ICCJ. Decizia nr. 8724/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8724/2009
Dosar nr. 1475/101/2008
Şedinţa publică din 26 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Mehedinţi la 15 februarie 2008, reclamantul L.G. a chemat în judecată pe pârâţii B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. şi G.G. pentru a fi obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în Drobeta Turnu-Severin.
Prin sentinţa civilă nr. 1440 din 10 octombrie 2006, Tribunalul Mehedinţi a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naţionalizare, în mod abuziv, fără titlu, fapt ce determină situaţia juridică prin care proprietarul L.G. şi continuatorul acestuia reclamantul L.G. este proprietarul neposesor, acesta nepierzându-şi dreptul de proprietate, astfel că, începând cu anul 1945 este proprietar asupra terenului prin cumpărare, din anul 1946 proprietarul construcţiei prin edificare, iar din anul 1950 a pierdut posesia imobilului prin naţionalizare abuzivă.
În baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 225 din 24 iunie 1999, pârâţii B.S.T. şi B.E., care aveau calitate de chiriaşi la acel moment, au obţinut dreptul de proprietate asupra unui apartament din imobilul revendicat, compus din două camere, având în folosinţă pe durata existenţei construcţiei suprafaţa de teren de 50 mp.
Dreptul de proprietate asupra cotei-indivize pentru terenul de sub construcţie a fost obţinut prin Ordinul Prefectului nr. 160/F/2001, cu aplicarea art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 88 din 31 martie 1987, J.I. şi J.T., chiriaşi la acel moment au obţinut dreptul de proprietate asupra unui apartament cu patru camere, din acelaşi imobil revendicat şi folosinţa pe durata existenţei construcţiei asupra terenului în suprafaţă de 120 mp, iar prin Ordinul Prefectului nr. 161/F/2001 au dobândit dreptul de proprietate pentru terenul respectiv.
Pârâtul G.T. a obţinut dreptul de proprietate asupra unui apartament compus din două camere din imobilul revendicat, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 36 din 4 martie 1997, în calitate de chiriaş la acea dată şi dreptul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului de 96 mp, iar prin Ordinul Prefectului nr. 507/F/2000 a dobândit dreptul de proprietate pentru terenul de 116,83 mp moştenitorul acestuia, pârâtul G.T.D.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 45 din 10 martie 1997, pârâţii G.G. şi G.M. în calitate de chiriaşi au dobândit dreptul de proprietate asupra unui apartament din acelaşi imobil şi dreptul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei pentru 140 mp.
Prin Ordinul Prefectului nr. 32/F/2000, pârâţii au devenit proprietarii terenului în suprafaţă de 257,61 mp, ordin ce a fost anulat prin Decizia nr. 1091/R din 13 septembrie 2007 a Tribunalului Mehedinţi.
Reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ. raportat la art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, susţinând că dreptul său de proprietate constituit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 173 din 12 martie 1945 şi prin edificarea construcţiei în anul 1946, este preferat dreptului de proprietate dobândit de către pârâţi prin contractele de vânzare-cumpărare menţionate mai sus.
Prin întâmpinarea formulată de pârâţi s-a solicitat respingerea acţiunii.
Aceştia au susţinut că situaţia juridică a imobilelor cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea statului după 6 martie 1945 a fost şi este reglementată de legi speciale, astfel că nu mai este posibilă revendicarea acestora pe calea acţiunii de drept comun.
S-a mai precizat că reclamantul a uzat de legile speciale, dispunându-se acordarea de despăgubiri băneşti pentru o parte din imobil, iar pentru altă parte s-a dispus restituirea în natură.
De asemenea, au menţionat că după emiterea hotărârii nr. 60 din 3 iunie 1996 de către Comisia judeţeană de aplicare a Legii nr. 112/1995, hotărâre ce a fost comunicată reclamantului şi necontestată, s-au vândut de către RA L. Drobeta Turnu-Severin apartamentele deţinute cu chirie pârâţilor, în baza cererilor formulate de către aceştia.
La 15 august 2002, reclamantul a solicitat constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între RA L. Drobeta-Turnu-Severin şi pârâţi, iar, prin sentinţa civilă nr. 7342/2002, Judecătoria Drobeta Turnu-Severin a respins acţiunea reclamantului, soluţie menţinută de Tribunalul Mehedinţi şi Curtea de Apel Craiova, reţinându-se în mod definitiv şi irevocabil, cu putere de lucru judecat că actele de vânzare-cumpărare au la bază buna-credinţă a pârâţilor şi sunt pe deplin valabile, conforme cu dispoziţiile legale în vigoare la data încheierii lor.
Prin sentinţa civilă nr. 72 din 8 aprilie 2008, Tribunalul Mehedinţi a respins ca nefondată acţiunea reclamantului L.G. în contradictoriu cu pârâţii B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. şi G.G.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a avut în vedere probatoriul administrat şi a procedat la compararea titlurilor deţinute de părţile din proces, a dat preferinţă titlurilor pârâţilor şi eficienţă teoriei principiului aparenţei în drept.
Instanţa de fond a făcut trimitere la cauza Raicu vs. România, în virtutea căreia a statuat că, titlul de proprietate al subdobânditorului de bună-credinţă constituit în baza Legii nr. 112/1995 şi validat în dreptul intern printr-o hotărâre definitivă şi executorie este protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
Ca urmare a apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 283 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei nr. 72 din 8 aprilie 2008 a Tribunalului Mehedinţi.
S-a reţinut în esenţă că, reclamantul L.G. a iniţiat prezentul demers judiciar în contradictoriu cu pârâţii pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin.
Imobilul din litigiu a fost dobândit de autorul reclamantului cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 173 din 12 martie 1945, iar prin Decretul-lege nr. 92/1950 a fost naţionalizat.
După apariţia Legii nr. 112/1995 reclamantul în calitate de moştenitor legal a uzat de procedura legală instituită de această lege, finalizată prin emiterea hotărârii nr. 60/1999 emisă de Comisia Judeţeană Mehedinţi pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, prin care s-a aprobat acordarea despăgubirilor către reclamant pentru imobilul naţionalizat, cuantumul acestora fiind stabilit prin hotărârea nr. 557/1999 a Comisiei Judeţene Mehedinţi de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Întrucât hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul moştenitor, imobilul construcţie din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare anexate cauzei către pârâţi, iar pentru terenul de sub construcţie au fost emise ordine ale prefectului în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991.
Reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâţi, acţiunea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, definitivă şi irevocabilă, ceea ce înseamnă că ele au rămas în fiinţă, continuând să-şi producă efectele.
Instanţa de fond a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante.
Reclamantul-apelant a prezentat drept titlu actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinţi sub nr. 172 din 12 martie 1945, prin care autorul său a dobândit imobilul litigios, constituit din teren, cu dimensiunile de 23,60 m şi 71,50 m şi o construcţie edificată în anul 1946 în baza autorizărilor necesare, imobil naţionalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950.
Reclamantul a contestat actul de naţionalizare, iar prin sentinţa civilă nr. 1440/2006 a Tribunalului Mehedinţi, definitivă şi irevocabilă s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naţionalizare, în mod abuziv şi fără titlu.
Pârâţii au exhibat drept titluri de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L. Drobeta Turnu-Severin, consolidate prin respingerea acţiunii în anulare, cu reţinerea bunei-credinţe a lor la data încheierii respectivelor contracte.
Comparând titlurile de proprietate prezentate de părţile din litigiu, instanţa de fond a dat preferinţă titlurilor pârâţilor, apreciind că sunt mai bine caracterizate prin prisma principiului validităţii aparenţei în drept - error communis facit ius (eroarea comună este creatoare de drept).
S-a arătat că acest principiu sugerează observarea următoarelor condiţii: eroarea comună nu este o eroare universală, dar ea trebuie să fie o eroare colectivă, apreciată după un criteriu calitativ, în sensul că orice om prudent şi diligent aflat în aceeaşi situaţie, ar fi convins de aparenţe; victima persuasiunii trebuie să fie de bună-credinţă (eroarea colectivă să se realizeze şi ca eroare individuală a celui neştiutor); eroarea priveşte atât eroarea de fapt, cât şi eroarea de drept.
În consecinţă, s-a reţinut că toate criticile apelantului-reclamant referitoare la omisiunea instanţei de fond privind compararea titlurilor, precum şi motivarea soluţiei pe teoria aparenţei în drept sunt neîntemeiate şi trebuie înlăturate.
Neîntemeiată s-a reţinut şi critica invocată de reclamant, privind omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra petitului formulat, respectiv acţiunea în revendicare, critică ce a fost înlăturată.
Acţiunea a fost promovată de reclamant la 15 februarie 2008, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul respingerii acţiunii în revendicare, promovate după apariţia legii speciale, fie reţinându-se numai buna-credinţă a cumpărătorilor, fie apreciind ca aplicabilă aparenţa în drept, întrucât reclamantul are la îndemână legea specială de reparaţie.
Această problemă a fost tranşată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, prin care s-a arătat că „în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti,SECŢIILE UNITEdecid:
Concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi CEDO, Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cazul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Legea nr. 10/2001 derogă de la dreptul comun, respectiv de la prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi prevede o procedură specială prin care pot fi revendicate imobilele preluate în mod abuziv în perioada de referinţă, procedură care presupune parcurgerea fazei prealabile obligatorii, ce se declanşează odată cu înregistrarea notificării, finalizate printr-o dispoziţie ce poate fi contestată în justiţie.
Apelantul a valorificat această lege, a parcurs procedura prealabilă în ceea ce priveşte bunul litigios, finalizată prin emiterea dispoziţiei nr. 1909 din 19 septembrie 2005 de către Primarul municipiului Drobeta Turnu-Severin.
Prin această dispoziţie a fost respinsă cererea de restituire a imobilului, iar pentru acest imobil (teren în suprafaţă de 544 mp şi construcţii) s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin aceeaşi dispoziţie s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 285,93 mp teren ocupat de chiriaşi, din care 96,14 mp construcţii. Reclamantul a uzat şi de faza judiciară, contestând dispoziţia, iar prin sentinţa civilă nr. 1440 din 10octombrie 2006 a Tribunalului Mehedinţi, definitivă şi irevocabilă a fost anulată Decizia nr. 103 din 28 februarie 2005 emisă de SC D.F.E.E.E. SA, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 962 mp ce face parte din totalul terenului de 1687 mp a fost preluat abuziv cu încălcarea art. I şi art. II din Decretul-lege nr. 92/1950, a fost obligată această pârâtă să emită decizie (dispoziţie) motivată privind restituirea către reclamant în natură a suprafeţei de 962 mp, situată în Drobeta Turnu-Severin.
Deci, reclamantul-apelant a beneficiat de restituirea parţială în natură a imobilului litigios, astfel că prin hotărâre judecătorească trebuie să i se emită dispoziţie de restituire pentru suprafaţa de 962 mp, iar prin dispoziţia nr. 1909/2005 a Primăriei Drobeta Turnu-Severin i s-a restituit suprafaţa de 285,93 mp teren pentru diferenţa de teren nerestituită, iar pentru construcţii va primi despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Critica privind interpretarea şi aplicarea greşită a jurisprudenţei CEDO s-a reţinut ca neîntemeiată, cu menţiunea că acest aspect nu schimbă soluţia pronunţată de către instanţa de fond.
În ceea ce priveşte cauza Raicu vs. România la care a făcut trimitere instanţa de fond, s-a reţinut că nu are aplicabilitate în speţă, deoarece circumstanţele cauzei sunt diferite.
Obiectul acţiunii în acea cauză îl reprezintă revendicarea unui apartament, înstrăinat de către stat în condiţiile Legii nr. 112/1995, însă vânzarea este anulată în urma promovării unui recurs în anulare, Curtea Supremă de Justiţie reţinând în anul 2003 reaua-credinţă a părţilor la încheierea vânzării.
În cauza dedusă judecăţii, contractele de vânzare-cumpărare ale apartamentelor deţinute de chiriaşi sunt menţinute.
O cauză asemănătoare celei în discuţie, soluţionată de CEDO este cauza Păduraru vs. România.
În acea speţă, a fost dezbătută problema dreptului de proprietate privind un imobil naţionalizat fără titlu, admisibilitatea acţiunii în revendicare înainte şi după înstrăinarea de către stat a apartamentelor deţinute de chiriaşi, refuzul autorităţilor de a restitui apartamentele înstrăinate datorită bunei-credinţe a cumpărătorilor, posibilitatea proprietarului de a promova o acţiune în revendicare după respingerea acţiunii în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare şi posibilităţile oferite proprietarilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege care prevede exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent.
Concluziile Curţii au fost în sensul că aceasta nu are obligaţia să definească noţiunea de „bună-credinţă" în dreptul român şi nici să analizeze buna-credinţă a cumpărătorilor, întrucât nu are obligaţia de a se substitui instanţelor interne.
S-a mai reţinut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 există posibilitatea unei restituiri prin echivalent, prin jocul combinat al art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din lege, că nu mai este permisă promovarea unei acţiuni în revendicare grefată pe dreptul comun şi că dacă s-ar promova o asemenea acţiune, şansele de reuşită ar fi minime datorită jurisprudenţei instanţei supreme.
De asemenea, s-a arătat că schimbarea imprevizibilă a jurisprudenţei are ca efect privarea proprietarului de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foştilor chiriaşi.
Curtea a constatat că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerenţă în faţa chestiunii de interes general, care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretului de naţionalizare.
S-a mai reţinut că, statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a asigura proprietarului exercitarea efectivă a dreptului său de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, încălcând „justul" echilibru ce trebuie să existe între cerinţele interesului public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul L.G., care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a susţinut că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 480 C. civ., art. 20 şi art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
A susţinut că instanţa de apel greşit a reţinut faptul că, după apariţia Legii nr. 112/1995 recurentul beneficiind de procedura instituită de această lege, finalizată de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinţi prin hotărârea nr. 60/1999, a stabilit acordarea de despăgubiri şi cuantumul lor şi că hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de reclamantul-moştenitor, imobilul construcţie din litigiu a fost înstrăinat prin contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar de către pârâţi, iar pentru terenul de sub construcţie au fost emise ordine de Prefectură în conformitate cu art. 36 din Legea nr. 18/1991".
Susţine recurentul că o asemenea poziţie nu putea fi reţinută, pentru că la momentul apariţiei celor două hotărâri emise în baza legii de la acea dată (1999), apartamentele erau deja cumpărate de către intimaţi.
În acelaşi sens, menţionează că la acea dată foştii proprietari puteau revendica imobilele numai dacă erau libere sau locuiau în ele în calitate de chiriaşi.
De asemenea, se susţine că instanţa a ignorat împrejurarea că niciunul dintre cumpărători nu a fost de bună-credinţă, în condiţiile în care nu era soluţionată cererea lui adresată Comisiei instituite în baza Legii nr. 112/1995, cât şi faptul că Normele respectivei legi obligau vânzătorul şi cumpărătorul să constate valabilitatea titlului statului, aspect nedovedit.
Un al doilea motiv de recurs vizează nepronunţarea instanţei de fond pe aspectul acordării unui drept preferenţial titlului recurentului, instanţa reţinând că s-a procedat la „compararea" titlurilor de proprietate prezentate de către părţi, dând preferinţă titlurilor pârâţilor şi apreciind că este mai bine caracterizat prin prisma principiului validităţii aparenţei în drept „error communis facit ius", prin motivarea dată se substituie instanţei de fond, reţinând astfel ca neîntemeiate susţinerile reclamantului pe această temă.
Recurentul pretinde că prin invocarea aplicării teoriei aparenţei în drept în cazul dobândirii dreptului de proprietate de către intimaţii din prezenta cauză, instanţa s-a aflat în eroare raportat la petitul acţiunii, considerând că această teorie s-ar fi putut aplica numai în cazul solicitării constatării valabilităţii actelor de cumpărare.
În al treilea rând, recurentul învederează că instanţa de apel a invocat o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nemotivată şi nepublicată în Monitorul Oficial, care nu poate fi pusă în aplicare şi, prevalându-se de prevederile art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, apără un drept de proprietate dobândit de la un neproprietar, cu un preţ subvenţionat de stat, pentru a-i favoriza pe intimaţi, cu încălcarea dreptului reclamantului, care trebuie să lupte în continuare pentru a primi despăgubiri de la stat.
Recurentul susţine că, chiar şi în raport cu Decizia Înaltei Curţi trebuie să se dea prioritate CEDO şi nu legii speciale, el fiind privat de dreptul său de proprietate şi că acest drept este mai consolidat în raport de titlul exhibat, în timp ce intimaţii au cumpărat de la stat respectivul imobil.
Recurentul a arătat că a promovat această acţiune chiar şi în condiţiile în care a fost respinsă acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, care au avut ca temei juridic art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În cadrul acelei acţiuni nu s-au putut discuta chestiuni legate de dreptul de proprietate, analiza fiind supusă doar bunei sau relei-credinţe a dobânditorilor.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat, în opinie majoritară.
Demersul judiciar a fost iniţiat de reclamantul L.G. în contradictoriu cu pârâţii B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.G. şi G.M. pentru revendicarea imobilului situat în Drobeta Turnu-Severin.
Acest imobil a fost dobândit de autorul reclamantului în baza actului de vânzare-cumpărare, autentificat de grefa Tribunalului Mehedinţi sub nr. 173 din 12 martie 1945 şi prin Decretul-lege nr. 92/1950 a fost naţionalizat. Reclamantul, în calitate de moştenitor legal, după apariţia Legii nr. 112/1995 a uzat de procedura specială instituită de această lege, care s-a finalizat prin emiterea hotărârii nr. 60/1999 emisă de Comisia judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 Mehedinţi, prin care s-a aprobat acordarea despăgubirilor pentru imobilul naţionalizat. Prin hotărârea nr. 557/1999 a aceleiaşi Comisii a fost stabilit cuantumul acestor despăgubiri.
Întrucât hotărârile emise în temeiul Legii nr. 112/1995 nu au fost contestate de către reclamant, imobilul revendicat a fost înstrăinat conform contractelor de vânzare-cumpărare enumerate anterior către intimaţii-pârâţi, iar în temeiul art. 36 din Legea nr. 18/1991 pentru terenul de sub construcţie au fost emise Ordine de către Prefectură.
Este adevărat că reclamantul a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare deţinute de către intimaţii-pârâţi, dar acţiunea a fost respinsă de către Judecătoria Drobeta Turnu-Severin prin sentinţa civilă nr. 7342/2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, ceea ce înseamnă că respectivele contracte au rămas în fiinţă şi au continuat să-şi producă efecte.
În cauză, s-a procedat la compararea titlurilor de proprietate exhibate de părţile litigante privind modul de dobândire a imobilului litigios; astfel, reclamantul a invocat drept titlu de proprietate actul de vânzare-cumpărare autentificat de grefa Tribunalului Mehedinţi sub nr. 173 din 12 martie 1945 prin care autorul său a dobândit imobilul în discuţie, imobil naţionalizat prin Decretul-lege nr. 92/1950.
Actul de naţionalizare a fost contestat de către reclamant şi prin sentinţa civilă nr. 1440/2006, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a constatat că imobilul revendicat a fost preluat de stat prin naţionalizare, în mod abuziv şi fără titlu.
Pârâţii au invocat drept titlu de proprietate contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu RA L. Drobeta Turnu-Severin, contracte ce s-au consolidat prin respingerea acţiunii în anulare formulată de reclamant şi cu reţinerea bunei-credinţe a pârâţilor la data încheierii contractelor.
Prin compararea titlurilor de către instanţă s-a dat preferinţă titlurilor pârâţilor, ca fiind mai bine caracterizate, prin prisma principiului validităţii aparenţei în drept, respectiv eroarea comună este creatoare de drept (error communis facit ius).
Soluţia a fost pronunţată prin compararea titlurilor şi motivată pe teoria aparenţei în drept.
Decizia atacată nu este dată cu încălcarea art. 480 C. civ., art. 20 şi art. 44 din Constituţia României şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, aşa cum susţine recurentul.
Deşi, în hotărârea recurată se fac referiri la Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 9 iunie 2008, publicată în M.Of. nr. 108 din 23 februarie 2009, instanţa de apel nu a motivat soluţia în raport de prevederile art. 329 C. proc. civ. dreptul intimaţilor-pârâţi a fost analizat în raport de înscrisurile existente la dosar, de legislaţia română şi cea europeană şi de jurisprudenţa CEDO.
Prin art. 480 C. civ. şi art. 40 din Constituţia României este apărat dreptul de proprietate al oricărei persoane care l-a dobândit în condiţiile legii, iar intimaţii-pârâţi au un drept de proprietate asupra imobilului care face obiectul pricinii, dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate nu poate face obiect de analiză în prezenta cauză.
Buna-credinţă a intimaţilor-pârâţi şi faptul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 225 din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4 martie 1997 şi nr. 45 din 10 martie 1997 cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu-Severin, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4023/2003 a Curţii de Apel Craiova.
Susţinerea recurenţilor că soluţia respingerii acţiunii este nelegală, în condiţiile în care titlul lor provine de la adevăratul proprietar nu este întemeiată.
Acţiunea în revendicarea a imobilelor înstrăinate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 este o acţiune specială, în care nu se poate da reclamantului câştig de cauză numai pentru faptul că titlul său provine de la adevăratul proprietar. Dacă, indiferent de circumstanţe, dobânditorul imobilului ar fi deposedat de un bun, pentru a fi restituit persoanei de la care a fost preluat de stat, s-ar diminua vechile atingeri ale proprietăţii, producându-se noi prejudicii, disproporţionate, în sarcina subdobânditorului, deşi în jurisprudenţa CEDO s-a statuat (cauza Raicu vs. România) că "atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate. În acest scop, legislaţia ar trebui să permită să se ţină seama de circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, pentru ca persoanele care şi-au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta povara responsabilităţii statului care confiscase odinioară aceste bunuri".
Într-o acţiune în revendicare, pârâtul subdobânditor al dreptului de proprietate asupra bunului poate invoca excepţii fondate pe buna-credinţă la data dobândirii imobilului, iar titlul reclamantului, care susţine că a dobândit bunul de la adevăratul proprietar nu este mai puternic decât titlul terţului subdobânditor, care se consolidează, fie prin efectul legii (dacă nu s-a formulat acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare), fie prin hotărâre judecătorească de respingere a acţiunii în constatarea nulităţii contractului, cum este cazul în speţă.
În prezenta cauză, prin recunoaşterea judiciară a valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, intimaţii-pârâţi au un „bun", în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie, situaţie în care obligarea acestora să lase bunul în proprietatea recurenţilor ar constitui o ingerinţă în dreptul lor garantat prin art. 1 al Protocolului nr. 1 Convenţie conform căruia, o privare de proprietate se poate justifica numai dacă se poate demonstra că a intervenit din cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Or, în speţă, nu s-a invocat vreun motiv care să justifice privarea de proprietate a intimaţilor-pârâţi pentru cauză de utilitate publică.
Faptul că reclamantul a formulat acţiune în revendicare după ce a declanşat acţiunea prevăzută de Legea nr. 10/2001, invocând dreptul său dobândit de la adevăratul proprietar, nu constituie motiv care să justifice privarea de proprietate a subdobânditorilor, raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
În acord cu legislaţia europeană şi jurisprudenţa CEDO, Înalta Curte prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, dată în condiţiile art. 329 C. proc. civ., a stabilit că, în caz de neconcordanţă între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului are prioritate Convenţia, prioritate care poate fi dată în cadrul acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, însă aplicarea altor dispoziţii decât cele ale legii speciale trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie, aparţinând altor persoane ori securităţii raporturilor juridice.
În cauză, faţă de faptul că şi dreptul de proprietate al intimaţilor-pârâţi recunoscut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă este apărat de Convenţie, corect s-a reţinut prin Decizia atacată că, prin respingerea acţiunii formulată de reclamant, pârâţii nu au fost privaţi de „un bun", în sensul jurisprudenţei Curţii Europene şi nu s-a adus atingere securităţii raporturilor juridice. Prin lipsirea de bun a intimaţilor-pârâţi, al căror drept este recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, s-ar ajunge la insecuritate juridică, deoarece nicio persoană care a achiziţionat în condiţiile legii imobilele preluate de stat nu mai are siguranţa dreptului său, chiar dacă l-a dobândit, întemeindu-se pe bună-credinţă şi chiar pe legislaţia civilă.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat, cu majoritate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, cu majoritate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2009.
Cu opinie separată a doamnei judecător, în sensul următor:
Admite recursul declarat de reclamantul L.G. împotriva deciziei nr. 283 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Modifică în tot Decizia recurată.
Admite apelul formulat de reclamantul L.G. împotriva sentinţei civile nr. 72 din 8 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă.
Schimbă în tot sentinţa.
Admite acţiunea reclamantului L.G. în contradictoriu cu pârâţii B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. şi G.G.
Obligă pârâţii să lase reclamantului în deplină proprietate şi paşnică posesie imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu-Severin, judeţul Mehedinţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 octombrie 2009.
Opinie separată
Consider că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii (cu referire la art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi jurisprudenţa Curţii Europene create în aplicarea acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite cerinţele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit celor ce urmează.
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă obligarea intimaţilor pârâţi B.S.T., B.E., J.I., J.T., G.D., G.M. şi G.G. să lase recurentului reclamant în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în jud. Mehedinţi, Drobeta Turnu Severin, fiecăruia dintre pârâţi fiindu-i opozabilă restituirea apartamentului dobândit în baza Legii 112/1995, conform contractelor nr. 225 din 24 iunie 1999, nr. 88 din 31 martie 1987, nr. 36 din 4 martie 1997 şi nr. 45 din 10 martie 1997.
Din punct de vedere al demersurilor de restituire întreprinse de reclamant pentru redobândirea posesiei imobilului preluat autorului său în baza Decretului 92/1950 compus din teren şi construcţie (parter, etaj, terasă), astfel cum rezultă din expozeul prezentei decizii, se reţine, în esenţă:
1. Recurentul reclamant a formulat cerere în baza Legii nr. 112/1995, pentru soluţionarea căreia a fost emisă Hotărârea nr. 60/1996, ulterior completată prin Hotărârea nr. 557/1999 a Comisiei judeţene Mehedinţi pentru aplicarea Legii112/1995, fiindu-i stabilite despăgubiri în sumă de 3.561.113.374 lei (ROL) cu titlu de măsuri reparatorii pentru întregul imobil; despăgubirile nu au fost încasate (fila 50 dosar fond).
2. După apariţia Legii nr. 10/2001 a formulat notificare, soluţionată în cele din urmă prin dispoziţia nr. 1909 din 15 septembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Drobeta Turnu Severin, prin care i s-a restituit în natură o suprafaţă de 285,93 mp, iar pentru restul de imobil (teren de 544 mp şi construcţie – 277,52 mp suprafaţă construită), imposibil de restituit în natură datorită vânzării apartamentelor către chiriaşi, i s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005 (Titlul VII).
3. Anterior emiterii dispoziţiei de soluţionare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, recurentul reclamant a iniţiat şi demersul de contestare a valabilităţii contractelor de vânzare cumpărare, cererea fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 7342/2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, rămasă definitivă şi irevocabilă.
4. În sfârşit, recurentul reclamant a promovat şi contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1909/2005 emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 (la judecarea căreia a renunţat), pentru ca în cadrul acestei contestaţii să formuleze şi o cerere completatoare prin care a solicitat să se dispună obligarea SC F.E.S.E.E.S. SA la emiterea unei decizii motivate privind restituirea în natură a unei părţi terenul situat la aceeaşi adresă în suprafaţă de 962 mp, acţiune soluţionată prin sentinţa civilă nr. 1440 din 10 octombrie 2006 de Tribunalul Mehedinţi, secţia civilă, îndreptată prin încheierea de şedinţă din 30 ianuarie 2007 a aceleiaşi instanţe, definitivă prin Decizia civilă nr. 685 din 18 iunie 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Corespunzător cerinţelor de analiză a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare încheiate de intimaţii pârâţi (câtă vreme prin sentinţa civilă nr. 7342 din 25 noiembrie 2002 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin s-a reţinut buna credinţă a chiriaşilor cumpărători, premisă a aplicării principiului error communis facit ius ), din perspectiva art. 45 alin. (2) [fost art. 46 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, republicată, instanţa a reţinut în considerentele deciziei nevalabilitatea titlului statului de preluare a imobilului în discuţie, preluare ce a operat în baza Decretului nr. 92/1950.
O constatare similară se regăseşte şi în dispozitivul sentinţei civile nr. 1440 din 10 octombrie 2006 (preluare abuzivă) şi identică în considerentele sentinţei menţionate, sens în care instanţa a reţinut preluarea fără titlu, în ce priveşte terenul de 962 mp ce face parte din acelaşi imobil.
Aceste constatări decurgând din parcurgerea unei proceduri judiciare, pronunţate în urma unor dezbateri contradictorii şi cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale pentru părţile în proces, se impun în pricina de faţă cu putere de lucru judecat.
Semnificaţia acestora, din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului decurge din Cauza Czaran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, şi anume:
Constatarea că imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenta unei "valori patrimoniale" (noţiune autonomă, în sistemul convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului al cărui autor a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.
În cauza de faţă, deşi instanţele anterioare au statuat în sensul nevalabilităţi preluării imobilului de către stat, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenţei legii speciale, deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este şi Decizia 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii), a reţinut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenţei în drept – error communis facit jus, pornind de la premisa bunei credinţe a cumpărătorilor, fără a se da prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţie, prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Independent de abrogarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/1009 (după pronunţarea deciziei recurate), recunoaşterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurentului este efectul direct al aprecierii nevalabilităţii preluării imobilului, potrivit evaluării confirmate şi de instanţa de apel.
Pe de altă parte, prin considerentele Deciziei 33/2008 (care, contrar susţinerilor recurentului, fac corp comun cu Decizia însăşi, chiar dacă acestea nu erau redactate şi publicate în Monitorul Oficial, astfel încât instanţa de apel instanţa de apel s-a putut prevala în mod legal de dezlegările date prin pronunţarea ei), s-a stabilit că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond, dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun" în sensul Convenţiei – o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Or, aşa cum corect susţine şi recurentul, nu poate fi ignorată jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin şi Porţeanu şi care, de o mainieră repetitivă, mai generează condamnări ale României şi în prezent, Cauza Faimblat şi Cauza Katz prilejuind Curţii evaluarea plângerii şi în baza prevederilor art. 46 din Convenţie, cu referire la România.
Cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudenţa Curţii şi citate ca atare, asemănător deciziei din speţa Brumărescu contra României soluţionată de Curtea Europeană, în sensul că prin acestea s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraş, Dimitrescu, Pais, Stan şi Rosemberg, Halmagiu şi Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc).
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 – 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33), cum este cazul şi în speţă.
Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speţă că reclamantul deţine un „interes patrimonial" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care acţiunea de soluţionare a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânare cumpărare ale intimaţilor, s-a statuat asupra nevalabilităţii prelurii imobilului de către stat, soluţia fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentelor către chiriaşi.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, anterior amintite, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49).
Dacă în ceea ce priveşte prima cerinţă, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaş, respectiv Legea nr. 112/1995, reţinându-se că acest act normativ permitea atare act juridic, exclusiv în privinţa imobilelor preluate cu titlu (asupra noţiunii de "titlu" se va reveni în prezentele considerente).
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul modalităţii de restituire a bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii– fie legislativă, administrativă, ori judiciară – pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenţei şi previzibilităţii la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noţiuni esenţiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinţă a dobânditorului", "acţiunea în revendicare", "aparenţa în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanţelor naţionale.
În ceea ce priveşte noţiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna-credinţă", deşi definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanţe.
Într-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, Curtea a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt "justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleaşi considerente: Cauza Penescu – Hotărârea din 5octombrie 2006, paragraf 24; Cauza Suciu Aramă – Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17 septembrie 2008, Cauza Haţieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza Filipescu din 30 septembrie 2008, etc).
Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună-credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speţă), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 şi 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 şi, mai recent, cauzele, anterior menţionate, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Din cele expuse, rezultă că buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală (astfel cum, în cauza de faţă s-a reţinut prin sentinţa civilă nr. 7432 din 25 noiembrie 2005 a Judecătoriei Drobeta Turnu Severin, definitivă şi irevocabilă) nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
O asemenea constatare echivalează cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, ca şi potrivit Deciziei 33/2008 pronunţate în recurs în interesul legii.
În acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferinţă relativ la buna-credinţă a intimatei la momentul contractării, cum nelegal a reţinut instanţa de apel.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, înlăturării cauzei de privare de proprietate a adevăratului titular şi care îl împiedică în redobândirea posesiei.
Potrivit celor ce rezultă din materialul probator administrat în cauză apreciat că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurentului prin obligarea intimaţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie, fiecare apartamentul pe care îl deţine, în baza priorităţii Convenţiei, a ingerinţei constatate, şi a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către intimaţi, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale şi imperativele respectării drepturilor individului recunoscute şi garantate de Convenţie, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Soluţia este pe deplin valabilă chiar dacă intimaţii beneficiază de o hotărâre judecătorească prin care s-a respins cererea reclamantului privind constatare nulităţii contractelor de vânzare cumpărare, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/1009 .
Astfel, prin art. 501 alin. (1) în actuala numerotare a Legii nr. 10/2001, se prevede că „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", reiese că şi în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, urmare a acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocaţia concretă, efectivă şi imediată a intimatei la dobândirea în echivalent a valorii de piaţă a imobilului.
Raţionamentul este aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de vânzare cumpărare care „au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", anume: pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile de constatare a nulităţii contractului, ori consacrarea ineficacităţii titlului chiriaşului cumpărător prin admiterea acţiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar, în cel din urmă caz putându-se recurge la activarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., pentru situaţia în care s-ar admite că norma specială nu este incidentă.
Pe de altă parte, art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu prevede soluţia din Titlul VII al Legii 247/2005, ca în cazul proprietarilor, stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de OUG nr. 81/2007 de modificare a legii) a unor titluri de valoare la Fondul Proprietatea a cărei nefuncţionalitate a fost reţinută de Curtea Europeană în numeroase cauze, despăgubirile băneşti în favoarea chiriaşilor evinşi în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noţiunii generice de desfiinţare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea preţului de piaţă") nu au fost puse în vreo relaţie cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin Legea nr. 1/1009 .
Totodată, se impune şi precizarea că instanţa de contencios european nu a pretins statului reglementarea situaţiei imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
În aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele româneşti soluţionate (cu excepţia Cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudenţa sa, începând de la Decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lönroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absenţa căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea Europeană a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei absenţe prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 – pe care reclamantul din cauză a iniţiat-o, nu îi permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaşi, constatare ce interesează în prezenta cerere în revendicare.
Faţă de considerentele expuse, apreciez că în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamantului trebuia admis, cu consecinţa modificării deciziei recurate, a admiterii apelului său, a schimbării sentinţei primei instanţe, iar pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8725/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8528/2009. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
