ICCJ. Decizia nr. 8477/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8477/2009
Dosar nr. 2230/117/2008
Şedinţa publică din 21 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 mai 2008 pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă, şi precizată ulterior, reclamantul L.G. a solicitat, în temeiul art. 504-506 C. proc. pen., obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, la plata sumei de 1.800.000 lei cu titlu de daune morale şi materiale pentru condamnarea politică suferită conform sentinţei penale nr. 29/1984 a Tribunalului Militar de MU Cluj şi a refuzului de liberare condiţionată de către Judecătoria Sector 5 Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost condamnat în condiţii de temniţă grea, cu drepturi limitate la vizită şi pachet, fiindu-i în mod nejustificat respinsă cererea de liberare condiţionată formulată la împlinirea termenului prevăzut de Codul penal.
A mai arătat că, pe perioada detenţiei, familia sa a avut de suferit, fiind ostracizaţi de întreaga societate.
Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, raportat la faptul că reclamantul nu a făcut dovada că a fost achitat pentru infracţiunea pentru care a fost condamnat.
Prin sentinţa civilă nr. 625 din 25 noiembrie 2008, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea reclamantului pe acest aspect, reţinând că acesta nu beneficiază de dispoziţiile legale invocate ca temei juridic al acţiunii, întrucât nu a dovedit că a fost achitat pentru infracţiunea săvârşită, aşa cum impune textul de lege arătat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea pe motiv că nu a fost pronunţat un recurs în anulare, întrucât la dosarul cauzei s-a depus un înscris doveditor al promovării unui recurs în dosarul penal nr. 3501/1987.
Prin Decizia civilă nr. 53/A din 16 februarie 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinând că infracţiunea pentru care acesta a fost condamnat nu a avut caracter politic, iar reclamantul nu a contestat starea de fapt reţinută în hotărârea penală respectivă.
Instanţa de apel a mai arătat că recursul în anulare a fost abrogat, însă chiar în perioada în care era în vigoare, acesta nu era la dispoziţia părţilor, ci doar a Procurorului General al României, fiind greu de crezut că în aceste condiţii reclamantul ar fi obţinut o hotărâre de achitare.
Hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990, prin care Comisia pentru aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 118/1990 a apreciat că este vorba de o condamnare politică şi a recunoscut ca vechime în muncă perioada de detenţie, are caracterul unui act administrativ, ce nu poate fi opus instanţei.
Împotriva acestei decizii, în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., a declarat recurs reclamantul, arătând că în mod greşit instanţele au apreciat că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., hotărârile astfel pronunţate fiind nelegale şi netemeinice.
A mai arătat că, infracţiunea pentru care a fost condamnat a avut caracter politic, deoarece anterior modificării Codului penal prin Decretul nr. 12/1990, toate infracţiunile din Titlul I Partea specială au fost considerate infracţiuni contra siguranţei statului, iar condamnările întemeiate pe aceste texte legale au fost considerate infracţiuni politice, sub acest aspect instanţele greşind în interpretarea legii.
De asemenea, nu s-a acordat eficienţa juridică corespunzătoare hotărârii nr. 40 din 12 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate politic de dictatura comunistă instaurată la 6 martie 1945.
Analizând criticile formulate din perspectiva aspectelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că acestea se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă urmează a respinge recursul, pentru următoarele argumente:
Atât instanţa de apel cât şi instanţa de fond au stabilit în mod corect că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., pentru a fi angajată răspunderea obiectivă, patrimonială a statului.
Probaţiunea existenţei erorii judiciare în astfel de acţiuni se limitează la actele procedurale menţionate în dispoziţiile legale anterior citate, respectiv, existenţa unei hotărâri de achitare(intervenită însă, după o condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei) sau a unei ordonanţe a procurorului ori o hotărâre a instanţei, de statuare asupra caracterului nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate.
In speţă, reclamantul nu a furnizat dovezi din care să rezulte îndeplinirea cerinţelor art. 504 C. proc. pen. în nici una din ipotezele reglementate de acest text de lege, dimpotrivă, a învederat instanţei de fond că nu a fost niciodată achitat şi a executat în totalitate pedeapsa pentru infracţiunea reţinută în sarcina sa, necontestând starea de fapt constatată în hotărârea penală de condamnare.
Referirile reclamantului la împrejurările ulterioare încarcerării sale, respectiv, la faptul că ar fi fost supus unor tratamente inumane în perioada detenţiei şi că în mod nelegal i s-a refuzat liberarea condiţionată, sunt irelevante în contextul neîndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilesc prin ordonanţă a procurorului [de revocare a măsurii, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j) C. proc. pen.] sau prin hotărâre a instanţei de judecată [de revocare a măsurii, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 lit. j)].
Detenţia reclamantului a fost consecinţa hotărârii de condamnare pentru săvârşirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal, iar împrejurarea că i-a fost respinsă cererea de liberare condiţionată nu constituie un motiv care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., acesta fiind un aspect procesual ce se rezolvă prin exercitarea căilor legale de atac.
În absenţa unor acte procedurale care să constituie premisele aplicării art. 504 C. proc. pen., se presupune că jurisdicţia penală a apreciat că măsura luată faţă de reclamant, aceea de condamnare şi încarcerare, a corespuns la acel moment scopului pentru care a fost luată, fiind rezultatul faptelor antisociale săvârşite de acesta.
Actul administrativ de care se prevalează reclamantul în susţinerea pretenţiilor sale, şi anume, hotărârea nr. 40 din 12 iulie 1990 a Comisiei de aplicare a prevederilor Decretul-lege nr. 118/1990, nu are eficienţă juridică în cauză, întrucât, aşa cum deja s-a arătat, singurele probatorii admise sunt cele la care face referire art. 504 C. proc. pen.
Faţă de cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant L.G. împotriva deciziei civile nr. 53/A din 16 februarie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8356/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8342/2009. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
