ICCJ. Decizia nr. 8586/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.8586/200.
Dosar nr. 20882/3/2006
Şedinţa publică din 23 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele:
Prin notificările înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 T.I. a solicitat restituirea în natură a imobilului teren situat în Bucureşti, în măsura în care este posibil sau sub formă de despăgubiri băneşti, conform dispoziţiilor legale (filele 15-18 dosar).
Prin dispoziţia nr. 5774 din 02 mai 2006, emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a fost respinsă cererea de restituire în natură cu motivarea că terenul este afectat de detalii de sistematizare, stabilindu-se acordarea de despăgubiri prin echivalent, constând în diferenţa dintre despăgubirile încasate şi valoarea de piaţă.
Prin cererea înregistrată la data de 9 iunie 2006, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. 20882/3/2006, reclamantul T.I. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei prin care i s-a respins cererea privind restituirea în natură a imobilului din Bucureşti, sector 1.
La data de 4 ianuarie 2007 reclamantul T.I. a precizat şi completat acţiunea introductivă, solicitând anularea dispoziţiei contestate, restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 300 mp din totalul de 620 mp teren situat în sector 1, teren care nu este afectat de elemente de sistematizare, acordarea de măsuri reparatorii, în principal, prin compensare cu alt teren pe alt amplasament, pentru suprafaţa de 320 mp, iar, în subsidiar, acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de piaţă stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului, al căror cuantum să fie stabilit printr-o expertiză de specialitate.
Prin sentinţa civilă nr. 550 din 13 aprilie 2007 tribunalul a respins contestaţia formulată de reclamantul T.I.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică efectuată în cauză de expert I.I.D. terenul nu se poate restitui în natură, fiind afectat de detalii de sistematizare, respectiv spaţii verzi, alei de acces aferente blocului construit, părţi de trotuare.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor băneşti ce ar urma să fie acordate, tribunalul a apreciat că dispoziţia contestată este legală atât timp cât art. 16 alin. (2) cap. V din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 dispune că deciziile ce conţin propuneri motivate de acordare a unor măsuri reparatorii în echivalent se transmit Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, urmând ca în baza rapoartelor unor evaluatori autorizaţi, desemnaţi de Secretariat, să se dispună cu privire la acest cuantum.
Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de către reclamant.
În dezvoltarea motivelor sale de apel acesta a arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor contestate, hotărârea fiind lovită de nulitate din această cauză.
Instanţa a revenit în mod nejustificat asupra probatoriului încuviinţat la data de 8 ianuarie 2007, cu referire la expertiza tehnică de evaluare şi cea contabilă de stabilire a despăgubirilor reactualizate, producând o vătămare intereselor contestatorului.
La fel a procedat instanţa şi când a respins nejustificat probatoriul cu interogatoriu, martori şi alte probe.
Dispoziţia este nelegală şi prin aceea că nu rezolvă cererea de restituire natură a părţii din teren rămasă liberă, pe care o respinge în art.1 al dispoziţiei atacate şi nici cererea de compensare în natură cu alt teren, pe care nu o motivează, nu stabileşte valoarea despăgubirilor, care au fost acordate în art. 2 al dispoziţiei, încălcând astfel dispoziţiile art. 11 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa face o analiză necorespunzătoare a probei cu expertiză, reţinând, în mod nejustificat, că suprafaţa de 220 mp nu poate fi restituită în natură, întrucât este afectată de detalii de sistematizare, soluţia pronunţată fiind în contradicţie cu proba administrată.
Prin trimiterea la art.16 alin. (2) din Cap. V Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa a făcut o greşită aplicare a legii, în cauză nefiind incidenţă situaţia prevăzută la alin. (2) al textului, respectiv la notificările nerezolvate, dar nici cea din alin. (1) referitoare la deciziile cu despăgubiri consemnate, în cauză fiind vorba de o soluţie de respingere a restituirii în natură şi a acordării unor despăgubiri necuantificate. O astfel de despăgubire este una formală, căci trimiterea la rezolvarea cauzei prin acordarea de despăgubiri din Fondul Proprietatea, este o măsură în dezacord cu soluţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului. Această Curte s-a pronunţat, în cazul Radu împotriva României, în sensul că Fondul Proprietatea nu funcţionează de o manieră susceptibilă să conducă la acordarea efectivă a unei indemnizaţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 60 din 29 ianuarie 2008 a respins apelul, ca nefondat, confirmând soluţia primei instanţe.
Curtea a reţinut ca neîntemeiată critica formulată pe aspectul neacordării de măsuri reparatorii prin echivalent, constând în compensare cu un alt teren, deoarece pârâta nu a fost învestită prin notificare cu o astfel de solicitare, iar cererea completatoare formulată de către reclamant în data de 4 ianuarie 2007 a fost apreciată de tribunal ca tardivă. Pe cale de consecinţă, nici probatoriile care vizau acest aspect nu puteau fi primite.
Pe aspectul criticii vizând nerestituirea în natură a terenului, Curtea a apreciat că în mod just prima instanţă, omologând raportul de expertiză tehnică efectuată în cauză, a reţinut că acesta nu se poate restitui în natură.
Nu a fost primită nici ultima critică a apelului, cu privire la faptul că prin Fondul Proprietatea se acordă doar o despăgubire formală, Curtea apreciind că procedura adoptată prin OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirii aferente imobilelor preluate în mod abuziv are menirea de a înlătura inconvenientele rezultând din nefuncţionarea Fondului Proprietatea, astfel încât contestatorul îşi poate valorifica dreptul pe această cale.
Împotriva deciziei Curţii de apel a declarat recurs reclamantul, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ.
O primă critică a vizat faptul că deşi, la instanţa de fond, a fost încuviinţată proba cu expertiză tehnică de evaluare privind reactualizarea despăgubirilor plătite şi expertiză tehnică contabilă, care să stabilească cuantumul despăgubirilor, ulterior prima instanţă a renunţat la această probă iar instanţa de apel nu a mai considerat-o utilă cauzei.
A doua critică priveşte o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate cu privire la nerestituirea în natură a suprafeţei de 220 mp teren, liberă de construcţii, aşa cum a rezultat din conţinutul raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.
O altă critică priveşte nesoluţionarea cererii pe aspectul acordării ca măsură reparatorie echivalentă a unui teren în compensare pe un alt amplasament, pentru suprafaţa de imobil imposibil de restituit în natură, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 11 alin. (3) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Reclamantul a mai criticat faptul că instanţele au înlăturat cererea de probatorii constând în expertiză de specialitate, prin care să se stabilească acordarea de despăgubiri în echivalent la valoarea de piaţă stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Aceasta cu atât mai mult cu cât, susţine recurentul, procedura instituită prin Legea nr. 247/2005 este una nefuncţională, formală şi greoaie, care nu asigură o reală despăgubire.
Recurentul a susţinut că trimiterea la rezolvarea prin intermediul despăgubirilor din Fondul Proprietatea este în dezacord cu soluţiile CEDO, exemplificând prin menţionarea cazului Radu împotriva României.
Înalta Curte nu va reţine critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., motiv indicat de către reclamant, dar care însă nu se regăseşte în conţinutul argumentelor dezvoltate în scris.
Astfel, se constată că pentru a fi atrasă aplicabilitatea acestui motiv de casare hotărârea atacată trebuie să fi fost dată cu încălcarea unei norme de procedură cu caracter imperativ, ori o normă de procedură cu caracter dispozitiv, ce nu a putut fi invocată decât prin recurs şi dacă s-a produs părţii care o invocă o lezare procesuală, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii.
Or, în lipsa unor argumente ale recurentului-reclamant care să arate în ce fel au fost încălcate formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii şi în lipsa oricăror dovezi în acest sensul celor susmenţionate, instanţa nu poate face o analiză a acestui motiv de recurs.
Înalta Curte constată nefondată şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii] a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia"
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat nici o critică care să poată fi circumscrisă acestui motiv de modificare a hotărârii.
Simpla menţionare a cazului de modificare nu învesteşte în mod legal instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate din perspectiva respectivului motiv de recurs, astfel încât Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Analizând însă criticile formulate de reclamant, care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, reţine următoarele:
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.", iar potrivit alin. (2) „ în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv."
Dispoziţiile art. 7 din lege prevăd la alin. (1) că „ de regulă, imobilele preluate în mod abuziv se restituie în natură", iar potrivit dispoziţiilor art. 9 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini."
În conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. instanţa de apel trebuie să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând încuviinţa şi administra probe a căror necesitate rezultă din dezbateri, în condiţiile art. 292 alin. (1), teza a II a C. proc. civ.
Având în vedere caracterul devolutiv al apelului, în raport de susţinerile reclamantului, încă din etapa administrativă şi pe tot parcursul demersului judiciar, de concluziile raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. şi de principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilului preluat abuziv, consacrat de Legea nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să depună eforturi în vederea corectei stabiliri a situaţiei de fapt.
În drept, potrivit art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.
Or, în speţă, împrejurările de fapt ale cauzei nu au fost pe deplin stabilite de către instanţele de fond.
Soluţia legislativă oferită de Legea nr. 10/2001 consacră principiul priorităţii restituirii în natură faţă de cea prin echivalent.
În acest sens sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7, art. 9 din lege precum şi pct.7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007.
Totodată art. 2, art. 3 şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instituie ca regulă acordarea măsurilor reparatorii în natură, iar ca excepţie acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent şi numai atunci când există o imposibilitate obiectivă de restituire a imobilului în natură.
Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, atunci când restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii în echivalent constau în acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii ori propunerea acordării de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Astfel, acordarea în compensare de alte bunuri sau servicii constituie o modalitate de reparatiune impusă de lege, care depinde de voinţa notificatorului şi de existenţa în patrimoniul unităţii notificate a unor bunuri ce pot fi acordate în compensare, aflate în circuitul civil şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Prin urmare, textul de referinţă stabileşte o succesiune a măsurilor reparatorii ce pot fi acordate, dacă restituirea în natură, care este prioritară nu este posibilă.
Această succesiune, legală fiind, nu poate conferi entităţii învestite cu soluţionarea notificării o opţiune aleatorie în alegerea variantei de reparaţie, atunci când restituirea în natură este inoperantă.
În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că nu s-a analizat şi verificat de către instanţele de fond, în raport de pretenţia dedusă judecăţii, posibilitatea de a se acorda în compensare reclamantului un alt teren, cu o valoare echivalentă cu cea a imobilului care i-a fost preluat de către stat şi cu aceleaşi caracteristici.
Aşa cum rezultă din actele cauzei reclamantul T.I. a solicitat, în principal, restituirea în natură a imobilului preluat abuziv, prin notificările înregistrate sub nr. 1628/2001 si 3445/2001 la Primăria municipiului Bucureşti, iar prin precizarea, înregistrată de pârâtă în dosarul administrativ (fila 24 dosar tribunal) şi-a exprimat opţiunea, în subsidiar şi dacă restituirea în natură nu este posibilă, de a primi în compensare teren de aceeaşi suprafaţă, dar pe alt amplasament.
De altfel, acordul său pentru această modalitate de despăgubire a fost reiterat în faţa instanţei de judecată, prin cererea precizatoare depusă în data de 4 ianuarie 2007, cerere primită de instanţă şi necontestată de pârâtă, aşa cum rezultă din încheierea de şedinţă din 8 ianuarie 2007.
Deşi, potrivit dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, putând ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, instanţa de apel nu a cercetat această posibilitate, dispusă de lege şi pentru care este evident că notificatorul şi-a exprimat acordul, privind măsura reparatorie prin echivalent sub forma compensării cu alt teren cu aceleaşi caracteristici ca ale celui expropriat prin Decretul nr. 440/1984.
Prin urmare, în speţa supusă analizei, această critică priveşte o chestiune de nelegalitate, rezultând din înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 1 alin. (2), art. 11 alin. (8) şi art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în contextul în care instanţa a procedat direct la acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile art. 16 titlul VII din Legea nr. 247/2005, fără a verifica mai întâi dacă există posibilitatea acordării unui alt teren în compensare.
Cu privire la critica vizând nerestituirea în natură a terenului în suprafaţă de 220 mp, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a însuşit concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză (filele 72-78-dosar tribunal) din care a rezultat că această suprafaţă este compusă din porţiunea de teren identificată prin punctele de contur A,B,C,D,E,H,I pe care sunt amplasate fără forme legale 5 garaje, şi porţiunea de teren identificată prin punctele E,F,G,H, reprezentând spaţiu verde, suprafeţe de teren care sunt libere de construcţii.
Dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „ în cazul în care construcţiile expropriate au fost integral demolate şi lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parţial, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcţii noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Dispoziţiile art. 10 alin. (3), (4), (5) şi (6) se vor aplica în mod corespunzător"
Dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevăd că „Se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile".
Utilitatea publică a unui bun rezultată din natura sa sau dintr-o dispoziţie specială a legii face ca dreptul subiectiv de proprietate exercitat de stat sau de unitatea administrativ teritorială asupra bunului să fie un drept de proprietate publică.
Pe de altă parte, în aplicarea dispoziţiilor legale menţionate, ceea ce ar împiedica restituirea în natură a terenului către reclamant ar fi existenţa unor amenajări de utilitate publică, a cărei exploatare normală în folosul general al colectivităţii ar fi îngrădită printr-o astfel de măsură reparatorie.
Înalta Curte apreciază că o amenajare de utilitate publică în înţelesul Legii 10/2001 nu există în cazul de faţă, când terenul în litigiu este, potrivit situaţiei de fapt reţinută, „spaţiu verde".
Numai în situaţia în care, prin modul şi măsura în care este realizată, prin destinaţia şi uzul acordat în mod obişnuit, apare ca neîndoielnică folosinţa cu caracter general pe care o asigură colectivităţii, amenajarea existentă pe teren ar putea fi calificată ca fiind una de utilitate publică a cărei existenţă să atragă aplicarea prevederilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Or, în cauză nu s-a cercetat dacă o astfel de amenajare de utilitate publică există pe terenul în litigiu, simpla împrejurare că acesta ar fi „spaţiu verde", sau că există garaje, care sunt prin natura lor construcţii demontabile, fără probarea existenţei unei amenajări afectată unei folosinţe generale, nefiind în opinia Înaltei Curţi în măsură să atragă imposibilitatea restituirii în natură a imobilului către reclamant.
Totodată nu s-a analizat dacă aceste garaje sunt construcţii autorizate, concluziile expertului, în sensul că sunt amplasate ilegal, nefiind răsturnate prin vreo altă probă.
Cum, aplicarea prevederilor legale menţionate înseamnă aplicarea unor dispoziţii ce reglementează o excepţie de la principiul caracterului prioritar al restituirii în natură a bunurilor, principiu consacrat de art. 7 din Legea 10/2001, aceasta trebuie efectuată în mod strict în cazul acelor situaţii pe care în mod expres şi limitativ le vizează.
Or, împrejurarea că aceste suprafeţe de teren au, pe de o parte, destinaţie de spaţiu verde, pe de altă parte sunt afectate de construcţii uşoare, demontabile, nu poate înlătura finalitatea reparatorie a legii speciale, constând în prevalenta restituirii în natură, în lipsa unor dovezi contrare.
Aşa fiind, Înalta Curte în baza dispoz. art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu referire la dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei atacate, şi, în vederea asigurării unei judecăţi unitare, o va casa în totalitate, urmând a trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi instanţă.
În raport de dezlegarea juridică pe care o va da chestiunilor ce au impus casarea deciziei atacate prin prezentul recurs, instanţa de trimitere se va pronunţa şi cu privire la criticile ce vizează cuantumul eventualelor despăgubiri în echivalent, în raport de cadrul procesual stabilit de către reclamant (cu referire la titularul obligaţiei ce formează conţinutul raportului juridic dedus judecăţii) şi de dispoziţiile titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va ordona eventual completarea probatoriilor, în sensul de a se identifica dacă există în patrimoniul pârâtei teren, care poate fi atribuit în compensare reclamantului, urmând a statua cu privire la regimul juridic al acestuia, va arăta explicit considerentele de fapt şi de drept pentru care a apreciat, inclusiv din punct de vedere valoric că se impune a fi atribuit reclamantului, va face verificări cu privire la posibilitatea restituirii în natură a suprafeţelor de teren delimitate prin punctele de contur A, B, C, D, E,H, I, respectiv prin punctele E, F, G, H.
Totodată, instanţa va analiza şi restul criticilor formulate de reclamant precum şi apărările pârâtei, urmând a se pronunţa şi asupra probatoriilor de se vor administra, dacă le găseşte pertinente şi utile soluţionării aspectelor ce urmează a fi lămurite în rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul T.I. împotriva deciziei nr. 60 din 29 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Casează Decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8589/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8558/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
