ICCJ. Decizia nr. 8513/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8513/2009
Dosar nr. 27197/3/2006
Şedinţa publică din 22 octombrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 2719/3/2006 la data de 7 august 2006 reclamantul G.C.R. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 3879 din 17 februarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 10 alin. (1), (2), (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată de Legea nr. 247/2005, restituirea în natură a terenului rămas liber situat în Bucureşti, sector 5, iar pentru construcţia demolată şi terenul ocupat măsuri reparatorii prin echivalent.
În motivarea cererii se arată că prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 aprilie 1977 a dobândit dreptul de proprietate asupra unei cote de 1/2 din imobilul construcţie situat în Bucureşti, sector 5. În conformitate cu dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale cota indiviză de 1/2 din terenul aferent construcţiei, în suprafaţă totală de 188,40 mp a trecut în proprietatea statului, reclamantul în calitate de dobânditor al construcţiei având doar un drept de folosinţă asupra terenului. Ulterior, prin Decretul nr. 153 din 4 iunie 1987, imobilul în litigiu a fost expropriat şi demolat, reclamantul a primit o despăgubire în cuantum de 37.936 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 928 din 29 mai 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis contestaţia aşa cum a fost precizată şi formulată de contestator, a dispus anularea dispoziţiei nr. 3879 din 17 februarie 2005; a constatat că reclamantul are dreptul la acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru imobilul compus din cota de 1/2 din terenul şi construcţia situată în Bucureşti, sector 5; a constatat că valoarea de piaţă a imobilului descris mai sus este de 629.000 lei sau 169.000 euro, conform raportului de expertiză nr. 3047/2008.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate a imobilului în litigiu la data preluării prin Decretul nr. 153 din 4 iunie 1987 cu înscrisurile depuse la dosar şi pentru că terenul în litigiu este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv C.C.M., deci nu poate fi restituit în natură, s-a constituit dreptul reclamantului la acordarea măsurilor reparatorii şi pentru teren cu precizarea că notificarea a fost soluţionată înainte de intrarea în vigoare a noii legi.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel atât reclamantul cât şi pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti.
Ulterior, reclamantul în şedinţa publică din 5 februarie 2000 a renunţat la apelul formulat, instanţa luând act în acest sens.
Pârâtul prin motivele de apel în esenţă a criticat sentinţa numai în ceea ce priveşte situaţia juridică a terenului arătând că reclamantul prin contractul de vânzare-cumpărare a dobândit dreptul de proprietate numai asupra construcţiei şi că instanţa a greşit la stabilirea modalităţii de acordare a despăgubirilor ignorând dispoziţiile Legii nr. 247/2005 care arată că despăgubirile se acordă de C.C.S.D.
Prin Decizia civilă nr. 111 din 19 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul ca nefondat.
În considerentele deciziei s-a reţinut că în cauză s-au invocat argumentele ce ţin de aplicarea Legii nr. 18/1991 (datorită faptului că Legea nr. 58/1974 prevede că odată cu înstrăinarea construcţiei terenul trece în proprietatea statului).
Legea nr. 58/1974 a fost abrogată în ianuarie 1990, iar ulterior prin Legea nr. 18/1991 prin ordin, reconstituie dreptul de proprietate asupra terenului, proprietarului construcţiei – art. 36 din Legea nr. 18/1991. HG nr. 250/2007 nu-şi găseşte aplicabilitate în speţă întrucât regimul juridic al terenurilor preluate în baza Legii nr. 58/1974 (abrogată în ianuarie 1990) nu poate avea două reglementări diferite. Referitor la posibilitatea instanţei de a acorda despăgubiri, aceasta a fost corect soluţionată de instanţă, în sensul că s-au respectat dispoziţiile Decretului nr. 52/2007.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâta, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta a criticat Decizia sub următoarele aspecte:
- Hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv aplicarea în speţă a dispoziţiilor HG nr. 250/2007, care greşit, a reţinut instanţa, că nu-şi găseşte aplicabilitate în soluţionarea prezentei cauze.
- Legea a fost greşit aplicată în condiţiile în care cota de 1/2 din terenul situat în sector 5, a fost preluat în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974 în proprietatea statului, iar reclamantul a dobândit doar un drept de folosinţă asupra acestui teren pe toată durata construcţiei, drept de folosinţă ce nu-i conferă calitatea de persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001.
- Potrivit HG nr. 250/2007 dreptul la restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent poate fi solicitat eventual de către vânzătorul imobilului şi nu de către cumpărător, care a dobândit doar un drept de folosinţă pe durata existenţei construcţiei.
- În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor, trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (2) din HG nr. 250/2007 precum şi aspectul intrării în vigoare imediate a legii noi, respectiv Legea nr. 247/2007.
- În raport cu momentul efectiv, concret al formulării contestaţiei, precum şi cu dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată nu era îndreptăţită să stabilească şi întinderea acestora.
Examinând criticile deduse judecăţii prin intermediul recursului, Înalta Curte a constatat următoarele:
Prin contestaţia formulată împotriva dispoziţiei nr. 3879 din 17 februarie 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, reclamantul G.C.R. a solicitat restituirea în natură a terenului liber situat în Bucureşti, sector 5, iar pentru construcţia demolată şi terenul ocupat măsuri reparatorii prin echivalent.
Condiţia esenţială pentru a avea dreptul la măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001 este ca titularul cererii să facă dovada că el sau autorul său deţinea imobilul în proprietate la momentul preluării lui de către stat.
În ipoteza înstrăinării construcţiei şi trecerii terenului în proprietatea statului în condiţiile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, dobânditorului construcţiei nu i-a transmis dreptul de proprietate asupra terenului, deoarece prin lege, terenul era trecut în proprietatea statului direct din proprietatea vânzătorului.
Conform art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv, precum şi moştenitorii legali sau testamentari ai acestora.
Terenul care face obiectul notificării, aferent construcţiei cumpărate de intimat prin contractul de vânzare-cumpărare din 29 aprilie 1977, a trecut în proprietatea statului în momentul întocmirii contractului, în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974.
Dar, cu toate acestea, intimatul este îndreptăţit la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 şi pentru teren, întrucât cu înscrisurile depuse la dosar (filele 124, 153) face dovada îndeplinirii dispoziţiilor art. 3 şi 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Înscrisurile, respectiv adresa din 21 februarie 2008 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti – D.G.D.I.P.U. şi adresa din 14 mai 2008 emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti – A.F.I. atestă că imobilul în cauză a făcut obiectul Decretului nr. 153 din 4 iunie 1987, iar în anexa nr. 11; la poziţia 26 este înscris intimatul G.C.R. cu 98,00 mp teren şi construcţii în suprafaţă desfăşurată de 163,95 mp.
Ca urmare, faţă de conţinutul anexei 11 la Decretul de expropriere nr. 153/1987, este cert că intimatul deţinea în proprietate atât imobilul construcţie cât şi terenul în litigiu.
Dispoziţiile art. 1.4 lit. e) din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 se coroborează cu art. 3 alin. (1) şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de care sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii în baza acestei legi persoanele care aveau calitatea de proprietar al imobilului la data trecerii acestuia în proprietatea statului.
Susţinerile recurentei că hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a legii privind regimul juridic al terenului preluat în temeiul Legii nr. 58/1974, nu pot fi împărtăşite de instanţă, atâta timp cât s-a făcut dovada în recurs că intimatul deţinea şi imobilul teren în proprietate la data preluării abuzive (anexa 11 poziţia 26 la Decretul de expropriere).
Cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează acordarea despăgubirilor prin echivalent, despăgubiri stabilite conform expertizei, de asemenea nu poate fi împărtăşit pentru următoarele:
Notificarea reclamantului a fost înregistrată sub nr. 1816 din 13 iulie 2001 şi a fost soluţionat prin dispoziţia nr. 3879 din 17 februarie 2005.
Decizia în interesul Legii nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a statuat că prin notificări soluţionate până la data intrării în vigoare a noii legi se înţelege acele notificări pe baza cărora entităţile investite au emis dispoziţii sau decizii motivate prin care au stabilit acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, precum şi cuantumul acestora, neatacate în instanţă în termenul prevăzut de art. 24 din Legea nr. 10/2001 (devenit art. 26 după modificare).
S-a apreciat că deciziile sau dispoziţiile atacate cu contestaţie în termenul legal nu mai pot fi trimise Secretariatului C.C.S.D., ci rămân supuse controlului instanţelor judecătoreşti sub aspectul legalităţii termenului.
Ca urmare, corect instanţele au aplicat dispoziţiile Deciziei nr. 52/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care în funcţie de data soluţionării notificării (aceasta fiind 17 februarie 2005) şi nu data soluţionării contestaţiei arată că se pot acorda despăgubiri în echivalent, stabilite prin expertiză.
În consecinţă hotărârea recurată este legală şi nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 312(1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei nr. 111/A din 19 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8516/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8303/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
