ICCJ. Decizia nr. 8549/2009. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.8549/200.
Dosar nr. 5437/1/2008
Şedinţa publică din 22 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 285 din 20 februarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis acţiunea reclamanţilor C.L. şi C.S. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi a anulat dispoziţia nr. 3888/2005, emisă de pârâtul pe care 1-a obligat să propună măsuri reparatorii prin echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale, pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 2, preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 223/1974.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că preluarea imobilului a fost abuzivă şi că nu s-a făcut dovada că reclamanţii ar fi primit despăgubirile aferente bunului preluat.
Prin Decizia nr. 759 din 19 noiembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul declarat de Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor.
Curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, text invocat drept argument pentru a se dovedi că imobilele preluate în baza Decretului nr. 223/1974 nu sunt excluse de sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
Acest text, a reţinut instanţa de apel, înlătură pe reclamanţi de la beneficiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care nu prezintă nici o relevanţă faptul dacă la data preluării imobilului au fost plătite despăgubiri.
Prin Decizia nr. 3747 din 9 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţi.
Instanţa supremă a reţinut că imobilul a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 223/1974, cu plata unei despăgubiri, cuantumul despăgubirii fiind apreciat la 10% din valoarea achitată pentru dobândirea apartamentului.
Imobilul a fost vândut ulterior, în baza Legii nr. 112/1995.
S-a mai reţinut că cei doi contestatori au recunoscut că la plecarea din ţară au primit despăgubiri, că acţiunea a fost întemeiată pe art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece reclamanţii s-au stabilit în Statele Unite ale Americii, stat cu care România a încheiat un acord de reglementare a problemelor financiare în suspensie şi că recomandarea din HG nr. 250/2007 nu poate fi aplicată, deoarece nu s-a dovedit cuantumul sumelor primite cu titlu de despăgubiri.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au formulat contestaţie în anulare.
Prin Decizia nr. 4020 din 26 martie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis contestaţia în anulare, a anulat Decizia pronunţată în recurs şi a fixat termen pentru rejudecarea recursului
Înalta Curte a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., deoarece, pentru ziua când s-a judecat recursul, procedura de citare cu recurenţii nu a fost legal îndeplinită.
S-a arătat că, deşi în cererea de declarare a recursului reclamanţii au indicat domiciliul ales la cabinetul avocatului lor, pentru termenul la care s-a pronunţat Decizia contestată au fost citaţi la o altă adresă.
Rejudecând recursul declarat de reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este fondat, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au contestat dispoziţia nr. 3888 din 17 februarie 2005, emisă de Primarul General al municipiului Bucureşti şi au solicitat obligarea pârâtului să emită o dispoziţie de restituire în echivalent bănesc, reprezentând diferenţa între suma ce se va dovedi că s-a achitat pentru apartament şi valoarea de piaţă a acestuia.
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Art. 5 din Legea nr. 10/2001 nu a fost indicat ca temei juridic al cererii, ci a fost adus ca argument în sprijinul opiniei că Legea nr. 10/2001 nu exclude imobilele preluate prin Decretul nr. 223/1974, din moment ce cere ca pentru aceste imobile să nu se fi primit despăgubiri în baza acordurilor încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare.
In ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării, Înalta Curte constată că imobilele preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974 sunt imobile preluate abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, deoarece art. (2) al actului normativ în discuţie stabileşte domeniul de aplicare al legii, printre ipotezele avute în vedere regăsindu-se şi imobilele preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia.
De altfel, pct. 1.4 lit. B) din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007 prevede că preluarea imobilelor în baza decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă atât în cazul trecerii imobilului fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancţiune pentru cei care au plecat fraudulos din ţară sau care, fiind plecaţi în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, cât şi cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat în mod obligatoriu locuinţa sa către stat.
Instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a legii atunci când a constatat că cererea reclamanţilor este întemeiată pe dispoziţiile art. 5 din legea specială, ceea ce îi exclude de la beneficiul măsurilor reparatorii.
Cererea, aşa cum s-a arătat, este o contestaţie la dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, întemeiată pe art. 24 din lege, iar art. 5 din legea specială exclude pe foştii proprietari de la beneficiul măsurilor reparatorii doar în situaţia în care aceştia au beneficiat de despăgubiri de la statele cu care România a încheiat acorduri bilaterale privind reglementarea situaţiilor financiare în suspensie.
Or, la dosar se află declaraţia pe proprie răspundere, dată de reclamanţi în faţa notarului, din care rezultă că nu au beneficiat de despăgubiri de la statul american pentru imobilul preluat de statul român.
Cât priveşte eventualele despăgubiri pe care reclamanţii le-ar fi încasat de la statul român, se constată că apelantul Municipiul Bucureşti nu a formulat prin cererea de declarare a apelului critici legate de acest aspect şi nici nu a dovedit că aceste despăgubiri ar fi fost achitate.
De altfel, prin Decizia nr. 1269 din 20 august 1979 a fostului Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, prin care imobilul a fost preluat, se menţionează că preluarea se face cu plată, fără a se preciza suma ce urmează a fi plătită, ci doar actele normative în baza cărora plata se va efectua.
Faţă de cele mai sus expuse, se va admite recursul declarat de reclamanţi şi se va casa Decizia atacată, în sensul că se va respinge apelul declarat de Municipiul Bucureşti, prin primarul general împotriva sentinţei pronunţate de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii C.L. şi C.S. împotriva deciziei nr. 759 din 19 noiembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o casează.
Respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei nr. 285 din 20 februarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8558/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8480/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
