ICCJ. Decizia nr. 8327/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8327/2009
Dosar nr. 3777/108/2006
Şedinţa publică din 15 octombrie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă:
Analizând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată, M.E., decedată în cursul procesului şi succedată în drepturi de C.M.A. şi C.V., a formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu comuna Păuliş, împotriva dispoziţiei nr. 4020/2003, emisă de primar.
Prin sentinţa civilă nr. 622 din 2 octombrie 2003, Tribunalul Arad a admis acţiunea şi, anulând oferta pârâtei, a obligat să restituie reclamantei, în natură, suprafaţa de 3024 mp teren, identică cu nr. top 1236/2/b din C.F. 2432 Radna.
Prin Decizia civilă nr. 233 din 16 decembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara a admis apelurile declarate de pârâtă şi intervenienta SC J. SRL Arad şi, anulând sentinţa atacată, a respins acţiunea, cu motivarea că terenul atribuit de prima instanţă excede patrimoniul pârâtei, făcând obiectul unei concesiuni încheiate între intervenientă şi un terţ.
Recursul declarat de reclamantă şi continuat de moştenitorii acesteia a fost admis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 10809 din 20 decembrie 2005 a Secţiei civile şi de proprietate intelectuală, care a casat Decizia atacată şi sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad şi a trimis cauza spre soluţionare aceluiaşi tribunal.
Instanţa de recurs a reţinut că instanţele au nesocotit dispoziţiile art. 129 C. proc. civ. şi au omis clarificarea situaţiei juridice a imobilului preluat abuziv. De asemenea, a reţinut instanţa de recurs, sunt absente elemente de identificare a imobilului şi a soluţiilor legale posibile de restituire, în natură sau sub forma altor măsuri reparatorii.
După rejudecare, prin sentinţa nr. 1259 din 27 septembrie 2006, Tribunalul Arad, secţia civilă, a admis contestaţia împotriva ofertei de restituire prin echivalent cu nr. 4020 din 18 iulie 2003, emisă de comuna Păuliş, prin primar, în contradictoriu cu SC J. SRL Baraţca, prin lichidator judiciar C.A.R. L. SRL Arad, comuna Păuliş, prin primar, SC S.O. SRL, B.D. şi B.C.M.
A obligat comuna Păuliş, prin primar, să transmită în proprietate, cu titlu de echivalent al terenului preluat în mod abuziv terenul înscris în C.F. nr. 2721 Radna, nr. top 1236/2/b/1, în suprafaţă de 2228 mp, sub condiţia achitării de către contestatori a eventualei diferenţe valorice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că terenul evidenţiat în C.F. 1223 Radna a fost în proprietatea I.C.I.P. SA Arad, societate în cadrul căreia autorul reclamanţilor a avut o cotă de participaţie de 16,5% din totalul de teren în suprafaţă de 17.693 mp.
Terenul a trecut în proprietatea comunei Păuliş fără titlu valabil, acest lucru fiind constatat prin sentinţa civilă nr. 461 din 28 octombrie 2002 a Tribunalului Arad, prin care Primarul comunei Păuliş a fost obligat să emită ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare cotei de 16,5%.
Primarul comunei Păuliş nu s-a conformat hotărârii tribunalului, motiv pentru care reclamanţii au identificat un teren liber, care are aproximativ aceeaşi valoare cu cel preluat, respectiv terenul evidenţiat în C.F. 2432 Radna.
Ulterior, acest imobil a fost dezmembrat şi transcris în C.F. 2721. Terenul în suprafaţă de 2228 mp, transcris în această C.F. a fost concesionat intervenienţilor B.D. şi B.C., dar reclamanţii au arătat că sunt de acord să primească terenul astfel grevat.
Prin Decizia civilă nr. 261/A din 14 mai 2007, Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de comuna Păuliş, prin primar, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, motivat de faptul că se impune efectuarea unei expertize.
După rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 605 din 10 iulie 2008, Tribunalul Arad a admis contestaţia, a anulat oferta de restituire prin echivalent şi a obligat comuna Păuliş, prin primar să transmită în proprietate, cu titlu de echivalent, terenul înscris în C.F. 2721 Radna, nr. top. 1236/2/b/1, în suprafaţă de 2228 mp
A obligat pârâta să emită decizie prin care să constate că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru diferenţa de suprafaţă de 691 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul a reţinut că terenul solicitat în compensare de reclamanţi este înscris în C.F. 2432 Radna, nr. top 1236/2/b, în suprafaţă de 3024 mp şi a fost dezmembrat în două parcele. Parcela cu nr. top 1236/2/b/1, în suprafaţă de 2228 mp, a fost transcrisă în C.F. 2721 Radna şi este ocupată de o staţie de distribuţie carburanţi. Construcţiile existente aparţin soţilor B.D. şi B.C., iar terenul a fost concesionat acestora pe o perioadă de 25 de ani.
Valoarea de circulaţie a terenului în suprafaţă de 2919 mp, preluat de la antecesoarea reclamanţilor, este de 102.165 Euro, respectiv 370.860 lei, iar valoarea de circulaţie a terenului solicitat în compensare este de 77.980 Euro, respectiv 203.067 lei, iar diferenţa de valoare dintre cele două terenuri este de 2.418,5 Euro, respectiv 87.793 lei.
Prin Decizia nr. 236 din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a admis apelul declarat de SC S.O. SRL împotriva sentinţei civile nr. 605 din 10 iulie 2008 a Tribunalului Arad, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea formulată în contradictoriu cu SC J. SRL, prin lichidator.
A respins apelurile declarate de reclamanţi şi pârâta comuna Păuliş, prin primar împotriva aceleiaşi sentinţe.
Instanţa de apel a reţinut că SC J. SRL nu are calitate procesuală, deoarece terenul care iniţial era în detenţia acesteia, prin concesiune, a fost pe parcursul procesului concesionat către B.D., B.C. şi SC S.O. SRL şi că instanţa civilă are competenţa materială de a soluţiona prezenta cauză.
Instanţa de apel a mai reţinut că cererea reclamantei s-a întemeiat pe sentinţa civilă nr. 461 din 28 februarie 2002 a Tribunalului Arad, irevocabilă, prin care comuna Păuleşti a fost obligată să facă ofertă de restituire prin echivalent.
Pârâta a făcut o serie de oferte de măsuri reparatorii prin echivalent, iar prin oferta atacată în instanţă a oferit reclamantei o suprafaţă de 3000 mp din terenul înscris în C.F. 1223 Radna, nr. top 1071 – 1073/b, dar aceasta nu poate fi avută în considerare, deoarece instanţa a dispus că pentru această suprafaţă are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, iar din suprafaţa iniţială pârâta nu mai deţine decât 1224 mp.
Faptul că terenul solicitat de reclamanţi face obiect al concesiunii nu reprezintă un impediment la emiterea ofertei, cu atât mai mult cu cât reclamanţii au acceptat concesiunea.
În ceea ce priveşte diferenţa de valoare la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii, prima instanţă a făcut corecta aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece unitatea deţinătoare nu poate fi obligată la despăgubiri.
A mai constatat instanţa de apel, că sunt nefondate criticile comunei Păuliş vizând despăgubirea reclamanţilor pentru diferenţa de valoare, atâta timp cât aceştia au dreptul la reparaţie integrală.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii şi pârâtele SC S.O. SRL şi comuna Păuliş, prin primar.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că Decizia atacată este nelegală, deoarece a făcut în mod greşit trimitere la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
De la notificare a trecut mai mult de 8 ani, iar Fondul „Proprietatea" nu funcţionează, aşa cum s-a constatat în mod constant de către C.E.D.O., motiv pentru care a existat şi o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţele au plenitudine de competenţă şi pot stabili cuantumul despăgubirilor la care persoana îndreptăţită are dreptul.
Pârâta comuna Păuliş a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că Decizia este nelegală, deoarece comuna s-a conformat obligaţiilor care izvorăsc din dispozitivul sentinţei civile nr. 461/2002 a Tribunalului Arad, făcând mai multe oferte reclamanţilor.
Instanţa nu putea dispune de bunuri care nu au fost incluse în lista bunurilor disponibile.
A mai arătat recurenta, că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece doar Comisia Centrală este cea care stabileşte despăgubirile.
Pârâta SC S.O. SRL a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că Decizia este nelegală, pentru că, deşi din conţinutul ei rezultă că apelul a fost admis în parte, curtea de apel a menţionat în dispozitiv că a admis apelul pârâtei.
A mai arătat că Decizia nu cuprinde motivele pe care se sprijină, ci motive străine de cauză.
Recursurile sunt nefondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Astfel, în ceea ce priveşte recursul declaraţi de reclamanţi, se constată că în mod corect instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
După intrarea în vigoare a acestui act normativ, competenţa de a stabili cuantumul final al despăgubirilor aparţine Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, conform procedurilor reglementate.
Este adevărat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în mai multe cauze împotriva României că fondul Proprietatea este nefuncţional, dar procedura în faţa fondului este o procedură execuţională, care intervine după ce, prin Decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanţei dreptul este stabilit.
Este rolul şi obligaţia organelor statului, ca în respectarea dispoziţiilor art. 6 şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie să-şi construiască un mecanism apt să asigure în mod eficient şi la timp executarea hotărârilor judecătoreşti prin care se consacră drepturi civile persoanelor fizice.
Trimiterea la dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu reprezintă lipsa plenitudinii de competenţă a instanţelor de judecată şi o încălcare a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Legea nr. 247/2005 a scindat în două procedura administrativă de acordare a măsurilor reparatorii, în sensul că, în faţa unităţii deţinătoare se emite doar decizie sau dispoziţie prin care se propune acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, iar ulterior, la Comisia Centrală se stabileşte valoarea finală a despăgubirilor şi emite titlul de despăgubiri
Or, şi Decizia emisă de Comisia Centrală este supusă cenzurii instanţei de judecată, de contencios administrativ, de această dată.
Prin urmare, nici o etapă a procedurii administrative de restituire nu scapă controlului instanţelor de judecată, acestea având plenitudine de competenţă, în funcţie de etapa procedurii de restituire sau de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
De altfel, aşa cum s-a arătat, în sentinţa pronunţată de Tribunalul Arad, menţinută în parte, se statuează că diferenţa de valoare dintre cele două terenuri este de 2.418,5 Euro, respectiv 87.793 lei, aspect ce nu poate fi ignorat în procedura de stabilire a cuantumului despăgubirilor.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Primăria comunei Păuliş, prin primar, se constată că aceasta, deşi a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu a făcut nici o critică care să permită încadrarea recursului în acest text de lege.
Cât priveşte criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că cele referitoare la faptul că instanţa nu avea competenţa să atribuie în compensare terenuri ce nu figurează pe lista de disponibilităţi, acestea sunt critici omisso medio, deoarece nu au fost făcute în apel.
Înalta Curte constată că instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005, deoarece tribunalul a obligat pârâta să emită decizie prin care să constate că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii constând în despăgubiri băneşti pentru diferenţa de suprafaţă de 691 mp, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel.
Or, stabilirea despăgubirilor conform Titlului VII înseamnă că valoarea finală a despăgubirilor este stabilită de Comisia Centrală, cu posibilitatea atacării deciziei în instanţa de contencios administrativ.
Şi recursul declarat de pârâta SC S.O. SRL este nefondat.
Astfel, hotărârea nu este contradictorie, deoarece soluţia admiterii apelului nu presupune admiterea tuturor argumentelor şi criticilor prezentate de apelant în cererea de declarare a apelului.
Apelul este admis şi atunci când instanţa constată că doar o parte din criticile formulate sunt întemeiate.
De asemenea, analiza instanţei de apel s-a realizat în limitele prevăzute de art. 294 şi art. 295 C. proc. civ. în judecarea apelului şi nu cuprinde motive străine de cauză.
Faţă de cele arătate, recursurile se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanţii C.M.A. şi C.V. şi pârâtele SC S.O. SRL şi comuna Păuliş, prin primar, împotriva deciziei nr. 236 din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8328/2009. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8326/2009. Civil → |
|---|
