ICCJ. Decizia nr. 8725/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8725/2009
Dosar nr. 20815/3/2008
Şedinţa publică din 26 octombrie 2009
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.A.D. şi D.T.M. în contradictoriu cu pârâta D.N.; a fost obligată pârâta să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 5, astfel cum a fost individualizat în contractul de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, pârâta fiind obligată către reclamanţi la plata sumei de 1.500 Euro, echivalent în lei la data plăţii la cursul Băncii Naţionale a României, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut în esenţă că, astfel cum rezultă din contractul de donaţie autentificat sub nr. 988 din 8 februarie 1978, numitul I.G. a donat lui D.E. apartamentul de la etajul 1 al imobilului din Bucureşti, sector 6 la acea dată.
Donatorul a dobândit imobilul de la adresa indicată mai sus prin moştenire, conform testamentului autentificat nr. 4950/1975 de la defuncta S.T., aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor nr. 892/1977.
Prin Decizia nr. 1044 din 2 iunie 1982 emisă de fostul Consiliul Popular al Municipiului Bucureşti, în baza Decretului nr. 223/1974 imobilul a fost preluat de către stat cu plată de la fostul proprietar D.E.
Potrivit certificatului de căsătorie eliberat la 10 septembrie 1982, s-a reţinut că reclamantul D.T.M.I. este soţul donatarei D.E., căsătoria lor fiind încheiată la 2 august 1962 în Bucureşti.
Reclamantul D.D.A. este fiul lui D.T.M.I. şi D.E.
Tribunalul a constatat că D.E., născută la 25 iulie 1947 a decedat la 26 septembrie 1990 şi ca urmare a decesului ei a fost eliberat certificatul de calitate de moştenitor la 25 februarie 2008 de către notarul M.P. din Canada.
Decesul lui D.E. a fost atestat de către Spitalul General Evreiesc, conform certificatului prin care s-a confirmat ca dată a decesului 26 aprilie 1990.
Tribunalul a apreciat că reclamanţii şi-au dovedit calitatea procesuală activă.
Pârâta a considerat că pentru a se putea dovedi calitatea procesuală activă în cauză era necesar ca succesiunea defunctei D.E. să fie dezbătură pe teritoriul României, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 36/1995, fiind invocate dispoziţiile art. 66-67 din Legea nr. 105/1992.
Tribunalul a apreciat că dispoziţiile acestor articole nu sunt incidente în cauză, chiar dacă D.E. a decedat în Canada, întrucât ele vizează raporturile de drept internaţional privat în ceea ce priveşte moştenirea; or, în cauză nu a fost supusă judecăţii o cerere de dezbatere succesorală, ci o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, situaţie în care se au în vedere numai probele admisibile pentru dovedirea calităţii procesuale active.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că pârâta D.N. a dobândit imobilul în litigiu în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, prin mandatar SC C. SA de la Primăria Municipiului Bucureşti.
Din analiza cuprinsului contractului de vânzare-cumpărare, tribunalul a reţinut că locuinţa a fost vândută pârâtei la cererea sa, fiind deţinută anterior în baza contractului de închiriere nr. 1374 din 31 octombrie 1995.
Reclamanţii au solicitat instanţei să procedeze la compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile de proprietate ale părţilor, având în vedere că, atât reclamanţii, cât şi pârâta pretind că sunt titularii dreptului de proprietate, fiecare invocând înscrisuri ca titluri ale proprietăţii lor ce emană de la autori diferiţi.
În plus, tribunalul a reţinut că buna-credinţă a subdobânditoarei pârâte nu constituie prin ea însăşi un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar ca să constituie o probă certă şi preferabilă dreptului de proprietate.
Pârâta a susţinut că reclamanţii beneficiază numai de disp. art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cu atât mai mult cu cât în art. 2 din aceeaşi lege în exemplificarea termenului „imobile preluate abuziv" nu a fost inclus şi Decretul nr. 223/1974.
Tribunalul a apreciat că această apărare a pârâtei nu este relevantă în cauză, întrucât acţiunea a fost întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) şi nu pe dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001. Mai mult decât atât, chiar dacă Decretul nr. 223/1974 nu a fost nominalizat în mod expres prin lege, cu siguranţă şi acest act normativ este un act de preluare abuzivă, putând fi inclus în categoria conţinută de art. 2 lit. i) din lege, înţelegându-se prin imobile preluate în mod abuziv, orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi cele preluate fără temei legal, prin acte de dispoziţie ale organelor locale ale puterii sau ale administraţiei de stat.
Pârâta a invocat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, titlul acesteia provenind de la stat, iar dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar, pentru că, prin ipoteză, trecerea bunului în posesia statului a fost abuzivă.
Prin urmare, tribunalul a apreciat că în cauză trebuie să se dea câştig de cauză titlului de proprietate al reclamanţilor, care au dobândit imobilul prin moştenire legală de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâta l-a dobândit de la Statul Român, care nu a avut niciodată în patrimoniul său acest bun.
Tribunalul nu a putut reţine apărarea pârâtei potrivit căreia admiterea acţiunii în revendicare ar echivala cu o îmbogăţire fără just temei, întrucât autoarea reclamanţilor a fost despăgubită pentru locuinţa predată statului, deoarece, pe de o parte, în prezenta cauză nu s-a făcut dovada încasării despăgubirilor de către autoarea reclamanţilor, iar în cazul în care aceste despăgubiri ar fi fost achitate fostei proprietare, D.E., aceasta le putea restitui, dat fiind că, prin acţiunea formulată reclamanţii au urmărit un remediu juridic, respectiv recunoaşterea dreptului de proprietate asupra imobilului de care autoarea lor a fost deposedată abuziv şi obţinerea chiar a bunului în natură.
Tribunalul a reţinut că prin acţiunea formulată nu se aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei ori securităţii raporturilor juridice, întrucât dreptul de proprietate al imobilului în litigiu nu s-a consolidat în favoarea pârâtei, atât timp cât reclamanţii au exercitat căile legale în vederea obţinerii măsurilor reparatorii, formulând notificare în baza Legii nr. 10/2001, notificare la care nu au primit răspuns nici până la momentul soluţionării acţiunii.
Prin apelul promovat împotriva hotărârii instanţei de fond s-a solicitat în principal admiterea lui, casarea hotărârii atacate, iar pe fond, cauza să fie trimisă spre rejudecare primei instanţe.
În subsidiar, s-a cerut admiterea apelului, modificarea hotărârii, iar pe fond să se admită excepţiile invocate, respectiv a lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor sau cea a inadmisibilităţii şi să se respingă acţiunea, iar în măsura în care se va reţine că aceste aspecte nu sunt întemeiate, pe fond să fie respinsă acţiunea ca neîntemeiată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 167A din 16 martie 2009 a admis apelul pârâtei D.N. împotriva sentinţei civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată, a înlăturat obligaţia pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată şi a obligat intimaţii-reclamanţi la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată avansate la fond şi în apel.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele.
Cu privire la primul motiv de apel s-a avut în vedere că potrivit art. 105 C. proc. civ., actele de procedură îndeplinite de o instanţă necompetentă sunt nule, încheierea din 5 februarie 2008 prin care Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a respins excepţia nulităţii este lipsită de efecte juridice în temeiul acestei sancţiuni procedurale, astfel că tribunalul ar fi trebuit să se pronunţe distinct asupra acestui mijloc de apărare.
Pe de altă parte, s-a avut în vedere că această situaţie nu poate constitui temei pentru trimiterea cauzei spre rejudecare, nefiind întrunită niciuna dintre ipotezele prevăzute de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dat fiind că prima instanţă a soluţionat procesul intrând în cercetarea fondului, iar părţile au fost legal citate.
Analizând aspectul invocat de pârâtă cu privire la care prima instanţă a omis să se pronunţe, instanţa a constatat că în realitate el nu constituie o excepţie, ci efectul spre care tinde, şi anume reprezintă o modalitate de respingere a cererii, în situaţia în care temeiul de drept invocat nu este aplicabil situaţiei de fapt pretinse de către reclamanţi, astfel că mijlocul de apărare formulat de către pârâtă privind raportul care există între norma generală şi norma specială în materia revendicării imobiliare, se încadrează tot în categoria apărărilor de fond.
S-a mai reţinut ca întemeiat şi motivul de apel privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
Instanţa a apreciat că trebuie făcută distincţia între chestiunea competenţei jurisdicţionale în materie de drept internaţional privat şi cea a determinării legii aplicabile. Numai dacă este vorba despre o cerere cu care este investită o autoritate jurisdicţională română prezintă relevanţă normele pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept internaţional privat instituit de Legea nr. 105/1992, întrucât autorităţile străine în mod firesc soluţionează cauzele deduse judecăţii în faţa acestora potrivit dreptului lor naţional, inclusiv în ceea ce priveşte normele conflictuale. În acest din urmă caz, pentru ca actul emis de o autoritate străină să poată fi avut în vedere de către autorităţile române se pune problema recunoaşterii efectelor sale.
Astfel, în primul rând instanţa de apel a apreciat că trebuie înlăturată critica apelantei-pârâte privind aplicabilitatea dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 105/1992, în condiţiile în care certificatul de calitate de moştenitor invocat de către intimaţii-reclamanţi a fost eliberat de către un notar public din Canada.
În plus, s-a reţinut că acesta îndeplineşte şi condiţia prev. de art. 162 din aceeaşi lege, de a fi supralegalizat de misiunea diplomatică a României în Canada, Ottawa.
În al doilea rând, instanţa de control judiciar pe cale incidentală, în temeiul art. 170 alin. (2) din Legea nr. 105/1992 a verificat îndeplinirea condiţiilor pentru recunoaşterea certificatului de calitate de moştenitor, ca act de jurisdicţie al unui notariat străin. A constatat că au fost îndeplinite cumulativ condiţiile prev. de art. 167 din Legea nr. 105/1992 şi că în cauză nu este incident niciun caz de refuz al recunoaşterii hotărârii străine prevăzut de art. 168 din Legea nr. 105/1992. Emiterea certificatului de moştenitor de pe urma defunctei D.E. nu intră în competenţa exclusivă a notarilor publici români întrucât potrivit art. 68 alin. (2) din Legea nr. 36/1995 „În cazul decesului unei persoane care nu a avut ultimul domiciliu în ţară, procedura succesorală se poate îndeplini de notarul public din circumscripţia teritorială în care defunctul şi-a avut bunurile cele mai importante ca valoare."
Contrar susţinerilor apelantei-pârâte „recunoaşterea nu poate fi refuzată pentru singurul motiv că instanţa care a pronunţat hotărârea străină a aplicat o altă lege decât cea determinată de dreptul internaţional privat român (…)", soluţie ce rezultă expres din conţinutul art. 168 alin. (2) din Legea nr. 105/1992, împrejurare care nici nu a fost dovedită.
S-a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa de apel a avut în vedere că problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială şi Codul civil, ca lege generală, precum şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a drepturilor omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea problemelor de drept judecate fiind obligatorie pentru instanţa de recurs potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
Nu în ultimul rând, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla divergenţele de jurisprudenţă. De altfel, Decizia în interesul legii constituie tocmai reacţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la constatarea făcută de CEDO, în sensul că „în lipsa unui mecanism care să asigure coerenţa practicii instanţelor naţionale, asemenea divergenţe profunde de jurisprudenţă, ce persistă în timp şi ţin de un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să dea naştere unei incertitudini permanente şi să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Cu privire la problema existenţei unei opţiuni între aplicarea legii speciale care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă (Legea nr. 10/2001) şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării (Codul civil), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că „de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/23001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv disp. art. 480 C. civ. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita ulterior acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa CEDO."
În susţinerea acestei soluţii, instanţa supremă a arătat: „câtă vreme pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială derogatorie de la dreptul comun s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum şi la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute de lege [art. 18 lit. c) şi art. 29], aşa încât, argumentul unor instanţe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce priveşte câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Prin aceeaşi deciziei în interesul legii, ÎCCJ a urmărit să rezolve şi problema dacă prioritatea Convenţiei Europene a drepturilor omului poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiată pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acţiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale.
În acest sens, instanţa supremă a reţinut că „Este însă necesar a se analiza în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are la rândul său, un bun în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect - dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună-credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului".
În această situaţie, sub un prim aspect, instanţa de apel a reţinut că legea internă intră în conflict cu CEDO. Astfel, reclamanţii D.A.D. şi D.T.M. deţin un „bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, dat fiind că hotărârea pronunţată la 1 decembrie 2005 în cauza Păduraru c. România, Curtea Europeană a apreciat că „bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reţine existenţa unui bun în sensul Convenţiei, Curtea Europeană a atras atenţia şi „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului."
S-a mai reţinut că, în mod corect a apreciat prima instanţă că imobilul ce formează obiectul cauzei a fost preluat de stat fără titlu valabil. Prin art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele au fost îndreptăţite să verifice constituţionalitatea actelor normative emise anterior anului 1991. Într-o asemenea situaţie s-a constatat că prevederile Decretului nr. 223/1974, actul normativ în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului, contravin Constituţiei din 1965, art. 12, art. 17 şi art. 36, potrivit cărora dreptul de proprietate era ocrotit de lege, cetăţenii României erau egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale, deci, indiferent de locul unde şi-au stabilit domiciliul, iar terenuri şi construcţiile puteau fi expropriate pentru lucrări de interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri. Or, în cazurile de aplicare a Decretului nr. 223/1974, proprietarul nu consimţea liber la înstrăinarea construcţiei, era obligat să încheie acest act juridic pe un temei ce nu avea de ce să constituie un factor de discriminare între cetăţenii români şi fără să existe un interes public în cauză.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrar art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Prin adoptarea Legii nr. 247/2005 care acordă persoanelor aflate în aceeaşi situaţie ca şi reclamanţii dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a imobilului care nu mai poate fi restituit, în speţă în baza noii legi nu s-a reuşit până în prezent să se acorde în mod efectiv o despăgubire.
Referitor la împrejurarea că autoarea reclamanţilor a primit o sumă de bani la data preluării imobilului de către stat, s-a avut în vedere faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii, privarea de proprietate impune stratului obligaţia de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile raportate la valoarea bunului, el constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale înscris de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Imposibilitatea de a obţine fie şi o despăgubire parţială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecţiei dreptului de proprietate şi exigenţe de ordin general.
Curtea a admis că art. 1 „nu garantează, totuşi, în toate cazurile, dreptul la o compensare integrală a pierderii suferite. Obiective legitime de ordine publică, cum ar fi realizarea unor anumite reforme economice sau de justiţie socială, pot milita pentru o despăgubire inferioară valorii de piaţă a bunului".
Mai mult, instanţa Europeană a arătat că în situaţia ce presupune indemnizarea unor largi categorii de persoane prin măsuri legislative ce pot avea consecinţe economice importante asupra ansamblului unui stat, autorităţile naţionale trebuie să dispună de o mare putere discreţionară nu numai în a alege măsurile de natură a garanta drepturile patrimoniale sau a reglementa raporturile de proprietate, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru aplicarea unor asemenea măsuri; alegerea acestora poate presupune diminuarea indemnizării pentru privarea de proprietate sau restituirea de bunuri de o valoare inferioară celei a bunului de care a fost privat un proprietar.
Situaţia imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 este diferită, pentru că legiuitorul român a recunoscut prin art. 10 alin. (9) din Legea nr. 10/2001 dreptul proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de a obţine valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, care se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare, fără a asigura însă şi exercitarea efectivă a acestui drept.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pârâtei D.N., care a cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr. 112/1995, i se recunoaşte un „bun" ce trebuie protejat de orice ingerinţă. Pârâta are cel puţin o speranţă legitimă în acest sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunoaşte proprietarului deposedat dreptul de a obţine restituirea bunului în natură, în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 [art. 18 lit. d), actualmente lit. c) din Legea nr. 10/2001], precum şi în ipoteza în care contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă [art. 46 alin. (2), în prezent art. 45 alin. (2) din acelaşi act normativ], unită cu o jurisprudenţă constantă.
S-a arătat că instanţa a reamintit judecata asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate. Curtea Europeană a mai arătat că legislaţia ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanţele speciale ale fiecărei speţe, astfel încât persoanele care şi-au dobândit bunurile de bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În cauză, pârâta a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu bună-credinţă. Din punct de vedere juridic, buna-credinţă a fost definită în temeiul art. 1898 C. civ., drept credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile prevăzute de lege pentru a-i transmite proprietatea, deci, calitatea de proprietar. Numai în situaţia în care pârâta ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării ar fi considerată de rea-credinţă.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist şi că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a doua a art. 46 alin. (2) fără aplicare, deoarece prin această ipoteză toţi chiriaşii din imobilele naţionalizate ştiau că există această posibilitate.
Existenţa unor controverse cu privire la înţelesul noţiunilor „cu titlu" şi „fără titlu" nu excludea preluarea valabilă şi calitatea statului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri şi nu restituirea în natură.
Situaţia ar fi fost diferită dacă pârâta nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea celor care au deţinut bunul anterior de către stat, ci ar fi ştiut că titlul statului este efectiv contestat de cei care se consideră a fi îndreptăţiţi. Or, o asemenea dovadă nu a fost făcută în cauză, respectiv că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii sau autorii acestora ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995 sau ar fi introdus în instanţă o acţiune pentru revendicarea imobilului în litigiu.
În contextul în care proprietara deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai mare de timp de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, faţă de principiul protejării drepturilor „reale şi efective", restituirea bunului către reclamanţi ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că admiterea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei şi securităţii raporturilor juridice, instanţa de apel a apreciat că nu trebuie dată prioritate în cadrul acţiunii în revendicare Convenţiei Europene a drepturilor omului, cu toate că au fost sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţie.
S-a mai reţinut că s-ar ajunge la privarea reclamanţilor de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce înseamnă că nu statul trebuie să suporte consecinţele adoptării unor norme legale, neconforme cu Convenţia, ci pur şi simplu un particular şi că o soluţie contrară ar avea efectul privării pârâtei de un bun în sensul Convenţiei.
Neconcordanţa între legea specială şi Convenţia Europeană a drepturilor omului va fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuţie, ci prin recunoaştere în favoarea reclamanţilor a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun pe care a suportat-o, aceştia putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001, a căror ineficacitate a fost constată prin mai multe hotărâri ale instanţei Europene.
Altfel spus, în contextul în care sistemul legislativ şi judiciar intern a condus la coexistenţa a două situaţii juridice ce confirmă dreptul de proprietate a două persoane diferite asupra aceluiaşi bun, neconcordanţa între dreptul intern, care nu permite restituirea bunului proprietarului deposedat abuziv de stat şi nici acordarea de despăgubiri efective şi Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a drepturilor omului, s-a apreciat că situaţia trebuie remediată prin cea de a doua modalitate permisă de Convenţie, respectându-se în acelaşi timp şi dispoziţiile legale naţionale.
Neconformitatea cu prevederile Convenţiei va putea fi înlăturată şi fără încălcarea normelor de drept intern ce au instituit un criteriu legal de preferinţă în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună-credinţă un imobil în temeiul Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii D.A.D. şi D.T.M., susţinând că este lipsită de temei legal, întrucât a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea lui, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
1. În primul rând, recurenţii critică hotărârea instanţei de apel, pretinzând că în mod eronat aceasta şi-a întemeiat întregul raţionament pe buna-credinţă a chiriaşului cumpărător. Recurenţii susţin că buna-credinţă a intimatei-pârâte nu a fost dovedită. Astfel, se arată că buna-credinţă nu prezintă relevanţă în acţiunea de comparare a titlurilor.
Buna-credinţă ca element de fapt nu prezintă incidenţă în cauză şi nu are efectul constitutiv de drept acordat de instanţa de apel. Aceasta a făcut abstracţie de considerentele recurenţilor şi fără a motiva înlăturarea acestora şi-a întemeiat hotărârea pe buna-credinţă a intimatei, atitudine în vădită disonanţă cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a drepturilor omului.
Susţinerea bunei-credinţe a intimatei-pârâte, pretind recurenţii că este numai afirmată ca apărare în cadrul întâmpinării formulate în replică la acţiunea în revendicare şi în cadrul motivelor de apel. Or, susţinerea conform căreia buna-credinţă a intimatei-pârâte (instanţa de apel îi conferă efect constitutiv de drept de proprietate), ar fi putut fi înlăturată prin contestarea titlului statului sau formularea unei cereri de restituire în natură a imobilului revendicat anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
2. În al doilea rând, recurenţii contestă motivarea instanţei de apel, constând în „recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun, aceştia putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, indiferent de prevederile Legii nr. 10/2001 a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei Europene".
3. Recurenţii mai învederează faptul că soluţia recurată, prin care instanţa de apel „nu dă prioritate în cadrul acţiunii în revendicare Convenţiei Europene a drepturilor omului, deşi au fost sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţie", nu poate fi justificată nici prin asigurarea principiului securităţii raporturilor juridice şi a protejării dreptului de proprietate al pârâtei, întrucât contravine Constituţiei României.
4. Se mai arată de către recurenţi că instanţa de apel, în încercarea de a asigura unui echilibru între realizarea dreptului de proprietate al recurenţilor şi intenţia de a nu crea „noi pagube disproporţionate" a făcut abstracţie de principiul disponibilităţii şi s-a erijat în judecătorul unei acţiuni judiciare, care are ca obiect realizarea dreptului de proprietate al intimatei-pârâte şi nu al reclamanţilor.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, raportat la situaţia de fapt dedusă judecăţii, şi anume raportul dintre Legea nr. 10/2001 (ca lege specială) şi Codul civil (ca lege generală), precum şi cea a raportului dintre legea internă şi CEDO, ratificată prin Legea nr. 30/1994 au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 2 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanţa de recurs.
Problema esenţială în cauză este cea de stabilire a unei opţiuni între aplicarea legii speciale (Legea nr. 10/2001) şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării.
Instanţa supremă a stabilit că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea să opteze între calea prevăzută de acest act normativ şi dreptul comun în materia revendicării (art. 480 C. civ.).
Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu mai pot exercita ulterior acţiunea în revendicare, având în vedere regula „electa una via" şi principiul securităţii raporturilor juridice.
Astfel, legea specială în virtutea rolului său de normă derogatorie de la dreptul comun, nu se poate aplica în concurs cu aceasta din urmă.
Legea specială se referă atât la imobile preluate de stat cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, precum şi la raportul dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii.
Conform art. 15 alin. (2) din Constituţie, legea civilă dispune numai pentru viitor, aşa cum este prevăzut şi în art. 1 C. civ., conform căruia legea civilă nu are putere retroactivă.
Textele enunţate consacră ideea unanim acceptată, că legea nouă trebuie să respecte suveranitatea legii vechi, aşa încât ea nu poate nimici sau modifica ceea ce s-a produs în trecut.
Invers, legea veche trebuie să respecte suveranitatea legii noi, ceea ce înseamnă că se recunoaşte fără rezerve aplicarea imediată a legii noi, potrivit căreia acţiunea se instituie atât asupra faptelor pendinte, cât şi asupra efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute.
Referitor la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, trebuie observat că normele legale în conflict, respectiv Codul civil şi Legea nr. 10/2001 vizează situaţii juridice născute sub imperiul legii vechi, durabile în timp prin efectele lor juridice, generate uneori de ineficacitatea actelor de preluare.
Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 „restitutio in integrum", ca efect al ineficacităţii actelor de preluare a fost guvernat de dreptul comun, fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Legea nouă suprimă practic acţiunea dreptului comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare la care se referă, fără a diminua accesul la justiţie, perfecţionează sistemul reparator prin norme de procedură speciale şi le subordonează controlului judecătoresc.
Cum asemenea reglementare interesează ordinea publică, rezultă că este de imediată aplicare soluţia consacrată legislativ şi prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, care prevede că bunurilor preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Cu toate acestea, în condiţiile art. 51 din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită se poate prevala de acţiunea legii vechi (Codul civil), dar numai în cazul acţiunilor în curs la data de intrare în vigoare a legii, în acest caz numai caracterul normei şi voinţa legiuitorului fac posibilă supravieţuirea prin excepţie a legii vechi.
Ca atare, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 rămân fără aplicare dispoziţiile dreptului comun referitoare la imobilele ce formează obiectul ei.
Astfel, accesul la un proces echitabil cu privire la asemenea imobile poate fi exercitat cu excluderea acţiunii civile în revendicare, numai în condiţiile şi căile prevăzute de legea nouă, atâta timp cât în speţă, acţiunea în justiţie a fost promovată după apariţia Legii nr. 10/2001.
1. Criticile recurenţilor referitoare la raţionamentul avut de instanţa de apel, întemeiat pe buna-credinţă a chiriaşului cumpărător, care nu a fost dovedită, ci numai afirmată sunt nefondate, atâta timp cât „bona fides presumitur" nu trebuie demonstrată.
Distinct de acest aspect, trebuie reţinut că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare toate părţile au fost de buna-credinţă, în sensul că vânzătorul ştia că imobilul nu se putea restitui în natură în temeiul Legii nr.112/1995. Dispoziţiile art. 2 alin.1 din această lege stabileau că restituirea în natură era posibilă decât, dacă persoanele care puteau formula astfel de cereri locuiau în calitate de chiriaşi în imobilele respective sau dacă imobilele solicitate erau libere, iar în toate celelalte cazuri petiţionarii aveau dreptul numai la despăgubiri.
Şi cumpărătoarea D.N. a fost de bună-credinţă pentru că a cumpărat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995 după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 14 din lege şi înainte de promovarea oricărei acţiuni.
De asemenea, s-a dovedit că nu a fost notificată de reclamanţi în legătură cu intenţia de redobândire a bunului şi a solicitat vânzătorului relaţii cu privire la situaţia juridică a imobilului, confirmate prin răspunsul că apartamentul a fost preluat de stat cu titlu şi intră sub incidenţa Legii nr. 112/1995.
Contractul de vânzare-cumpărare prin care intimata a dobândit dreptul de proprietate s-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, lege ce nu instituia vreo interdicţie sau suspendare la vânzare şi în momentul întocmirii actului de înstrăinare, statul era proprietar al imobilului.
Titlul statului a fost contestat după 12 ani de la data încheierii actului de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995.
Eventuala restituire a bunului în natură ar conduce la atingerea securităţii raporturilor juridice.
Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se reţine că, atunci când statul nu poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii sunt iluzorii, urmează să se plătească reclamanţilor despăgubiri băneşti, reprezentând contravaloarea bunului la momentul analizei notificării.
Anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanţii sau autorii acestora nu au formulat cerere pentru restituirea în natură adresată Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi nici nu au introdus în instanţă o acţiune în revendicare.
Toate aceste aspecte recunosc pe deplin calitatea de „bun" a imobilului în litigiu, astfel cum acesta este definit şi protejat de Convenţie.
Un alt argument privind caracterizarea dreptului de proprietate al intimatei îl constituie disp. art. 15 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, care statuează în mod imperativ, că sunt lovite de nulitate absolută actele juridice de înstrăinare a imobilelor preluate fără titlu valabil, încheiate cu bună-credinţă.
Legiuitorul a consacrat in terminis, pe cale legală principiul ocrotirii bunei-credinţe, pornind de la principiul validităţii aparenţei în drept, exprimat în esenţă prin adagiul „error communis facit ius".
Înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare şi cu respectarea deplină a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 213/1998 au beneficiat pe deplin de protecţia Legii nr. 10/2001, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul că sunt recunoscute şi consacrate efectele acestor acte.
Înstrăinările intervenite după introducerea normei care permite cenzurarea de către instanţele judecătoreşti a valabilităţii titlului conform art. 6 din Legea nr. 213/1998, menţinerea sau, după caz, anularea actului translativ de proprietate este condiţionată de dovedirea bunei-credinţe a dobânditorului la momentul înstrăinării.
În acest context legal este evident că nu poate fi reţinută lipsa de semnificaţie a bunei-credinţe, câtă vreme legiuitorul în această situaţie a înţeles să confere această relevanţă, în sensul că un contract de vânzare-cumpărare încheiat cu bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995 îşi conservă efectele juridice, iar foştii proprietari au dreptul la despăgubiri.
Contractul de vânzare-cumpărare vizând imobilul în litigiu este un act translativ de proprietate cu titlu oneros, încheiat cu bună-credinţă, astfel că, chiar dacă s-ar considera că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, principiul invocat este pe deplin operant.
2. Este nefondat şi motivul de recurs prin care se contestă motivarea instanţei de apel constând în „recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun, aceştia putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001 a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanţei Europene".
Greşit susţin recurenţii că ar fi epuizat toatele căile legale interne pentru realizarea dreptului lor de proprietate, atâta timp cât preluarea imobilului s-a făcut cu titlu, iar autorii reclamanţilor au fost despăgubiţi la data trecerii în proprietatea statului a imobilului cu suma de 80.000 lei.
Corect a statuat instanţa de apel prin raportare la Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că, „această soluţie ar avea efectul privării reclamanţilor de un bun în sensul Convenţie, ceea ce va însemna că nu statul va suporta consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular. În acelaşi timp, soluţia contrară ar avea efectul privării persoanei de un bun în sensul Convenţiei Europene a drepturilor omului. Privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Or, chiar din jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului reiese că atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri băneşti".
Tot corect a statuat Înalta Curte că „neconcordanţa între legea specială - respectiv Legea nr. 10/2001 - şi Convenţia Europeană a drepturilor omului urmează a fi rezolvată potrivit dezlegării date problemei de către instanţa supremă nu prin înlăturarea privării de bun ca efect al legii în discuţie, ci prin recunoaşterea în favoarea reclamanţilor a dreptului de a obţine de la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceştia putându-se adresa direct instanţei în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr. 10/2001".
3. Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs referitor la prioritatea prevederilor Convenţiei Europene a drepturilor omului – în cadrul acţiunii în revendicare – problema a fost tranşată prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dezlegarea dată problemelor de drept ce au fost judecate fiind obligatorii pentru instanţa de recurs.
În acest sens, instanţa supremă reţine că în apel situaţia imobilelor care formează obiectul Legii nr. 10/2001 a fost corect reţinută, deoarece legiuitorul prin art. 10 alin. (9) din legea enunţată a recunoscut dreptul proprietarilor deposedaţi în mod abuziv de a dobândi valoarea terenurilor şi a construcţiilor nedemolate care nu se mai pot restitui în natură, respectiva valoare urmând să fie stabilită conform valorii de piaţă de la momentul soluţionării notificării şi stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Faţă de jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului, trebuie avut în vedere că persoanelor care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995 trebuie să li se recunoască un „bun" care să fie protejat de orice ingerinţă.
În sensul celor arătate, intimata din prezenta cauză are o speranţă legitimă dedusă din dispoziţiile legii speciale, care nu recunoaşte proprietarului deposedat dreptul de a i se restitui bunul în natură atunci când a fost înstrăinat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi când contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună-credinţă, ţinând cont şi de o jurisprudenţă constantă.
Tot în raport de jurisprudenţa CEDO, trebuie avut în vedere că se tinde ca legislaţia naţională să permită analizarea circumstanţelor speciale ale speţelor şi în raport de acestea, persoanele care au dobândit bunurile cu bună-credinţă să nu fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului, cel care a confiscat bunurile.
Dacă intimata-pârâtă ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilităţii titlului statului, ar fi fost considerată de rea-credinţă, deoarece simpla cunoaştere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului anterior şi că bunul ar putea fi revendicat nu este suficient pentru a dovedi atitudinea sa.
În cauză nu s-a dovedit nicio altă împrejurare din care să rezulte că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, recurenţii-reclamanţi sau autorii acestora au formulat cerere de restituire a bunului şi că pârâta ar fi cunoscut că se tinde la redobândirea bunului confiscat de stat.
4. În fine, şi ultima critică referitoare la pretinsa încălcare a principiului disponibilităţii de către instanţa de apel este nefondată.
Corect a reţinut instanţa de apel că reclamanţii nu au întreprins niciun demers judiciar sau extrajudiciar până în anul 2001, aflându-se într-o stare de pasivitate totală.
Aceştia nu au uzat de nici un instrument juridic avut la îndemână după anul 1989 pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra bunului.
În aceste condiţii, dacă s-ar admite acţiunea în revendicare pe dreptul comun, este evident că s-ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâtei şi securităţii raporturilor juridice.
Faţă de toate considerentele de mai sus, criticile întemeiate pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca atare, cu majoritate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii D.A.D. şi D.T.M. împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, ca nefundat, cu majoritate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2009.
Cu opinie separată a doamnei judecător, în următorul sens:
Admite recursul declarat de reclamanţii D.A.D. şi D.T.M., împotriva deciziei nr. 167 A din 16 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Modifică în tot Decizia recurată, în sensul că.
Respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta D.N. împotriva sentinţei civile nr. 1606 din 10 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi, 26 octombrie 2009.
OPINIE SEPARATĂ
Consider că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu aplicarea greşită a legii (cu referire la art. 1 Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi jurisprudenţa Curţii Europene create în aplicarea acestei norme, în special în cauzele contra României), fiind astfel întrunite cerinţele modificării deciziei recurate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit celor ce urmează.
Obiectul cererii deduse judecăţii îl reprezintă obligarea intimatei pârâte D.N. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie, imobilul situat în Bucureşti, sector 5, dobândit de aceasta în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 40484/1996, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Premisa de analiză a cererii menţionate, nevalabilitatea titlului statului a fost confirmată şi prin considerentele anterior redate ale deciziei recurate, astfel că, instanţa de recurs, în calea de atac a reclamantului, nu putea face aprecieri contrare întrucât se opune principiul non reformatio in pejus.
Or, semnificaţia acestei constatări a instanţelor anterioare, este cea care decurge din Cauza Czaran şi Grofcsik contra României, hotărâre din 2 iunie 2009, şi anume: Constatarea că imobilul proprietatea reclamantului a fost preluat de stat fără titlu valabil, chiar dacă nu a fost menţionată în dispozitivul unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, fiind cuprinsă doar în considerente, echivalează cu existenta unei "valori patrimoniale" (noţiune autonomă, în sistemul convenţional) şi este determinantă pentru recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului al cărui autor a fost deposedat abuziv, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 1 din Protocolul nr. 1.
Deşi instanţa de apel a statuat în sensul nevalabilităţi preluării imobilului de către stat, ceea ce atrage constatarea recunoaşterii neîntrerupte a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenţilor, ca succesori al autoarei lor deposedate abuziv, în analiza comparativă realizată corect cu observarea prevalenţei legii speciale, deci a Legii nr. 10/2001 (sens în care este şi Decizia 33/2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recursul în interesul legii), a reţinut caracterul preferabil al titlului intimatei pârâte în baza principiului aparenţei în drept - error communis facit jus, pornind de la premisa bunei credinţe a cumpărătoarei, fără a se da prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, în cazul sesizării unor neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001 şi Convenţie (aşa cum s-a reţinut în apel), prioritate ce se acordă în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Independent de abrogarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, recunoaşterea neîntreruptă a dreptului de proprietate în patrimoniul recurenţilor este efectul direct al aprecierii nevalabilităţii preluării imobilului, potrivit evaluării primei instanţe, evaluare confirmată, din acest punct de vedere, de instanţa de apel.
Corect s-a observat că prin considerentele Deciziei 33/2008, s-a stabilit că atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond, dacă şi pârâtul din acţiunea în revendicare nu are la rândul său un „bun" în sensul Convenţiei - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Or, aşa cum susţin şi recurenţii, nu poate fi ignorată jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin şi Porţeanu şi care de o manieră repetitivă mai generează condamnări ale României şi în prezent, ca în cele citate de recurent, Cauza Faimblat şi Cauza Katz, acestea din urmă prilejuind Curţii evaluarea cauzei şi în baza prevederilor art. 46 din Convenţie, cu referire la România.
Cauzele Păduraru, Străin şi Porţeanu reprezintă cauze pilot în jurisprudenţa Curţii şi citate ca atare, asemănător deciziei din speţa Brumărescu contra României soluţionată de Curtea Europeană, în sensul că prin aceste trei cazuri s-a creat un tipar pe care Curtea l-a aplicat în practica ulterioară, în ce priveşte regulile de evaluare a ingerinţelor în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate de stat după 1945, din categoria cărora face parte şi imobilul în litigiu (Cauza Bone, Grigoraş, Dimitrescu, Pais, Stan şi Rosemberg, Halmagiu şi Bellu, Joanna Huber, Sebastian Taub, Tudor, Radu, etc).
În mod constant, Curtea a analizat, în fiecare speţă în parte, respectarea ori, dimpotrivă, încălcarea acestei norme prin verificarea modului de aplicare a mai multor condiţii, în primul rând, existenţa unui "bun" în sensul celui dintâi alineat al art. 1 din Protocolul 1.
Curtea Europeană apreciază ca fiind întrunită prima cerinţă atunci când a avut loc recunoaşterea de către instanţele naţionale a dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu în patrimoniul petenţilor, fie ca reprezentând "bunuri actuale", fie ca "speranţă legitimă" de redobândire a bunului în natură.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui "bun actual" în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor anterior anului 1989 (de exemplu: Cauza Străin, paragraf 38; Cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un "interes patrimonial" de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi un bun actual în ceea ce priveşte cerinţa legală a existenţei unui "bun", ca "drept efectiv", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, paragrafe 83 – 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33), cum este cazul şi în speţă.
Prin prisma acestei aprecieri, se constată în speţă că reclamanţii deţine un „interes patrimonial" în sensul Convenţiei, în condiţiile în care în prezenta cauză s-a statuat asupra nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, soluţia fiind în mod evident ulterioară vânzării apartamentului în litigiu către chiriaş, înstrăinare efectuată la data de 23 septembrie 1996, dar şi ţinând cont de împrejurarea formulării notificării în baza Legii 10/2001, cu semnificaţia conservării dreptului reclamanţilor de a obţine în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, astfel cum reiese din interpretarea per a contrario a art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată.
În ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (obiect al primei critici din motivele de recurs), este utilă raportarea tot la raţionamentul Curţii Europene a Drepturilor Omului, care în analiza celorlalte condiţii presupuse de art. 1 din Protocolul nr. 1, amintite anterior, a constatat existenţa unei „ingerinţe" în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor cărora li s-a recunoscut aceste prerogative pe cale judecătorească, când a avut loc vânzarea de către stat sau autoritatea administrativă locală a apartamentului în litigiu proprietatea reclamantului, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În sensul celei de-a doua teze din primul alineat al textului normei Europene, privarea de proprietate poate fi justificată numai dacă se demonstrează că a intervenit pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, iar măsura răspunde criteriului proporţionalităţii.
„Justificarea privării de proprietate" presupune ca ingerinţa, în primul rând, să fie prevăzută de lege, în sensul dacă dreptul intern răspunde exigenţelor de previzibilitate şi precizie şi dacă interpretarea dată de instanţe este sau nu arbitrară (Cauza Străin, paragraf 49).
Dacă în ceea ce priveşte prima cerinţă, este suficientă, pentru întrunirea sa, trimiterea la legea în temeiul căreia a operat înstrăinarea către chiriaş, respectiv Legea nr. 112/1995, reţinându-se că acest act normativ permitea atare act juridic exclusiv în privinţa imobilelor preluate cu titlu.
În evaluarea proporţionalităţii măsurii statului de privare de proprietate a titularului, Curtea Europeană ţine cont de marja de apreciere a statului, foarte largă în materie, însă şi de asigurarea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele protejării drepturilor fundamentale ale individului, înţeles în materia dreptului la respectarea proprietăţii sub forma unei compensări rezonabile a deposedării, prevăzută ca atare în legislaţia naţională.
Aşadar, Curtea a recunoscut libertatea statului român de a reglementa condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, inclusiv sub aspectul alegerii modalităţii concrete, neimpunându-se vreo obligaţie în sensul modalităţii de restituire a bunurilor.
Cu toate acestea, în măsura în care se adoptă o anumită soluţie de despăgubire a foştilor proprietari, aceasta trebuie transpusă de o manieră rezonabil de clară şi coerentă pentru a permite, pe cât posibil, evitarea insecurităţii juridice şi a incertitudinii - fie legislativă, administrativă, ori judiciară - pentru subiectele de drept vizate de măsurile de aplicare a acestei soluţii (Cauza Păduraru, paragraf 92).
Pornindu-se de la această premisă, Curtea Europeană a apreciat că modalitatea în care a fost concepută reglementarea cu acest obiect începând cu anul 1995, o dată cu adoptarea Legii nr. 112, este una lipsită de imperativele coerenţei şi previzibilităţii la care Curtea face referire.
Astfel, Curtea a criticat lipsa unei definiri cu claritate de către legiuitor a unor noţiuni esenţiale precum "vânzarea lucrului altuia", "buna-credinţă a dobânditorului", "acţiunea în revendicare", "aparenţa în drept", fapt ce a determinat interpretarea de o manieră diferită a acestor concepte în practica instanţelor naţionale.
În ceea ce priveşte noţiunea de "titlu al statului", a fost definită diferit în acte normative succesive, împrejurare ce s-a reflectat într-o practică judiciară contradictorie, lucru cu atât mai grav cu cât intervenţia legiuitorului s-a produs în plină derulare a procesului de vânzare a locuinţelor către chiriaşi (prin modificarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 în anul 1997, prin HG nr. 11), în timp ce "buna-credinţă", deşi definită de Codul civil, a fost interpretată diferit de instanţe.
Într-un asemenea raţionament, Curtea a constatat neîndeplinirea de către stat a obligaţiei pozitive de a reglementa în timp util şi de o manieră coerentă chestiunea de interes general reprezentată de restituire sau vânzarea imobilelor deţinute în virtutea decretelor de naţionalizare, cu consecinţa creării unui climat de incertitudine generală.
În acest context, instanţa de contencios European a conchis în sensul absenţei proporţionalităţii, fiind rupt "justul echilibru" între exigenţele de interes public şi imperativul garantării dreptului individului la respectarea bunurilor sale (Cauza Păduraru, paragraf 112; alte exemple în care se face trimitere la cauza Păduraru, reluându-se aceleaşi considerente: Cauza Penescu – Hotărârea din 5 octombrie 2006, paragraf 24; Cauza Suciu Aramă – Hotărârea din 9 noiembrie 2006, paragraf 23, Cauza Albu din 17 septembrie 2008, Cauza Haţieganu din 14 februarie 2008, Cauza Olimpia Mara Teodorescu din 4 noiembrie 2008, Chiorean din 21 octombrie 2008, Cauza Filipescu din 30 septembrie 2008, etc).
Consecinţa unui asemenea raţionament este aceea că vânzarea de către stat a bunului altuia către terţi, chiar dacă aceştia sunt de bună credinţă, şi chiar atunci când este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia (ca în speţă), constituie o privare de bun. O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 al Protocolului nr. 1 (Cauza Străin, paragrafe 39, 43 şi 59; Cauza Porteanu, paragraf 32 şi, mai recent, cauzele, anterior menţionate, în care, mai tranşant, se precizează chiar că vânzarea de către stat a bunului adevăratului proprietar, în temeiul Legii nr. 112/1995 care nu permitea vânzarea decât a bunurilor naţionalizate legal, îl împiedică să beneficieze de dreptul său, cu atât mai mult cu cât, pentru această privare, nu i-a fost acordată nicio despăgubire).
Din cele expuse, rezultă că eventuala bună-credinţă a chiriaşului cumpărător la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală, nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1, cum corect susţin recurenţii.
O asemenea constatare echivalează cu inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ca efect al dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană, normă pe care judecătorul naţional are obligaţia de a o aplica prioritar legii naţionale, în temeiul art. 11 alin. (2) şi art. 20 alin. (2) din Constituţia României, principiu afirmat şi prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii.
În acest context, este inutilă evaluarea criteriului de preferinţă relativ la buna-credinţă a intimatei la momentul contractării, cum nelegal a reţinut instanţa de apel.
Inaplicabilitatea art. 45 alin. (2) nu reactivează dreptul comun, din care face parte şi principiul error communis facit jus, recunoscut numai de doctrină şi jurisprudenţă până la Legea nr. 10/2001, care l-a consacrat in terminis prin art. 45 alin. (2), principiu ce validează aparenţa în drept în cazul vânzării bunului altuia, interesând materia efectelor nulităţii acestui act juridic.
Întrucât înlăturarea legii speciale s-a realizat prin efectul Convenţiei Europene, urmează a se face aplicarea directă a acesteia, înlăturării cauzei de privarea de proprietate a adevăratului titular şi care îl împiedică în redobândirea posesiei.
Potrivit celor ce rezultă din materialul probator administrat în cauză şi constatând că la rândul său intimata din acţiunea în revendicare nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut dreptul de a păstra imobilul (eventual o acţiune în constatarea nulităţii contractului care să fi fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă), apreciez că se impune restabilirea dreptului de proprietate al recurenţilor prin obligarea acesteia să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul în litigiu, în baza priorităţii Convenţiei, a ingerinţei constatate, şi a cauzei acestei privări care a fost vânzarea către intimată, ceea ce a condus la compromiterea justului echilibru între interesele generale şi imperativele respectării drepturilor individului recunoscute şi garantate de Convenţie, cu referire la art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Prin urmare, şi ce-a de-a treia critică formulată prin motivele de recurs se dovedeşte a fi întemeiată.
Pe de altă parte, date fiind modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 1/2009, care, în art. 501 alin. (1) în actuala numerotare, prevăd că „proprietarii ale căror contracte de vânzare cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare", reiese că şi în ipoteza în care s-ar admite că securitatea raporturilor juridice ar fi în vreun fel afectată, urmare a acestei norme, ea este restabilită cu celeritate dată fiind vocaţia concretă, efectivă şi imediată a intimatei la dobândirea în echivalent a valorii de piaţă a imobilului.
Raţionamentul este aplicabil independent de modalitatea în care se interpretează sintagma contracte de vânzare cumpărare care „au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile", anume: pronunţarea unei soluţii definitive şi irevocabile de constatare a nulităţii contractului, ori consacrarea ineficacităţii titlului chiriaşului cumpărător prin admiterea acţiunii în revendicare în care a triumfat adevăratul proprietar, în cel din urmă caz putându-se recurge la activarea obligaţiei de garanţie pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., pentru situaţia în care s-ar admite că norma specială nu este incidentă.
Pe de altă parte, acelaşi art. 501 din Legea nr. 10/2001 nu prevede, ca în cazul proprietarilor, soluţia din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a stabilirii ca măsuri reparatorii în echivalent (pentru valorile superioare plafonului de 500.000 lei prevăzut de OUG nr. 81/2007 de modificare a legii) a unor titluri de valoare la Fondul Proprietatea a cărei nefuncţionalitate a fost reţinută de Curtea Europeană în numeroase cauze, despăgubirile băneşti în favoarea chiriaşilor evinşi în revendicare (sau pentru orice altă cauză de ineficacitate a actului de vânzare cumpărare, circumscrisă noţiunii generice de desfiinţare a contractului), fiind concepută de legiuitor ca de imediată aplicare, de vreme ce, asemenea măsuri reparatorii în echivalent („restituirea preţului de piaţă") nu au fost puse în vreo relaţie cu Fondul Proprietatea, fiind suficientă observarea dispoziţiilor art. 50 alin. (2)1 şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, forma de după modificarea prin Legea nr. 1/2009.
În consecinţă, şi cel din urmă motiv de recurs se găseşte a fi întemeiat.
Totodată, se impune şi precizarea că instanţa de contencios European nu a pretins statului reglementarea situaţiei imobilelor preluate după anul 1945 în sensul exclusiv al restituirii în natură a bunurilor.
În aproape toate hotărârile pronunţate în cauzele româneşti soluţionate (cu excepţia Cazului Păduraru), Curtea a luat în calcul toate modalităţile de compensare prevăzute de legea naţională, nu numai posibilitatea redobândirii bunului în materialitatea sa, pornind de la premisa - consacrată deja în jurisprudenţa sa, începând de la Decizia dată la 23 septembrie 1982 în cazul Sporrong şi Lönroth contra Suediei (citată chiar în cadrul hotărârii din cauza Străin, paragraf 51) - că privarea de proprietate implică obligaţia statului de a despăgubi pe proprietar, prin plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, indemnizare în absenţa căreia art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei.
Din această perspectivă, Curtea a analizat constant dispoziţiile Legii nr. 10/2001, inclusiv în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, apreciind că această lege nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea conduce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari deposedaţi de imobilele lor naţionalizate şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private astfel de bunurile lor, înainte de intrarea sa în vigoare, datorită unei lipse prelungite a despăgubirii (Cauza Porteanu, paragraf 34; Cauza Penescu, paragraf 30).
Astfel, s-a constatat că procedura de aprobare a Fondului "Proprietatea" de către Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare şi transformarea titlurilor de valoare în acţiuni cotate la bursă, operaţiuni necesare pentru ca despăgubirile prevăzute de legea mai sus menţionată să poată avea o valoare efectivă, nu s-au încheiat până în prezent.
Prin urmare, aplicând mutatis mutandis raţionamentul Curţii Europene, se poate considera că parcurgerea procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 – pe care reclamanţii din cauză au iniţiat-o prin formularea notificării - nu le permite să beneficieze în prezent de o despăgubire efectivă, iar pentru această privare nu li s-a făcut nicio ofertă de despăgubire, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ceea ce conduce la reţinerea caracterului fondat şi al celei de-a doua critici a recurenţilor.
În aceste condiţii, restituirea în natură se impune drept unică măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului său către chiriaş, constatare ce interesează cererea în revendicare.
Faţă de considerentele expuse, apreciez că în baza art. 312 alin. (1) şi (3) rap. la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul reclamanţilor trebuia admis, cu consecinţa modificării în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de pârâtă împotriva soluţiei primei instanţe, pentru argumentele ce au fost completate prin prezenta opinie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8732/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8724/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
