ICCJ. Decizia nr. 9211/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9211/2009
Dosar nr. 101/3/200.
Şedinţa publică din 10 noiembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 10424/300 din 04 iulie 2006, pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 al municipiului Bucureşti, reclamanta A.A.L. a chemat în judecată pe pârâţii B.M. şi B.R. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi aceştia să-i lase în deplină proprietate, liniştită posesie şi liberă folosinţă apartamentul nr.1, situat în Bucureşti, sector 2, împreună cu boxa şi garajul nr. 1, aferente acestui apartament.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că apartamentul în litigiu a aparţinut autorului său A.C., conform contractului de construire nr. 712/1967 şi a sentinţei civile nr. 4574/1976, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 prin care pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti a fost obligat la restituire.
A mai arătat reclamanta, în cuprinsul acţiunii formulate că, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 1415 din 14 august 1984 a Consiliului Popular al municipiului Bucureşti, apartamentul a fost trecut fără titlu în proprietatea statului, împrejurare constatată prin sentinţa civilă nr. 514 din 19 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin care Consiliul General al municipiului Bucureşti a fost obligat să i-l lase în deplină proprietate.
Apartamentul revendicat a fost însă vândut pârâţilor de către Primăria municipiului Bucureşti în condiţiile Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1996, titlu cu privire la care reclamanta apreciază că este mai puţin preferabil decât titlul său, astfel că se impune admiterea acţiunii
În şedinţa publică din 15 septembrie 2006, reclamanta a înţeles să-şi precizeze acţiunea, în sensul că titlul său de proprietate constă în certificatul de moştenitor nr. 1072/1983 emis de notariatul de Stat al sectorului 2 Bucureşti în dosarul nr. 1193/1983, sentinţa civilă nr. 514 din 13 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2086 din 21 decembrie 1996.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 8317 din 03 noiembrie 2006, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 925 din 26 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanta A.A.L., a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, precum şi boxa de la subsol şi garajul aferent şi a obligat pârâţii în solidar la plata sumei de 818 a lei, cheltuieli de judecată, către reclamantă.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilul în litigiu a fost preluat în proprietatea statului, cu plată, prin Decizia nr. 1415 din 14 august 1984 pe numele reclamantei şi că, în speţă, comparând titlul de proprietate deţinut de reclamantă cu titlul pârâţilor - contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1996, tribunalul constată că titlul reclamantei este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâţii au încheiat actul cu un proprietar, astfel cum s-a stabilit cu putere de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 514/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care s-a statuat cu privire la nelegalitatea titlului statului.
Împotriva sentinţei civile nr. 925 din 26 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, au declarat apel pârâţii B.M. şi B.R. formulând următoarele critici, susţinând că hotărârea primei instanţe este netemeinică şi nelegală.
În motivarea apelului, pârâţii au susţinut că instanţa de fond a dat preferinţă titlului reclamantei, neprocedând la analizarea caracteristicilor speţei prin raportare la legislaţia specială în materie, ignorând apărările pârâţilor.
Au mai susţinut pârâţii, în motivarea apelului că actul prin care s-a preluat imobilul în litigiu este Decizia nr. 1415 din 14 august 1984 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti, iar nu Decretul nr. 223/1974, cum greşit a reţinut instanţa de fond şi că nu poate fi întemeiată motivarea instanţei de fond referitoare la puterea de lucru judecat dedusă din sentinţa civilă nr. 514/2000, în sensul că s-a statuat cu referire la nelegalitatea titlului statului, această hotărâre nefiind aplicabilă pârâţilor, care nu au fost părţi în cauză, mai mult ca fiind pronunţată după ce bunul litigios a intrat în proprietatea apelanţilor în lipsa unui act translativ de proprietate – contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1986, opozabil terţilor prin înscrierea în cartea funciară.
O altă susţinere a apelanţilor-pârâţi se referă la faptul că nulitatea absolută a actului se impune ca o premiză inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului, motiv pentru care nu se poate opera cu soluţia clasică în materie de revendicare a comparării drepturilor autorilor.
Apelanţii au criticat soluţia instanţei de fond şi sub aspectul obligării lor la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Decizia civilă nr. 244 A din 8 aprilie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de pârâţi împotriva sentinţei civile nr. 925 din 26 iunie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a înlăturat dispoziţia privitoare la plata cheltuielilor de judecată şi a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:
Analiza cererii în revendicare se realizează prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. şi a normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi nu în considerarea Legii nr. 10/2001.
În concursul dintre reclamant şi pârâţi, cel dintâi se află în posesia titlului originar de proprietate asupra imobilului revendicat, titlu ce i-a fost reconfirmat acestuia cu efect retroactiv şi în mod nerevocabil, prin recunoaşterea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat şi implicit se impune recunoaşterea existenţei valabile şi neîntrerupte a dreptului de proprietate a bunului în patrimoniul său.
Demersurile actuale de recuperare a bunului în materialitatea sa sunt consecinţa directă a încălcării dreptului de proprietate prin preluarea abuzivă realizată de stat şi, în acelaşi timp, a lipsei oricărei reparări concrete a prejudiciului suferit de reclamant, care să pună capăt acestei încălcări.
Întrucât părţile litigante deţin un titlu de proprietate, recunoscut ca valabil şi au un „bun" în sensul art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele, curtea de apel va recunoaşte întocmai cum a făcut-o tribunalul, preferabilitatea titlului înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1.
Restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi.
Astfel, a constatat instanţa de apel, în mod corect a procedat instanţa de fond admiţând cererea în revendicare împotriva subdobânditorilor cărora nu li s-a anulat contractul de vânzare-cumpărare.
Acţiunea în revendicare este scutită de plata taxei judiciare de timbru în condiţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, republicată.
Ca atare, în mod greşit instanţa de fond a obligat pe reclamant la suportarea sumei de 8186 lei, cu acest titlu şi a obligat partea căzută în pretenţii, respectiv pe pârâţi, la plata acesteia, conform art. 274 C. proc. civ. Numai în măsura în care cheltuielile de judecată ar fi reprezentat orice alte cheltuieli, mai puţin cele de timbru, reclamantul era îndreptăţit la restituirea lor.
Astfel fiind, apelul este întemeiat doar sub acest aspect, în considerarea art. 296 raportat la art. 274 C. proc. civ., sentinţa apelată urmând a fi schimbată în sensul că va fi înlăturată dispoziţia privitoare la plata cheltuielilor de judecată şi vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Împotriva deciziei nr. 244 A din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au declarat recurs pârâţii B.M. şi B.R. invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au formulat următoarele critici:
Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocată de apelanţi. Reclamanta a promovat prezenta acţiune în revendicare după apariţia Legii nr. 10/2001.
Constatarea nulităţii absolute a actului se impune ca o premiză inevitabilă a admiterii acţiunii în revendicare împotriva subdobânditorului în baza Legii nr. 112/2005.
Statul Român a procedat la preluarea de la reclamantă a apartamentului în litigiu, achitându-i acesteia o reală şi justă despăgubire.
Invocând motive prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au formulat următoarele critici:
Atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri nelegale.
Astfel, au susţinut recurenţii-pârâţi în motivarea recursului, instanţa de apel, deşi precizează şi recunoaşte implicit că „s-a ajuns la afirmarea ideii că Legea nr. 10/2001 ar modifica principiile aplicabile acţiunii în revendicare şi ar declara preferabil titlul subdobânditorului de la stat în faţa dreptului proprietarului deposedat de statul comunist prin interpretarea acesteia, în mod greşit îşi susţine apoi „opinia" potrivit căreia „această interpretare nu-şi găseşte suportul explicit în nici un text legal".
Instanţa de apel, deci invocă textele de lege prevăzute de art. 18 lit. d) şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, concluzionează greşit că acestea nu tranşează conflictul de interese legitime între proprietarul iniţial şi dobânditorul de bună-credinţă al imobilului în favoarea acestuia din urmă. Totodată, instanţa de apel a ignorat dispoziţiile acestei legi privind posibilitatea legală şi reală de despăgubire a celor care pretind o preluare abuzivă a unor imobile din perioada 1945-1989.
Recursul este nefondat în sensul considerentelor ce succed:
Referitor la susţinerea recurenţilor potrivit căreia instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, invocate de apelanţi, se constată că aceasta nu este fondată. Decizia instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, instanţa pronunţându-se asupra tuturor motivelor din cererea de apel, în cuprinsul căreia nefiind invocată excepţia inadmisibilităţii acţiunii, chiar dacă în cuprinsul acestor motive de apel [pag. 3 alin. (4)], pârâţii se referă la o premiză inevitabilă a admiterii unei acţiuni în revendicare promovate după apariţia Legii nr. 10/2001 şi anume constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare a subdobânditorului, în aliniatul următor apelanţii-pârâţi precizează că o asemenea acţiune trebuie respinsă ca neîntemeiată. Deci, chiar şi în cadrul acestei referiri, apelanţii-pârâţi nu au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, susţinând că acţiunea trebuie respinsă ca neîntemeiată.
Este de reţinut că, referitor la aceste susţineri ale apelanţilor-pârâţi, instanţa de apel a făcut o amplă analiză asupra aspectelor privind inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 46 alin (2) [actualul art. 45 alin. (2)] din Legea nr. 10/2001, în cererea de revendicare, interpretare care este în deplin acord cu jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în materia dreptului de proprietate consacrat în art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De altfel, şi prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, că este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Astfel fiind, se constată neincidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel fiind, având în vedere şi faptul că Decizia nr. 33 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, (dosarul nr. 60/2007 este pronunţată la data de 9 iunie 2008, deci după pronunţarea deciziei instanţei de apel), se constată neincidenţa motivului prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Referitor la criticile formulate prin prisma motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că şi acestea sunt nefondate, faţă de următoarele considerente:
Prin compararea titlului de proprietate deţinut de reclamantă cu titlul pârâţilor, contractul de vânzare-cumpărare nr. 2086 din 21 decembrie 1996, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au reţinut că titlul reclamantei este preferabil întrucât provine de la adevăratul proprietar, în timp ce pârâţii au încheiat actul cu un neproprietar, astfel cum s-a stabilit prin sentinţa civilă nr. 514/2000 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost obligată pârâtul Consiliul General al municipiului Bucureşti să lase reclamantei A.A.L. în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu. Astfel, aşa cum instanţa de apel a reţinut în considerentele deciziei pronunţate, întrucât părţile în litigiu deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil şi au un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conflictul dintre ele este preferabil titlul înfăţişat de reclamant, ca fiind cel originar şi mai bine caracterizat provenind de la proprietarul iniţial, care obţinuse bunul în condiţii de perfectă legalitate, necontestat şi anterior naţionalizării sale.
Nu se justifică susţinerea recurenţilor-pârâţi potrivit căreia instanţa de apel a reţinut faptul că Legea nr. 10/2001 ar modifica principiile aplicabile acţiunii în revendicare.
În mod corect s-a reţinut de către instanţa de apel că buna credinţă a chiriaşilor-cumpărători la momentul contractării cu autoritatea administrativă locală nu are nici o relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 şi că restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului reclamantului către chiriaşi.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care reglementează situaţia imobilelor preluate în mod abuziv de Statul Român în perioada 1945-1989, imobilul revendicat de reclamantă încadrându-se în sfera de reglementare a acesteia.
În acest sens legea prevede o anumită procedură pentru a se putea obţine restituirea în natură a imobilelor preluate de stat, din acest punct de vedere legea fiind una specială în raport de dispoziţiile de drept comun. Aceste argumente ar părea să interzică posibilitatea de a exercita vreo altă cale în scopul dobândirii imobilului, respectiv accesul la mijloacele prevăzute de dreptul comun şi anume, acţiunea în revendicare. Concluzia nu este definitivă, fiind necesar a se face distincţia între diferite categorii de imobile preluate de stat, în funcţie de situaţia juridică a acestora la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Urmând acest demers este de apreciat că doar în ce priveşte imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care se mai aflau în posesia acestuia la data intrării în vigoare a legii, procedura prevăzută de aceasta este una obligatorie, cu excluderea altor mijloace prevăzute de dreptul comun.
Pentru cealaltă categorie de imobile, respectiv cele care nu se mai aflau în proprietatea statului la data de 14 februarie 2001 este posibilă exercitarea unei acţiuni în revendicare întrucât nu există nici un text de lege care să interzică introducerea unei astfel de acţiuni, de drept comun, împotriva cumpărătorilor după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Un alt argument în susţinerea acestei afirmaţii îl constituie şi faptul că prin vânzarea de către stat a imobilului asupra căruia nu avea un drept valabil de proprietate s-a realizat o ingerinţă în dreptul fostului proprietar. Or, a refuza acestuia calea dreptului comun de realizare a dreptului său ar însemna a consacra cu caracter definitiv ingerinţa în dreptul său, cu consecinţa evidentă a încălcării art. 1 din Primul rotocol al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, nu trebuie neglijate nici aspectele inserate în considerentele deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie obligatorie pentru instanţe potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora Legea specială nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. În această situaţie este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Faţă de considerentele expuse, constatându-se neincidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312alin. (1) respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii B.M. şi B.R. împotriva deciziei nr. 244 A din 8 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9216/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9194/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
