasive şi a solicitat introducerea în cauză a A.P.S. R.A.
Prin sentinţa civilă nr. 152 din 7februarie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins cererea formulată de S.G. şi S.M., pentru lipsa calităţii procesule active.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că autorul reclamantei iniţiale, numitul Z.M. nu a avut în proprietate legală terenul în discuţie la data decesului, astfel că prima reclamantă, în calitate de soţie supravieţuitoare, nu putea moşteni imobilul.
Prin Decizia civilă nr. 440 din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nemotivat, apelul declarat de reclamanţi.
Prin Decizia civilă nr. 2135 din 27 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În motivarea deciziei instanţa de recurs a reţinut că terenul în litigiu a aparţinut, din anul 1965, numitului Z.M., în patrimoniul căruia a intrat fără respectarea strict formală a normelor legale existente în epocă, dar că dreptul său de proprietate nu numai că nu a fost contestat, dar a fost recunoscut inclusiv de autorităţile statului.
S-a reţinut că în urma decesului proprietarului, Z.M., conform certificatului de moştenitor nr. 984 din 12 aprilie 1972, a rămas ca unică moştenitoare soţia supravieţuitoare, Z.T., terenul în litigiu şi construcţia edificată pe acesta fiind incluse în masa succesorală.
Instanţa de recurs a reţinut că imobilul a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 39/1975, în anexa acestuia, la poziţia nr. 19, fiind înscrisă reclamanta iniţială, Z.T., cu un imobil situat în Bucureşti, str. Năvodari, compus din teren în suprafaţă de 361 m.p. şi construcţii în suprafaţă de 72 m.p.
Referitor la reclamanta Z.T., instanţa a reţinut că aceasta s-a recăsătorit cu S.G., din căsătorie rezultând un fiu, S.M.A. şi că, după decesul său, intervenit la data de: 31 decembrie 1997, soţul supravieţuitor şi fiul au fost introduşi în proces, în calitate de moştenitori, conform menţiunilor sentinţei civile nr. 2649 din 25 martie 2002 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
Aşa fiind, reţinând că în mod greşit instanţele de fond au primit excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa de recurs a dispus trimiterea cauzei spre rejudecarea fondului, statuând ca instanţa de trimitere sa aibă în vedere şi indicaţiile stabilite prin prima decizie de casare pronunţată de către Curtea Supremă de Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1344 din 25 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de, reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii C.G.M.B. şi C.L. al Sectorului 1 al M. Bucureşti, pentru lipsa capacităţii procesuale civile de folosinţă.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins cererea formulată de reclamanţi împotriva pârâtei SC H.N. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, aveau capacitate procesuală de folosinţă numai oraşele, comunele şi judeţele, nu şi consiliile locale sau generale ale acestora care sunt doar autorităţi deliberative.
Instanţa a reţinut că acest aspect a fost reiterat de legiuitor şi prin dispoziţiile art. 94 din Legea nr. 215/2001, caz în care, în raport de prevederile art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în speţă este dată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâţilor C.G.M.B. şi C.L. al Sectorului 1 al M. Bucureşti
Referitor la pârâta SC H.N. SA Bucureşti, instanţa a reţinut că aceasta nu are calitate procesuală pasivă într-o acţiune în revendicare, în care se procedează la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţi, întrucât această societate nu deţine imobilul cu un astfel de titlu, calitatea de proprietar al imobilului în litigiu fiind reclamată de M. Bucureşti.
Prin Decizia civila nr. 199/ A din 5 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul declarat de către reclamanţi a desfiinţat sentinţa şi â trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că în concepţia Legii nr. 69/1991 ca, de altminteri, şi a Legii nr. 215/2001 (art. 19), persoanele juridice de drept public având patrimoniu, şi capacitate juridică deplină, sunt doar comunele-şi oralele, în timp ce autorităţile deliberative ale acestora, primarii şi consiliile locale, au doar o capacitate juridică specială, raportată la atribuţiile prevăzute în sarcina lor prin lege.
Instanţa a reţinut însă că nu se poate afirma că nu s-ar putea stabili care era persoana juridică de la nivelul administraţiei locale care deţîfieă1 în proprietate imobilul în litigiu, la momentul promovării acţiunii deduse judecăţii de către reclamantă.
Totodată, instanţa a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care nu se poate stabili cine este deţinătorul imobilului în cauză se poate introduce Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru considerentele arătate, instanţa de apel a apreciat că, în mod greşit, în speţă, prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului pricinii, caz în care, în raport de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., se impune desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs M. Bucureşti, prin reprezentantul său legal, primarul general S.M.O., invocând incidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că prima instanţă a fost învestită cu judecata unei acţiuni în revendicare, de drept comun, acţiune prin care proprietarul neposesor a solicitat retrocedarea imobilului expropriat de stat de la pârâţii C.L.M.B. şi SC H.N. SA Bucureşti, pe care îi indică a fi posesori neproprietari.
În această situaţie, recurentul susţine că, în mod corect prima instanţă, în raport de prevederile legii administraţiei locale în vigoare la data promovării acţiunii a statuat că pârâtul C.L.M.B. (devenit G.), care este doar o autoritate deliberativă, nu are capacitate procesuală de folosinţă.
Pentru acelaşi considerent, anume că acest consiliu este doar o autoritate deliberativă, recurentul apreciază că acesta nu justifică nici calitate procesuală pasivă în cauză, nefiind posesorul imobilului în litigiu.
Recurentul susţine, totodată, că motivarea instanţei de apel este confuză şi nu lămureşte motivele pentru care consiliul general al localităţii trebuie să stea în proces într-o acţiune în revendicare, în condiţiile în care acesta nu este titular al unui drept de proprietate cu privire la imobilul revendicat
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente care, în parte se substituie şi, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţa de apel:
În drept, prin capacitate procesuală de folosinţă se înţelege aptitudinea generală a persoanelor fizice şi juridice de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma obligaţii pe plan procesual şi, în cazul persoanei juridice, aceasta începe din momentul înfiinţării sale valabile şi încetează în momentul desfiinţării în modalităţile prevăzute de lege.
Ca atare, problema existenţă capacităţii de folosinţă se analizează. în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi cu sau fără personalitate juridica) implicate în proces, aceasta fiind o condiţie cerută pentru ca aceste subiecte să poată dobândi calitatea de parte.
O astfel de capacitate este distinctă şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanelor juridice ori cu capacitatea de folosinţă a reprezentanţilor legali ori convenţionali a acestor persoane.
În acelaşi sens, este de menţionat că şi condiţia privind calitatea procesuală pasivă, care presupune existenţa unei identităţi între persoana fizică ori juridică chemată în judecată şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, se analizează tot în persoana subiectelor de drept (persoane fizice ori entităţi cu sau fără personalitate juridică) implicate în proces şi nu se confundă cu reprezentarea în justiţie a persoanei juridice, cum greşit se susţine prin cererea de recurs.
În concluzie, atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice, condiţiile impuse pentru a dobândi calitatea de parte, anume capacitatea de folosinţa, calitatea procesuală, dreptul şi interesul, se verifică în persoana entităţilor chemate în proces, ca regulă, cu personalitate juridică, şi nu în persoana reprezentanţilor legali ori convenţionali ai acestora.
În speţa supusă analizei, persoana juridică chemată în judecată de către reclamantă a fost M. Bucureşti, prin consiliul său local (sub denumirea de C.L.M.B.), adică prin una din autorităţile sale deliberative care, potrivit legii, are atribuţii în administrarea patrimoniului persoanei juridice şi, în unele situaţii anume prevăzute de legiuitor, şi calitatea de reprezentant legal [(art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998)].
Referitor la pârâtul M. Bucureşti, reprezentat prin C.G., se observă că prima instanţă a reţinut că ar fi dată excepţia lipsei capacităţii de folosinţă, condiţie verificată însă, în mod greşit, prin trimitere la autoritatea sa deliberativă, consiliul local, ulterior general, chemată să îl reprezinte în proces.
Astfel, potrivit legii, persoane juridice sunt comunele, oraşele şi judeţele (art. 4 din Legea nr. 69/1991) şi nu autorităţile prin care aceste persoane juridice realizează autonomia locală, anume consiliile locale, ca autorităţi deliberative, Exprimării, ca autorităţi executive [(art. 5 alin. (1)].
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel, constatând că prima instanţă a primit eronat şi cu o argumentaţie greşită, excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului M. Bucureşti, a dispus desfiinţarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Soluţia se impunea, de altminteri, justificat şi de faptul că, în stabilirea reprezentantului legal al pârâtului M. Bucureşti, prima instanţă avea a verifica şi a dispune în concordanţă cu prevederile legale care reglementează această materie, a reprezentării procesuale a unităţilor administrativ teritoriale.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (2) din Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale (în forma de la data introducerii cererii de chemare în judecată), „Primarul reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice din ţară si din străinătate, precum si injustiţie."
În acelaşi sens s-a statuat şi prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) din noua lege a administraţiei locale, Legea nr. 215/2001 (prin care s-a abrogat Legea nr. 69/1991), şi anume „Injustiţie, unităţile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz de primar sau de preşedintele consiliului judeţean."
Pe parcursul judecării litigiului, au intrat în vigoare şi dispoziţiile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
Potrivit acestui act normativ, referitor la imobilele proprietate publică ale statului sau ale unităţilor administrativ teritoriale, potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (5) din lege, „prevăzute la alin. (4), statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, de C.G.M.B. sau de consiliile locale, care dau mandat scris, în fiecare caz preşedintelui consiliului judeţean sau primarului. Acesta poate desemna un alt funcţionar de stat sau un avocat care să-l reprezinte în faţa instanţei.
Ca atare, în vederea stabilirii calităţii de reprezentant al pârâtului al M. Bucureşti, fie în favoarea C.G., fie în favoarea P.G., prima instanţă avea obligaţia de a verifica, în prealabil, dacă imobilul în litigiu aparţine domeniului privat sau domeniului public al M. Bucureşti şi, în raport de dispoziţiile legale menţionate, a dispune, în consecinţă cu privire la reprezentarea legală a acestuia în justiţie.
În acest context al analizei, este de observat şi faptul că trimiterea instanţei de apel la prevederile dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 se dovedeşte a fi străină raportului juridic dedus judecăţii în prezenta cauză şi, în consecinţă, prima instanţă va avea în vedere în soluţionarea litigiului doar dispoziţiile dreptului comun pe care reclamanta a înţeles să îşi fundamenteze cererea.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii de pârât se dovedeşte a fi nefondat.
Cu ocazia rejudecării cauzei, inclusiv în operaţiunea de stabilire a cadrului procesual în care urmează să se desfăşoare judecata, instanţele de fond vor avea în vedere îndrumările date prin prima decizie de casare pronunţată în cauză de instanţa de recurs, precum şi chestiunile de drept deja soluţionate cu caracter obligatoriu prin cea de-a doua decizie de casare.
Totodată, în aplicarea principiului celerităţii judecăţii, dat fiind că procedura judiciară a fost declanşată, la data de 19 octombrie 1995, instanţele vor urmări finalizarea procesului într-o perioadă de timp rezonabilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti prin P.G. împotriva deciziei nr. l99/ A din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8030/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7968/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
