ICCJ. Decizia nr. 8601/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8601/200.
Dosar nr. 4591/3/2008
Şedinţa publică din 23 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă, reţine următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 4 februarie 2008 reclamanta R.V. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând obligarea acestuia la comunicarea Dispoziţiei nr. 3003 din 24 mai 2004 emisă de Primarul General în dosarul nr. 30755 şi la plata de daune cominatorii în valoare de 375 RON pentru fiecare zi de întârziere până la executarea obligaţiei sale de comunicare a dispoziţiei.
Reclamanta a arătat că la data de 2 august 2001 a formulat în temeiul Legii nr. 10/2001 notificarea, comunicata sub nr. 1253 din 3 august 2001, de către B.E.J. C.S.A., Prefecturii Municipiului Bucureşti, prin care a solicitat masuri reparatorii, prin acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul situat în Bucureşti, sector 1.
Cererea sa a fost înregistrata de sus menţionata instituţie sub nr. 12967 din 3 august 2001, soluţionarea acesteia fiind declinată ulterior de către Prefectura Municipiului Bucureşti, astfel cum rezultă din adresa nr. 12967/SG din 21 august 2002, către Primăria Municipiului Bucureşti, unde s-a format dosarul nr. 30755.
În susţinerea notificării a depus acte doveditoare ale calităţii sale de persoana îndreptăţită la masuri reparatorii în temeiul legii speciale, ca moştenitoare a autorilor săi V.G. şi V.M., proprietarii de drept, la data naţionalizării, ai imobilului vizat prin notificare.
Prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie 2007, comunicată în data de 8.01.2008, Direcţia Juridic, Contencios, Legislaţie din cadrul Primăriei a informat-o că actul solicitat i-ar fi fost comunicat la data de 03 iunie 2004, refuzând practic să îi pună la dispoziţie soluţia dată în cauza ce avea drept obiect notificarea sa.
Potrivit prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001: „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată se comunică persoanei îndreptăţite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării".
Singurul act comunicat de către Primărie este o adresă, care într-adevăr poarta numărul 3003 din 3 iunie 2004, prin care era invitată la sediul Primăriei, într-o zi de joi, intre orele 10-12, la camera 37, parter, însă un astfel de act nu poate echivala cu o comunicare, textul de lege anterior citat vorbind expres despre comunicarea dispoziţiei motivate.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 25 şi urm. din Legea nr. 10/2001.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 987 din 27 mai 2008 a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta R.V., a obligat pârâtul să-i comunice reclamantei Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 3003 din 24 mai 2004, în original, şi a respins cererea având ca obiect plata unor daune cominatorii ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că pârâtul nu făcut dovada îndeplinirii obligaţiei prevăzute de lege în sarcina sa, astfel încât în temeiul dispoziţiilor art. 1073 C. civ. l-a obligat să comunice reclamantei dispoziţia prin care a soluţionat notificarea, într-un exemplar original.
Cât priveşte capătul de cerere având ca obiect acordarea de daune cominatorii, tribunalul l-a considerat ca lipsit de temei legal, în condiţiile în care prin dispoziţiile art. 5802 C. proc. civ. s-a prevăzut că pentru neexecutarea obligaţiilor de a face, care nu pot fi îndeplinite prin altă persoană decât debitorul nu se pot acorda daune cominatorii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Municipiul Bucureşti care a invocat netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii pe considerentul că dispoziţia în litigiu, emisă la 24 mai 2004, a fost comunicată contestatoarei prin adresa nr. 3003 din 3 iunie 2004 şi prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie 2007.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a admis apelul pârâtului şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că, a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel Curtea a reţinut că au fost respectate dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în sensul că prin adresa nr. 3003 din 3 iunie 2004 reclamanta a fost invitată să se prezinte la sediul pârâtului pentru a ridica dispoziţia emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin adresa nr. 51930 din 18 decembrie 2007 i s-a adus la cunoştinţă că notificarea sa a fost soluţionată prin Dispoziţia nr. 3003 din 24 mai 2004.
Instanţa de apel a reţinut incidente şi dispoziţiile art. 1169 C. civ., în sensul că, reclamanta nu a dovedit faptul negativ al necomunicării dispoziţiei, precum şi lipsa sa de diligentă constând în aceea că a promovat prezenta acţiune la 4 ani după emiterea dispoziţiei.
Reclamanta R.V. a declarat recurs împotriva acestei decizii întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
O primă critică a vizat atât interpretarea eronată a probelor administrate, instanţa reţinând greşit că Decizia a fost comunicată reclamantei prin adresa nr. 3003 din 3 iunie 2004, cât şi o motivare contradictorie în raport de conţinutul acestei adrese şi de faptul, reţinut de Curte, că pârâtul nu a dovedit în clar că a comunicat dispoziţia.
Prin cea de a doua critică se invocă o chestiune de nelegalitate a deciziei, ce rezultă din greşita interpretare a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, a Normelor Metodologice emise în aplicarea legii, a art. 1169 C. civ., în sensul că, pe de o parte, textele legale dispun cu privire la obligaţia unităţii emitente de a se comunica efectiv actul administrativ emis şi nu de a înştiinţa persoana îndreptăţită despre faptul emiterii lui.
Pe de altă parte, reclamanta nu putea fi obligată să facă dovada faptului negativ al necomunicării actului administrativ.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, recurenta a afirmat faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Criticile subsumate acestui motiv nu vizează, însă, ipotezele pe care el le reglementează, aşa încât controlul judiciar nu se poate exercita din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta a mai afirmat şi o chestiune de ordin probator, de apreciere eronată a probelor, care nu poate fi însă cenzurată de instanţa de recurs în actualul cadru reglementat de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
Ceea ce invocă de fapt recurenta în cadrul primului motiv de recurs este problema greşitei interpretări a textului Legii nr. 10/2001 cu privire la comunicare actului administrativ, situaţie care se încadrează în motivele de modificare dispuse prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, verificând legalitatea deciziei atacate, din prisma criticilor formulate sub acest aspect, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Conform art. 25 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată se comunică persoanei îndreptăţite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării.
Comunicarea soluţiei administrative este importantă pentru că în raport de data comunicării acesteia curge termenul în care persoana îndreptăţită nemulţumită de răspuns poate iniţia demersul judiciar şi contesta dispoziţia/Decizia unităţii deţinătoare notificate în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, pentru a determina momentul de la care începe să curgă termenul stabilit de lege pentru formularea unei contestaţii sau a unei căi de atac, este important a se stabili momentul la care persoanei interesate i-a fost comunicat actul contestat sau atacat.
Cum Legea nr. 10/2001 nu prevede o procedură specială a comunicării dispoziţiei sau deciziei unităţii deţinătoare se pot aplica prin analogie dispoziţiile generale C. proc. civ. privind comunicarea actelor de procedură.
Astfel, conform art. 86 alin. (3) C. proc. civ. , atunci când comunicarea nu se poate face prin angajaţii proprii, aceasta se va face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia.
În sensul că aceste reguli sunt aplicabile şi în procedura administrativă prealabilă sunt şi dispoziţiile art. 27 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd o astfel de procedură atunci când stabilesc în sarcina entităţii notificate obligaţia de a comunica persoanei îndreptăţite cine este unitatea deţinătoare.
Cu atât mai mult, exigenţa trebuie respectată atunci când este vorba despre comunicarea soluţiei adoptate.
Prin urmare, nu se poate reţine apărarea pârâtei, în sensul acceptării prezumţiei că persoana îndreptăţită a avut cunoştinţă de dispoziţia emisă ca răspuns la notificare, atât timp cât aceasta nu a fost efectiv comunicată, textul de lege menţionând expres obligaţia unităţii deţinătoare de a comunica actul administrativ.
În acest context al analizei, se constată că principiul de drept ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus, este pe deplin incident.
Din datele speţei rezultă că reclamanta a înregistrat notificarea de restituire şi a depus odată cu aceasta actele doveditoare de care a înţeles să se prevaleze în soluţionarea ei, iar pârâtul Primarul General al Municipiului Bucureşti a soluţionat această notificare prin Dispoziţia nr. 3003 din 24 mai 2004, pe care însă nu a dovedit că a comunicat-o.
Potrivit dispoziţiilor art. 1169 C. civ. cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile legale privind sarcina probei întrucât, pe de o parte, sarcina probei respectării unei proceduri capabile să asigure transmiterea şi primirea comunicării aparţine emitentului actului, lipsa unei asemenea probe profitând reclamantei, iar, pe de altă parte, reclamanta nu putea fi ţinută a demonstra un fapt nedefinit cu conţinut negativ.
Or, chiar instanţa de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că pârâtul nu a dovedit în clar că a comunicat dispoziţia administrativă.
În aceste condiţii, Curtea a interpretat greşit textul legal, lipsit de echivoc, reţinând lipsa de diligentă a recurentei constând în neprezentarea ei la sediul pârâtei pentru a ridica dispoziţia, atât timp nicio dipoziţie legală nu o obliga în acest sens.
Din contră, pentru considerentele precedente Înalta Curte reţine o culpă a pârâtului, constând în lipsa acestuia de diligentă în a comunica actul administrativ pe care l-a emis, criticile formulate pe acest aspect fiind fondate, cu consecinţa incidenţei în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta R.V. împotriva deciziei nr. 149 din 24 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Modifică Decizia recurată, în sensul că, respinge apelul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8597/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8593/2009. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
