ICCJ. Decizia nr. 8328/2009. Civil. Anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8328/2009
Dosar nr. 25273/3/2006
Şedinţa publică din 15 octombrie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 158 din 24 februarie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor C.S.D. România, L.U.S.L. Bucureşti, F.S.L.M.S.F.H. şi intervenientei în interes propriu Uniunea Sindicatelor Democratice, în raport de condiţiile existenţei unui drept subiectiv civil.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi intervenientei în interes propriu, în raport de condiţia existenţei unui interes şi condiţia unanimităţii, ca nefondată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a SC B.C.N.B. SA, ca prematur formulată şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată de reclamante şi intervenienta în interes propriu, în contradictoriu cu pârâţii SC B.C.N.B. SA, C.N.S.R.L.F. şi SC F. SRL, pentru anularea contractelor de vânzare-cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, fiind formulate de persoane fără calitate procesuală activă, determinată de lipsa condiţiei dreptului subiectiv civil.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin cererea formulată la 19 aprilie 2001, reclamantele C.S.D. România, L.U.S.L. Bucureşti şi F.S.L.M.S.F.H. au chemat în judecată pe pârâtele C.N.S.R.L.F. şi SC F. SRL solicitând instanţei să constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între C.N.S.R.L.F. şi SC F. SRL privind imobilul din Bucureşti, autentificat sub nr. 6621 din 9 iunie 1997, nulitatea absolută a Hotărârii C.N.S.R.L.F. nr. 159 din 19 februarie 1996, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între SC F. SRL şi pârâta B.C.U. (în prezent, N.B.), privind 74% din imobilul, autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997.
U.S.D. a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, având drept obiect aceleaşi solicitări.
Tribunalul a arătat că pentru exercitarea acţiunii civile este necesar să existe calitate procesuală, capacitate procesuală, drept şi interes.
În cauză, reclamantele şi intervenienta, deşi au dovedit existenţa unui interes material, nu au dovedit existenţa unui drept subiectiv civil, motiv pentru care excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâta N.B. este întemeiată.
S-a considerat că este nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active, raportată la condiţia interesului, deoarece reclamantele şi intervenienta justifică un interes, rezultat din posesia imobilului.
Regula unanimităţii este specifică acţiunii în revendicare şi nu se aplică acţiunilor în anulare, ceea ce face ca excepţia lipsei calităţii procesuale raportată la acest aspect să nu fie întemeiată.
Cu privire la calitatea procesuală pasivă, s-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 255 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a comercială, contractul autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997 a fost anulat, sentinţa fiind definitivă şi atacată cu recurs. Deşi sentinţa poate fi executată, calitatea procesuală nu a dispărut, deoarece, sub aspect substanţial, raportul juridic reflectat în contractul nr. 2092 nu s-a stins irevocabil, dovadă fiind chiar faptul exercitării recursului împotriva susmenţionatei sentinţe.
Prin urmare, s-a considerat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este prematur invocată.
Apelurile declarate de reclamantele L.U.S.L. Bucureşti şi F.S.L.M.S.F.H. şi U.S.D. Bucureşti şi cererea de aderare la apel formulată de C.S.D. România au fost admise prin Decizia civilă nr. 422/A din 4 martie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale de folosinţă a apelantelor şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant a membrilor de sindicat ai apelantelor, excepţii invocate de pârâta N.B., a anulat în parte sentinţa şi, rejudecând în fond, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi intervenientei în interes propriu.
A admis acţiunea şi cererea de intervenţie în interes propriu, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6621 din 9 iunie 1997 la B.N.P. S.I. şi a Hotărârii C.N.S.R.L.F. nr. 159 din 19 decembrie 1996 şi a contractului autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997 la B.N.P. M.P., dispunând repunerea părţilor în situaţia anterioară.
A menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a SC N.B. SA şi a lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi a intervenientei în interes propriu, în raport de condiţia existenţei unui interes şi condiţia unanimităţii.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut că prin Hotărârea nr. 159 din 19 decembrie 1996, imobilul ce formează obiectul litigiului a trecut din patrimoniul C.N.S.R.L.F. în patrimoniul SC F. SRL, societate la care acţionar unic este C.N.S.R.L.F. Acest transfer s-a făcut în scopul valorificării imobilului, astfel cum rezultă din art. 2 al hotărârii. Hotărârea, a reţinut curtea de apel, încalcă prevederile art. 22 din Legea nr. 54/1991, potrivit cărora bunurile mobile şi imobile aparţinând sindicatelor pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, dar nu pot fi împărţite între aceştia.
Ulterior, imobilul a fost vândut cu preţul de 500.000.000 lei către SC F. SRL, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997. La scurt timp, la 17 decembrie 1997, SC F. SRL a vândut către B.C.U. S.A. (în prezent, N.B. S.A.) cota de 74% din imobil, prin actul autentificat sub nr. 2092, pentru preţul de 7.627.000.000 lei.
Prin urmare, preţul vânzării către SC F. SRL a fost neserios şi fictiv, ceea ce atrage nulitatea contractului.
Fiind vorba despre constatarea nulităţii absolute, acţiunea poate fi promovată de orice persoană care are un interes legitim şi actual, iar reclamantele şi intervenienta au calitate procesuală activă.
În anul 1998, SC F. SRL a revândut către C.N.S.R.L.F. cota de 26% din imobil, prin contractul autentificat sub nr. 11745 din 24 septembrie 1998 cu suma de 2.120.536.559 lei, acest contract fiind anulat prin sentinţa civilă nr. 4236 din 22 mai 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia comercială, definitivă prin Decizia civilă nr. 345 din 5 octombrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti.
Deşi instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active, criticile formulate de apelante au privit atât excepţia, cât şi fondul pricinii, iar concluziile pe care le-au pus părţile în apel s-au referit atât la excepţii cât şi la fondul cauzei.
Excepţiile lipsei calităţii procesuale de folosinţă a apelantelor şi lipsei dovezii calităţii de reprezentant a membrilor de sindicat, invocate de pârâta N.B. S.A. au fost respinse, cu motivarea că imobilul în litigiu se află în patrimoniul comun al sindicatelor şi nu era necesar ca fiecare membru de sindicat să semneze cererea de chemare în judecată, deoarece ei sunt reprezentaţi de organizaţiile sindicale din care fac parte.
Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC F. SRL, prin lichidator judiciar SC C. SRL şi B.C.N.B. SA.
Prin Decizia nr. 9404 din 17 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate împotriva deciziei, pe care a casat-o în parte şi a trimis cauza la Tribunalul Bucureşti pentru judecarea în fond a cauzei.
Instanţa supremă a reţinut că în faţa Tribunalului Bucureşti, la termenul din 17 februarie 2003, instanţa a acordat părţilor cuvântul pe excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC B.C.N.B. şi s-a pronunţat la 24 februarie 2003 asupra acestora.
Instanţa de apel nu a cercetat, cu respectarea principiului contradictorialităţii, fondul cauzei, nici în dezbaterile finale şi nici în dezbaterile ce au avut loc anterior acestui moment, deşi s-a pronunţat asupra acestuia şi nu a dat posibilitatea părţilor să propună probe şi să formuleze apărări cu privire la pretenţia concretă dedusă judecăţii, ceea ce echivalează cu o necercetare în fond a pricinii, în sensul art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
Faţă de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea OUG nr. 138/2000, instanţa supremă a admis recursurile şi a casat în parte Decizia atacată, în ceea ce priveşte admiterea acţiunii şi a cererii de intervenţie în interes propriu şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare şi a Hotărârii nr. 159 din 19 decembrie 1996 a C.N.S.R.L.F. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară şi a trimis cauza pentru judecata în fond la Tribunalul Bucureşti.
Înalta Curte a stabilit că la judecată se va avea în vedere că atât reclamantele cât şi intervenienta au calitate procesuală activă, deoarece nulitatea absolută poate fi cerută de orice persoană legitim interesată.
Atâta timp cât reclamantele şi intervenienta au arătat că scopul promovării acţiunii constă în reîntoarcerea bunului în patrimoniul ce a aparţinut sindicatelor, ele justifică un interes legitim, de natură a le conferi calitate procesuală activă în cauză.
Instanţa supremă a mai statuat că cererea este scutită de taxă de timbru, faţă de dispoziţiile art. 49 din Legea nr. 54/1991cu privire la sindicate şi art. 54 din Legea nr. 54/2003 şi că reclamantele şi intervenientele nu trebuiau să dovedească existenţa unui mandat din partea membrilor sindicatului pentru introducerea cererii de chemare în judecată, fiind vorba despre un litigiu ce poartă asupra unui bun ce a făcut parte din patrimoniul organizaţiei sindicale.
După judecata în fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 996 din 27 iunie 2007, a respins ca neîntemeiate excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi a lipsei capacităţii procesuale, invocate de pârâta C.N.S.L.R. F.
A admis în parte acţiunea principală, formulată de reclamante şi cererea de intervenţie în interes propriu, formulată de U.S.D. Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii.
A constatat nulitatea absolută a hotărârii nr. 159 din 19 decembrie 1996 a C.N.S.L.R. F. - Comitetul Director.
A constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997 de B.N.P. S.I. şi a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997 de B.N.P. M.P.
A respins ca neîntemeiate cererile privind repunerea părţilor în situaţia anterioară şi cererea pârâtei SC N.B. SA, prin lichidatori, pentru acordarea cheltuielilor de judecată.
Tribunalul a reţinut că problema calităţii procesuale active a reclamantelor a fost soluţionată de instanţa de recurs, iar excepţia lipsei capacităţii procesuale a reclamantelor nu a fost motivată.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a reţinut că, prin hotărârea nr. 159 din 19 decembrie 1996 a C.N.S.L.R. F. Comitetul Director s-a dispus trecerea în patrimoniul şi administrarea SC F. SRL a imobilului situat în Bucureşti, şi s-a hotărât ca SC F. SRL să ia măsuri de valorificare a imobilului, potrivit amplasamentului şi stării tehnice a acestuia. Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 6621 din 9 iunie 1997, pârâta C.N.S.L.R. F. a înstrăinat imobilul către pârâta SC F. SRL cu preţul de 500.000.000 lei vechi.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2092 din 17 decembrie 1997, pârâta SC F. SRL a vândut imobilul către B.C.U., în prezent N.B. S.A., preţul vânzării fiind de 7.627.000.000 lei vechi.
Tribunalul a mai reţinut că actul de înstrăinare autentificat sub nr. 6621 din 19 iunie 1997 s-a încheiat prin fraudă la lege, deoarece, potrivit art. 22 din Legea nr. 54/1990, sindicatele nu pot încheia acorduri decât cu privire la administrarea şi folosinţa bunurilor ce au aparţinut fostei U.G.S.R., partajarea şi înstrăinarea fiind interzise.
Fraudarea intereselor membrilor de sindicat rezultă nu numai din nerespectarea unor interdicţii legale, ci chiar din dispoziţiile statutare ale vânzătoarei, care prevăd caracterul indivizibil şi netransmisibil al propriului patrimoniu.
Imobilul vândut nu era proprietatea C.N.S.R.L.F. ci se afla în administrarea acesteia, faţă de specificul modalităţii de preluare a patrimoniului fostei U.G.S.R.
Prin urmare, hotărârea nr. 159/1996 a C.N.S.R.L.F. şi contractul de vânzare-cumpărare nr. 6621/1997 sunt lovite de nulitate absolută.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2092 din 17 decembrie 1997, încheiat între pârâta SC F. SRL, în calitate de vânzătoare şi N.B. S.A., în calitate de cumpărătoare, tribunalul a reţinut că terţul dobânditor cu titlu oneros nu poate invoca buna credinţă pentru a paraliza acţiunea ce ar duce la rectificarea înscrierii dreptului său de proprietate, înainte de împlinirea termenului de 3 ani, conform art. 36 din Legea nr. 7/1997.
Pe de altă parte, doar dreptul de proprietate al pârâtei SC N.B. SA a fost înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate al SC F. SA fiind înscris doar în registrul de inscripţiuni, ceea ce înseamnă că, în cauză, principiul publicităţii materiale nu este aplicabil.
Tribunalul a mai constatat că pârâta SC N.B. SA nu a fost de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare- cumpărare autentificat sub nr. 2092/1997, deoarece modul de dobândire al imobilelor era trecut în contractele anterioare.
Pârâta S. C. N.B. nu poate invoca necunoaşterea legii şi a acceptat echivocul în ceea ce priveşte valabilitatea titlului vânzătoarei, motiv pentru care nu a fost de bună credinţă la încheierea contractului.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, tribunalul a reţinut că acest aspect priveşte efectele nulităţii între părţi şi nu faţă de terţi.
Prin Decizia nr. 708A din 2 octombrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante, de pârâtele S.C. N.B., prin lichidatori şi SC F.R. SRL, prin lichidator şi intervenienta U.S.D. din România.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul din Bucureşti, sector 5 a trecut din proprietatea Statului Român în proprietatea fostei Confederaţii Generale a Muncii, entitate care l-a administrat şi întreţinut până în ianuarie 1990, prin Decretul nr. 327/1948.
Cele patru confederaţii sindicale – C.N.S.R.L.F., Cartel Alfa, B.N.S. şi C.S.D.R. au încheiat un acord prin care şi-au declarat voinţa şi hotărârea de a administra în comun patrimoniul fostului C.C. al U.G.S.R., în interesul şi folosul membrilor de sindicat, stabilind şi cotele procentuale pentru administrare.
Legea nr. 54/1991, în prezent abrogată, dar care era în vigoare la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare atacate în instanţă şi la data adoptării hotărârii nr. 159/1996 a Comitetului Director al C.N.S.R.L.F., a prevăzut că sindicatele sunt constituite în scopul apărării şi promovării intereselor şi drepturilor membrilor lor (art. 1), că bunurile mobile şi imobile pot fi folosite numai potrivit intereselor membrilor de sindicat, fără a putea fi împărţite între aceştia (art. 22) şi că sindicatul poate dobândi bunuri mobile sau imobile necesare realizării scopului pentru care a fost înfiinţat (art. 23).
Hotărârile de Guvern nr. 718/1990 şi 702/1993 se referă la transmiterea în folosinţă a imobilului în litigiu, cu menţiunea expresă a respectării prevederilor legale în vigoare.
Instanţa de apel a mai constatat că tribunalul a reţinut în mod corect că hotărârea nr. 159/1996 a Comitetului Director al C.N.S.R.L.F. şi cele două contracte de vânzare-cumpărare au fraudat legea, deoarece dispoziţiile legale care permiteau înfiinţarea de societăţi comerciale au fost folosite cu scopul de a frauda membrii de sindicat.
Fraudarea intereselor membrilor de sindicat a rezultat nu numai din încălcarea unor interdicţii legale, dar şi din încălcarea dispoziţiilor statutare ale vânzătoarei, care prevăd caracterul indivizibil şi netransmisibil al patrimoniului propriu.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. 2092 din 17 decembrie 1997, instanţa de apel a reţinut că, în aplicarea principiului „resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis", păstrarea actului subsecvent reprezintă o situaţie de excepţie pentru subdobânditorul de bună credinţă cu titlu oneros.
Reaua credinţă a SC N.B. SA rezultă din faptul că a acceptat să contracteze un bun a cărui situaţie juridică îi putea fi cunoscută din înscrisurile prezentat în faţa notarului de stat, pentru care legea în vigoare interzicea înstrăinarea.
În ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare are natura juridică a unei acţiuni în realizare, cu consecinţa repunerii în situaţia anterioară, atunci când cel care o promovează este una din părţile la convenţie şi nu un terţ interesat.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanta L.U.S.L. Bucureşti şi pârâtele C.N.S.L.R. F. şi SC N.B. SA, în faliment, prin lichidator judiciar T. şi asociaţii S.P.R.L. şi A.L. I.P.U.R.L.
Reclamanta L.U.S.L. Bucureşti a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a încălcat principiul „restitutio in integrum", potrivit căruia tot ce s-a executat în baza unui act anulat ori nul trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia încare acel act nu s-ar fi încheiat.
Nulitatea actului juridic civil are efecte şi faţă de terţi, atât faţă de terţii care au dobândit de la oricare din părţi drepturi asupra bunurilor ce trebuie restituite , cât şi faţă de terţii ce au avut interesul legitim să ceară nulitatea actului juridic încheiat cu nerespectarea legii.
Pârâta C.N.S.L.R. F. a invocat la modul general dispoziţiile art. 299 C. proc. civ. şi a arătat că Decizia atacată este dată cu aplicarea greşită a legii, deoarece art. 22 din Legea nr. 54/1991 privind sindicatele nu interzice expres înstrăinarea prin acte între vii. Incapacităţile constituie excepţia, iar nu regula, trebuind să fie expres reglementate.
A mai arătat recurenta, că instanţa de apel trebuia să aplice cele două hotărâri de guvern la care a făcut referire, deoarece nu poate refuza aplicarea unui act normativ, dar a respins corect cererea privind repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Pârâta S.C. N.B. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a plecat de la premisa falsă şi nemotivată că legea interzicea înstrăinarea oricărui bun aflat în patrimoniul unui sindicat.
Constatarea nulităţii absolute a fost admisă pentru existenţa unei fraude la lege, iar motivarea instanţei sub acest aspect fie lipseşte, fie este contradictorie.
Recurenta a mai arătat că prevederile actului juridic intitulat „Tranzacţie generală", încheiat la 7 noiembrie 1991, între C.N.S.L.R., C.N.S. „C.A." şi C.S.I. F. au fost greşit interpretate de instanţa de apel, deoarece intenţia comună a părţilor contractante a fost aceea de a lua în discuţie partajarea şi obţinerea patrimoniului sindical, care a aparţinut fostului Comitet Central al U.G.S.R.
Legea interzice partajarea bunurilor sindicatului între membrii acestuia, iar nu înstrăinarea faţă de terţi.
Legea nr. 54/1991 a recunoscut patrimoniul propriu al sindicatelor, dobândit conform legii de fiecare din acestea în urma partajării patrimoniului fostului C. C. al U.G.S.R., iar în urma tranzacţiei, imobilul a revenit în proprietatea C.N.S.L.R.
Instanţa de apel a interpretat greşit clauzele tranzacţiei în funcţie de declaraţia nr. 122 din 3 martie 1990 a C.N.S.L.R. faţă de patrimoniul fostei U.G.S.R., iar prevederile Statutului C.N.S.R.L.F., conform cărora patrimoniul confederaţiei este indivizibil şi netransmisibil între membrii acesteia nu sunt relevante pentru analiza tranzacţiei.
Denaturarea actelor deduse judecăţii s-a făcut şi prin ignorarea conţinutului real şi a semnificaţiei HG nr. 718/1990 şi HG nr. 702/1993, care fac vorbire de imobilul proprietatea C.N.S.R.L.F.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit principiul „fraus omnia corrumpit", în lipsa identificării normei de drept ce se pretinde că a fost fraudată, în condiţiile în care bunul nu a fost scos din circuitul civil general, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 6621 din 9 iunie 1997 a fost încheiat de persoane care au capacitatea de a înstrăina.
Art. 22 din Legea nr. 54/1991 instituie incapacitatea de a partaja între membrii sindicatului şi nu incapacitatea de a înstrăina.
Recurenta a mai arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit reaua sa credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2092 din 17 decembrie 1997, deoarece faptul conex constituit din cuprinsul dosarului notarial nu permite concluzia conform căreia legea în vigoare interzicea în mod imperativ înstrăinarea, iar aspectele reţinute de instanţa de apel nu fac verosimilă deducerea relei credinţe.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele.
Recursul declarat de pârâta C.N.S.R.L.F. este inadmisibil omisso medio.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că C.N.S.R.L.F. nu a declarat apel împotriva sentinţei instanţei de fond.
Ca atare, critica, care, în cauză, vizează fondul pricinii, nu poate fi luată în considerare, atâta timp cât recurenta nu a exercitat calea de atac devolutivă a apelului.
Având în vedere şi prevederile art. 299 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc ce hotărâri pot fi atacate pe calea recursului, se constată că pârâta nu poate formula pentru prima dată în recurs, trecând peste calea apelului, critici pe care nu le-a adresat instanţei de apel şi asupra cărora aceasta nu s-a pronunţat, pentru că s-ar încălca principiul de drept „non omisso medio", ceea ce este inadmisibil.
Reclamanta L.U.S.L. Bucureşti a formulat critici care permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta.
Astfel, principiul relativităţii contractelor, face ca, de regulă, efectele anulării sau constatării nulităţii contractului să se răsfrângă asupra părţilor în cauză, care şi-au asumat obligaţii şi au dobândit drepturi prin actul juridic încheiat.
Restabilirea situaţiei anterioare este consecinţa logică a nulităţii, deoarece tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile să aibă o situaţie identică cu cea dinainte de încheierea contractului.
De aceea, repunerea în situaţia anterioară nu poate opera decât între părţi şi nu poate fi cerută decât de acestea, pentru că numai părţile sunt în situaţia de a cere restituirea a ceea ce au prestat cu titlu de obligaţie contractuală.
Este adevărat că nulitatea actului juridic civil are efecte şi faţă de terţi, aşa cum susţine recurenta, dar efectele faţă de terţi operează sub alte aspecte, în special în ceea ce priveşte principiul „resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis", iar nu şi în ceea ce priveşte repunerea în situaţia anterioară.
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a respins capătul de cerere privind repunerea în situaţia anterioară, soluţia fiind menţinută de instanţa de apel, ambele instanţe făcând o corectă aplicare a legii.
Nici recursul declarat de pârâta S.C. N.B. nu este fondat.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu sunt fondate, deoarece motivarea instanţei de apel nu este nici contradictorie, nici străină de cauză.
Pentru a fi contradictorie, este necesar ca hotărârea atacată să cuprindă argumente care să justifice o altă soluţie decât cea pronunţată în cauză, ceea ce nu este cazul în speţă.
De altfel, recurenta nici nu a dezvoltat acest aspect, mărginindu-se să afirme că motivarea instanţei de apel fie lipseşte, fie este contradictorie.
Criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. privesc aceeaşi chestiune şi anume faptul că bunul ce a făcut obiectul celor două contracte de vânzare-cumpărare a făcut parte din patrimoniul vânzătoarei iniţiale, C.N.S.R.L.F. şi că legea nu instituie interdicţia de înstrăinare.
Contrar susţinerilor recurentei, în sensul că Legea nr. 54/1991 a recunoscut patrimoniul propriu al sindicatelor, dobândit conform legii de fiecare din acestea în urma partajării patrimoniului fostului C. C. al U.G.S.R., în realitate, problema patrimoniului fostului U.G.S.R. nu a primit încă o rezolvare legislativă.
Au existat mai multe propuneri legislative a unor grupuri de senatori şi deputaţi, ba chiar şi un proiect de lege adoptat de Guvernul României în anul 2008, dar nu au fost finalizate prin adoptarea unei legi care să reglementeze regimul juridic al patrimoniului fostei U.G.S.R.
În expunerea de motive a acestor propuneri legislative s-a arătat că nu există un act normativ care să reglementeze această chestiune şi că acest vast patrimoniu imobiliar are o situaţie juridică incertă.
Prin urmare, este nereală susţinerea recurentei că Legea sindicatelor nr. 54/1991, în vigoare la data adoptării hotărârii nr. 159/1997 a Comitetului Director al C.N.S.R.L.F., a operat transferul dreptului de proprietate a fostei U.G.S.R. către C.N.S.L.R., căci art. 23 alin. (1) din lege prevedea că sindicatul poate dobândi, în condiţiile prevăzute de lege, cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, orice fel de bunuri mobile şi necesare realizării scopului pentru care este înfiinţat.
Această dispoziţie a fost preluată întocmai şi de Legea nr. 54/2003 în art. 22 alin. (1).
În lipsa cadrului legal de transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor care au aparţinut fostei U.G.S.R. către organizaţiile sindicale, C.N.S.R.L.F. nu a dobândit niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Imobilul situat în Bucureşti, a intrat în proprietatea Confederaţiei Generale a Muncii din România prin Decretul nr. 327/1948, publicat în Monitorul Oficial al R.P.R. nr. 270 din 19 noiembrie 1948, făcând apoi parte din patrimoniul fostei U.G.S.R.
La 3 martie 1990, C.N.S.L.R. a adoptat declaraţia referitoare la patrimoniul fostului U.G.S.R., în care se arată că Confederaţia va acţiona pentru redobândirea imobilelor ce au fost construite din fondurile sindicatelor, iar prin HG nr. 702/1993, publicat în Monitorul oficial al României nr. 5 din 12 ianuarie 1994, imobilul în discuţie a trecut din administrarea Consiliului local al municipiului Bucureşti în folosinţa C.N.S.L.R.F., cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
La dosar se mai află „Acordul" prin care cele patru confederaţii sindicale, C.N.S.R.L.F., Cartel Alfa, B.N.S. şi C.S.D.R. şi-au declarat „voinţa şi hotărârea de a administra în comun patrimoniul fostului C.C. al U.G.S.R." în cotele menţionate în acord şi „tranzacţia generală", încheiată la 7 noiembrie 1991 între confederaţiile sindicale, în urma căreia, luându-se în discuţie „partajarea şi obţinerea patrimoniului sindical" ce a aparţinut fostei U.G.S.R., C.N.S.R.L.F. a primit, printre altele, imobilul în litigiu.
Prin hotărârea nr. 159 din 19 decembrie 1996, Comitetul Director al C.N.S.R.L.F., în calitate de acţionar unic al SC F. SRL a hotărât trecerea imobilului în patrimoniul şi administrarea acestei societăţi, care trebuia să ia măsuri pentru valorificarea imobilului potrivit amplasamentului şi stării tehnice.
Atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au avut în vedere toate aceste documente şi au dat o interpretare corectă efectelor lor, atunci când au constatat că hotărârea Comitetului Director al C.N.S.R.L.F. şi contractul de vânzare-cumpărare au fost încheiate prin fraudarea intereselor membrilor de sindicat.
Instanţa de apel a indicat textele legale încălcate, respectiv art. 22 din Legea nr. 54/1991, art. 82-108 din Statutul C.N.S.R.L.F., care statuează expres şi imperativ că patrimoniul confederaţiei este indivizibil şi netransmisibil între membrii acesteia.
Fraudarea membrilor sindicatului rezultă din faptul că imobilul a fost scos din folosinţa şi administrarea C.N.S.L.R. şi dat în proprietate unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, cu scopul de a fi înstrăinat.
Or, chiar dacă s-ar trece peste regimul juridic incert al bunurilor care au aparţinut fostei U.G.S.R., faptul că valorificarea bunului s-a făcut în profitul unei societăţi comerciale terţe şi nu în profitul membrilor de sindicat demonstrează fraudarea intereselor acestora.
Nici critica referitoare la faptul că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile din „Tranzacţia generală", încheiată la 7 noiembrie 1991, între C.N.S.L.R., C.N.S. „C.A." şi C.S.I. F. nu este fondată, deoarece, aşa cum arată chiar recurenta, acest înscris probează intenţia comună a părţilor de a lua în discuţie partajarea şi obţinerea patrimoniului sindical, care a aparţinut fostului Comitet Central al U.G.S.R., fără a avea ca efect dobândirea dreptului de proprietate asupra bunurilor menţionate.
Analizând cadrul legal privind patrimoniul sindicatelor, în mod corect instanţa de apel a reţinut că sindicatele nu puteau încheia acorduri decât cu privire la administrarea şi folosinţa bunurilor ce au aparţinut fostei U.G.S.R., fără a putea tranşa cu privire la problema proprietăţii.
Chiar dacă legea dă drept de dispoziţie sindicatului asupra bunului din proprietatea sa, aşa cum susţine recurenta, acest drept nu se poate exercita decât în interesul membrilor de sindicat.
În cauză însă, C.N.S.R.L.F. a dispus asupra unui bun aflat în folosinţa sa, asupra căruia nu a dobândit dreptul de proprietate în condiţiile legii şi de care membrii sindicatului au fost privaţi.
Intervalul scurt la care s-au încheiat cele două contracte şi diferenţa mare de preţ, de care a profitat societatea comercială interpusă, demonstrează, aşa cum s-a arătat, faptul că prin aceste operaţiuni juridice succesive interesul membrilor de sindicat a fost fraudat.
Instanţa de apel a avut în vedere şi cele două hotărâri de guvern invocate de recurentă şi a reţinut că acestea se referă la transmiterea în folosinţă a imobilului în litigiu, către Universitatea Bucureşti, pe durată nedeterminată şi către C.N.S.L.F., ceea ce corespunde conţinutului actelor normative menţionate.
Cât priveşte critica referitoare la greşita reţinere a relei credinţe a recurentei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 2092 din 17 decembrie 1997, se constată că, într-adevăr, înscrisurile depuse cu ocazia încheierii actului notarial şi menţiunile din contractul de vânzare cuprindeau modul în care C.N.S.R.L.F. a intrat în stăpânirea bunului.
Aceste înscrisuri, coroborate cu amplele discuţii care au avut loc de-a lungul timpului în diferite medii politice, sociale şi economice cu privire la patrimoniul fostei U.G.S.R., precum şi faptul că imobilul a făcut obiectul a două înstrăinări la intervale scurte de timp, preţurile diferind spectaculos, erau de natură a ridica suspiciuni cu privire la legalitatea înstrăinării şi ar fi permis unei persoane chiar mai puţin vigilente să realizeze situaţia juridică a bunului cumpărat.
Acceptarea riscului asupra proprietăţii şi încheierea contractului de vânzare cumpărare în aceste condiţii echivalează cu reaua credinţă.
Pentru toate argumentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamanta L.U.S.L. Bucureşti şi pârâtele C.N.S.L.R. F. şi SC N.B. SA, în faliment, prin lichidator judiciar T. şi asociaţii S.P.R.L. şi A.L. I.P.U.R.L. împotriva deciziei nr. 708A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8342/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 8327/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
