ICCJ. Decizia nr. 9178/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9178/2009
Dosar nr. 15147/54/2006
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin dispoziţia nr. 3081 din 8 iunie 2004 emisă de Primarul Oraşului Corabia, jud. Olt în baza Legii nr. 10/2001, s-a respins solicitarea de restituire în natură a imobilului situat în Corabia, constând în suprafaţa de teren de 5092 mp ce face obiectul notificării înregistrată la nr. 54 din 15 august 2001, depusă de M.A., M.C., B.S.D., B.I.C. şi B.S.; s-a propus restituirea imobilului prin măsuri reparatorii în echivalent, constând în acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, comisia de evaluare internă stabilind valoarea la care se face restituirea în echivalent la suma de 263.080.320 lei.
Împotriva acestei dispoziţii au formulat contestaţie notificatorii, solicitând, în principal, restituirea în natură a terenului liber de construcţii, iar, pentru diferenţa imposibil de restituit în natură, despăgubiri băneşti.
Tribunalul Olt, învestit cu soluţionarea cauzei, prin sentinţa civilă nr. 273 din 1 iunie 2005, pronunţată în dosar nr. 3515/2005, a admis în parte contestaţia şi a modificat dispoziţia, în sensul majorării cuantumului măsurilor reparatorii prin echivalent, într-una din formele prevăzute de art. 24 din Legii nr. 10/2001, pentru suprafaţa de teren de 5092 mp. A menţinut restul dispoziţiei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamanţii cât şi pârâta D.G.F.P. Olt, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor Publice.
Critica formulată de către recurenţi a vizat cuantumul despăgubirilor pe care urmează să le primească, solicitând ca acesta să fie la valoarea terenului stabilită prin raportul de expertiză, sumă care să fie indexată cu indicele de inflaţie.
Critica pârâtei D.G.F.P. Olt, pentru Ministerul Finanţelor Publice, a vizat faptul că reclamanţii nu au dovedit că imobilul a fost preluat de către stat şi nici caracterul abuziv al acestei preluări.
O altă critică a vizat faptul că valoarea imobilului stabilită de către comisia de evaluare a unităţii deţinătoare este cea reală, astfel încât dispoziţia contestată este legală.
Curtea de Apel Craiova prin Decizia civilă nr. 141 din 15 februarie 2006, a admis apelurile, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Olt, apreciind că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea deciziei, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă nu a cercetat dacă imobilul a fost preluat de către stat şi dacă această preluare a fost abuzivă.
Totodată a reţinut că prin apariţia Legii nr. 247/2005 acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent se poate realiza conform acestui act normativ.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 1027 din 12 octombrie 2006, pronunţată în dosar nr. 1643/R/C/2006, Tribunalul Olt a respins cererea formulată de reclamanţii M.A., M.C., B.S.D., B.I.C. şi B.S., în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Primăria Corabia şi Consiliul Local Corabia.
S-a motivat, în esenţă, că nu s-a făcut dovada temeiniciei cererii potrivit art. 1169 C. civ., reclamanţii depunând la dosar numai declaraţii de impunere aferente anului 1950, fără a face alte probe cu care să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu şi a preluării abuzive a acestuia.
Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea sentinţei în sensul admiterii acţiunii şi înaintarea dispoziţiei nr. 3081 din 08 iunie 2004 a Primarului oraşului Corabia şi a înscrisurilor care au stat la baza emiterii acesteia, către Comisia Centrală instituită în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor, care urmează a li se acorda.
S-a criticat sentinţa tribunalului pentru nelegalitate şi netemeinicie, în esenţă, pentru motivarea acesteia, în sensul că s-a creat reclamanţilor o situaţie juridică mai grea decât cea avută anterior sesizării instanţei, reţinându-se că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate asupra terenului şi a preluării abuzive.
S-a arătat că instanţa de fond nu avea dreptul să mai analizeze calitatea de persoane îndreptăţite ale reclamanţilor, ci numai dacă în cauză erau îndeplinite condiţiile de restituire în natură a imobilului, pentru a se putea pronunţa asupra capătului principal al cererii introductive, iar în caz negativ, să admită capătul de cerere subsidiar, dispunând înaintarea deciziei şi a înscrisurilor, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, la Comisia Centrală, în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 742 din 30 august 2007 a respins apelul, ca nefondat.
Motivând această soluţie, Curtea a reţinut că prin Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată într-un recurs în interesul legii, s-a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/ dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Curtea a respins apelul ce vizează aplicarea dispoziţiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea cuantumului final al despăgubirilor, în cazul dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a acestei legi, ca neîntemeiat, reţinând că în speţă este vorba de o dispoziţie emisă în 2004 şi că, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin deciziile date în recurs în interesul legii, este obligatorie pentru instanţe.
In ceea ce priveşte critica referitoare la motivarea sentinţei, Curtea a apreciat că aceasta este întemeiată, în sensul că, deşi motivarea sentinţei este deficitară, soluţia de respingere a contestaţiei şi menţinere a dispoziţiei emisă de primar în temeiul Legii nr. 10/2001, este legală şi temeinică, aşa încât, motivarea greşită a hotărârii nu constituie temei legal pentru admiterea apelului.
Instanţa de apel a reţinut că legalitatea dispoziţiei nu mai putea fi examinată sub acest aspect, ci numai în limitele investirii instanţei, potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., iar aceasta nu este de natură să prejudicieze pe reclamanţi, întrucât prin soluţia de respingere a contestaţiei s-a menţinut dispoziţia nr. 3081 din 08 iunie 2007, prin care se propune restituirea prin măsuri reparatorii în echivalent.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
O primă serie de critici, pe care recurenţii le-au circumscris motivului prevăzut de către art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează faptul că deşi instanţa de apel primeşte critica adusă instanţei de fond cu privire la faptul că aceasta nu mai putea examina legalitatea dispoziţiei în ceea ce priveşte calitatea lor de persoane îndreptăţite, şi reţine că motivarea instanţei de fond este deficitară, totuşi, califică soluţia de respingere a contestaţiei ca fiind temeinică şi legală.
Astfel ipoteza de la care pleacă instanţa de apel este în vădită contradicţie logică faţă de concluzia pe care o trage.
Totodată instanţa de apel nu analizează absolut niciun argument pentru care contestaţia recurenţilor nu ar fi întemeiată, nici din perspectiva capătului introductiv de instanţă principal, nearătându-se pentru ce motive nu se poate dispune restituirea în natură a terenului şi nici prin prisma capătului de cerere subsidiar, nemotivându-se de ce nu este acceptată valoarea despăgubirilor stabilită prin expertiza judiciară administrată în cauză în primul fond, înainte de casare.
O a doua serie de critici, circumscrise de recurenţi motivelor prevăzute de dispoz. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., vizează faptul că hotărârea este nelegală deoarece a schimbat înţelesul lămurit al actului dedus judecăţii.
Astfel, din economia motivării hotărârii instanţei de apel, cea mai mare întindere o cuprinde argumentaţia cu privire la neaplicarea art.16 a Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recurenţii susţin că nu a fost solicitată o astfel de analiză prin cererea introductivă de instanţă, iar în cererea de apel aceasta a fost formulată ca o soluţie subsidiară respingerii capătului de cerere principal privind restituirea în natură, astfel încât ordinea de abordare şi spaţiul alocat nu îşi găsesc nici o justificare.
Instanţa de apel, fără a analiza în vreun mod respingerea capătului de cerere principal, a purces direct la motivarea respingerii celui subsidiar.
La dosarul cauzei să găsea expertiza administrată în fond înainte de casare, iar cum motivele de casare nu se refereau şi la aceasta, expertiza a rămas o probă câştigată judecăţii.
Or, din analiza acesteia rezultă o valoare de circulaţie a terenului de 828.316.000 ROL substanţial mai mare decât cuantumul despăgubirilor stabilite prin dispoziţia atacată (263.080.320 ROL), aspect care trebuia să fie avut în vedere de către instanţa de apel la analiza temeiniciei atât a sentinţei atacate, dar şi a dispoziţiei în sine.
Omiţând să analizeze aceste aspecte, instanţa de apel a încălcat atât prevederile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., cât şi art. 3 C. civ.
În concluzie, susţin recurenţii, întrucât dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite este un drept câştigat şi care nu mai poate face obiectul cenzurii instanţelor judecătoreşti, singurele aspecte pe care instanţele sunt chemate să le dezlege sunt restituirea în natură a terenului iar, în subsidiar, în măsura în care acest lucru nu este posibil, să cenzureze despăgubirile stabilite prin dispoziţia atacată şi acordarea unor despăgubiri potrivit valorii de circulaţie a terenului revendicat.
După casare, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu a mai analizat vreunul dintre aceste aspecte, cu toate că făcuseră obiectul administrării probatoriilor înainte de casare.
Recurenţii precizează şi că Decizia nr. 52 din 04 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la care face trimitere instanţa de apel, nu era publicată în Monitorul Oficial la data pronunţării hotărârii atacate.
Pârâta D.G.F.P. Olt, în numele Ministerului Economiei şi Finanţelor, a formulat întâmpinare, calificată de instanţă drept note scrise, susţinând în apărare că reclamanţii au solicitat, în apel, înaintarea dispoziţiei Primăriei Corabia şi a înscrisurilorla Comisia Centrală conf. art. 16 şi urm din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, astfel încât instanţa în mod corect a aplicat Decizia dată în interesul legii nr. 52/2007 a I.C.C.J.
Se mai susţine că reclamanţii nu au dovedit calitatea de persoane îndreptăţite, proprietatea asupra bunului revendicat şi faptul că imobilul a fost preluat abuziv.
Prin încheierea de şedinţă din data de 25 martie 2008 s-a consemnat că apărătoarea recurenţilor a învederat instanţei decesul recurentului M.C., potrivit certificatului de deces seria DR nr. 526239, depus la dosar în copie conformă cu originalul (fila 23).
La termenul de judecată din data de 21 octombrie 2008 au fost introduşi în cauză, în calitate de moştenitori ai recurentului decedat M.C., numiţii D.S., Y.N., B.C., I.S., şi întrucât s-a învederat decesul M.F.T.C.C., moştenitoare şi ea a recurentului, s-a pus în vedere recurenţilor să depună certificatul de deces al acesteia.
La dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri privitoare la situaţia succesiunilor de pe urma autorilor reclamanţilor C.N. şi E.N., certificatul de deces al M.F.T.C.C., dovezi privind moştenitorii acesteia, respectiv M.S., M.N., M.A.P., M.C., M.A. şi M.S., părţi care existau în cauză anterior acestui deces.
La termenul de judecată din data de 5 mai 2009 s-a învederat instanţei decesul recurentului B.S., survenit în data de 14 martie 2009, conform certificatului de deces depus în copie - fila 94 dosar.
În vederea introducerii în cauză a moştenitorilor instanţa a acordat termen la data de 10 noiembrie 2009, când s-a depus la dosarul cauzei certificatul de calitate de moştenitor nr. 51 din 12 mai 2009, potrivit căruia au rămas ca moştenitori ai defunctului B.S., fiii acestuia B.S.D. şi B.I.C., părţi deja introduse în cauză şi reprezentate, potrivit încheierii de dezbateri conţinută în practicaua prezentei decizii, de avocatul O.I.V.
Înalta Curte va analiza cu prioritate chestiunea referitoare la lipsa capacităţii procesuale a recurentului M.C., decedat la data de 22 noiembrie 2001 conform certificatului de deces seria DR nr. 526239, depus în recurs (fila 23), aspect care deşi nu a fost reclamat de către nicio parte în apel trebuie cercetat, fiind de natură a atrage nulitatea actelor de procedură săvârşite ulterior decesului.
În acest context al analizei, este de reţinut că moştenitorii acestui recurent sunt deja părţi în proces, fiind chiar co-autori ai cererii introductive, şi au beneficiat de toate garanţiile unui proces echitabil, astfel încât o casare a hotărârilor pentru acest motiv ar fi o operaţiune pur formală, atât timp cât moştenitorii nu au fost vătămaţi procesual.
Pe de altă parte, o astfel de soluţie procesuală ar determina lungirea duratei procesului civil demarat de către reclamanţi mult peste limita acceptabilă unui proces echitabil, în conformitate cu dispoz. art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Înalta Curte apreciază ca nefondate criticile ce pot atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel şi care vizau cadrul procesual cu care a fost învestită.
Curtea de Apel a verificat stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, motivarea acesteia reflectând punctul său de vedere cu privire la incidenţa textului legal la situaţia de fapt reţinută, considerentele acesteia nefiind contradictorii sau străine de natura pricinii.
Prin urmare, nu se pot reţine incidente cauzei dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Deşi în cuprinsul motivelor de recurs au fost indicate şi dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu a identificat argumente care să poată fi circumscrise acestui motiv de modificare a hotărârii, simpla menţionare a acestuia neputând-o învesti cu exercitarea controlului de legalitate din această perspectivă.
În cauză, Decizia recurată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecăţii şi care, greşită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Pe cale de consecinţă, Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Analizând Decizia civilă atacată, din perspectiva criticilor formulate de către recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente:
Aşa cum rezultă din conţinutul rezumativ al speţei, într-un prim ciclu procesual Tribunalul Olt, ca primă instanţă, a soluţionat contestaţia reclamanţilor, reţinând dreptul acestora la a primi măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul teren revendicat şi care este imposibil de restituit în natură.
În apelul formulat de către reclamanţi împotriva hotărârii pronunţate în prima instanţă aceştia nu au formulat nicio critică pe aspectul nerestituirii în natură a imobilului, fiind nemulţumiţi doar de cuantumul despăgubirilor băneşti în echivalent stabilite pentru teren.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.
Acest rolul activ se limitează însă la cadrul procesual care a învestit instanţa şi nu poate exceda acestuia, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.
Prin urmare, cum problema imposibilităţii restituirii în natură a terenului a primit dezlegare juridică încă din primul ciclu procesual, iar ulterior ea nu a constituit motiv de critică, aceasta nu mai poate fi analizată în prezentul recurs.
Pe de altă parte, această analiză nu se poate realiza şi din perspectiva faptului că împotriva deciziei nr. 141 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, la data de 15 februarie 2006, reclamanţii nu au declarat recurs.
Instanţa de apel apreciind că ar fi incidentă situaţia de excepţie prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis pricina spre rejudecare.
Indicaţiile deciziei de casare au fost în sensul de a se cerceta aspectele de fapt vizând dovada preluării abuzive a imobilului şi în funcţie de dezlegarea dată acestei chestiuni analizarea criticii reclamanţilor privind acordarea măsurilor reparatorii în echivalent din perspectiva raportării la Legea nr. 247/2005.
În acest context al analizei, se constată că instanţele de fond s-au conformat în rejudecare întocmai dispoziţiilor date prin Decizia de casare, atât timp cât problema imposibilităţii restituirii în natură se afla deja sub efectul puterii de lucru judecat, fiind tranşată.
În ceea ce priveşte critica vizând cuantumul despăgubirilor ce urmează a le fi acordate, se reţine că în raport de cererea de apel formulată de reclamanţi în cel de al doilea ciclu procesual şi care a învestit Curtea, soluţia procesuală a instanţei de apel este la adăpost de critică.
Astfel reclamanţii au arătat în motivele de apel că instanţa de rejudecare nu a dispus înaintarea deciziei şi a dosarului administrativ Comisiei Centrale conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirilor, care urmează a li se acorda.
Prevederile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 stipulează că deciziile/dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume ce urmau a fi acordate ca despăgubire vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale.
Prin urmare, dacă restituirea în natură nu este posibilă, se acordă măsuri reparatorii în echivalent, iar dispoziţiile care se aflau deja pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a legii noi (25 iulie 2005) sau cele deja soluţionate, dar care au fost atacate în termenul legal, rămân supuse controlului declanşat în temeiul art. 24 (devenit art. 26) din Legea nr. 10/2001, nemaiputând fi trimise Comisiei Centrale, astfel încât instanţele se pot pronunţa asupra lor, în virtutea principiului plenitudinii de competenţă pe care o au.
În acest sens a decis şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, atunci când a pronunţat Decizia nr. 52 din 4 iunie 2007 şi, admiţând recursul în interesul legii, a stabilit că prevederile cuprinse în art. 16 şi urm. din Legea nr. 247/2005 nu se aplică deciziilor/dispoziţiilor emise anterior intrării în vigoare a legii, contestate în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.,dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate de instanţa supremă în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanţe, astfel încât nici această critică nu este fondată.
Nici critica potrivit căreia reclamanţilor li s-a creat o situaţie mai grea în propria cale de atac nu poate fi primită.
Aceasta deoarece, în raport de limitele învestirii sale, Curtea nu avea cum să reanalizeze pe fond toate aspectele speţei, cu atât mai puţin instanţa de recurs.
De altfel, hotărârea atacată nu îi prejudiciază pe reclamanţi, întrucât prin apariţia noului act normativ, respectiv Legea nr. 247/2005, care a îmbunătăţit sistemul reparator în materia imobilelor preluate abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, pentru valorificarea tuturor pretenţiilor de restituire prin echivalent decurgând din aplicarea acestei legi va fi urmată procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 247/2005, modificată şi completată de OUG nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv.
Or, aceasta presupune reanalizarea atât sub aspectul legalităţii cererii de restituire în natură cât şi sub aspectul cuantumului pretenţiilor de restituire în echivalent a dosarelor constituite în temeiul Legii nr. 10/2001 şi soluţionate printr-o ofertă de acordare de măsuri reparatorii în echivalent, emisă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
În raport de aceste consideraţii, Înalta Curte exercitând controlul de legalitate al deciziei atacate, din prisma criticilor formulate şi având ca premisă situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate fi cenzurată în recurs, faţă de actuala configurare a art. 304 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.D., Z.N., B.C., S.L., P.A.M., A.M., B.I.C., B.S.D., împotriva deciziei civile nr. 742 din 30 august 2007 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9194/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8732/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
