ICCJ. Decizia nr. 8737/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8737/2009
Dosar nr. 117/62/2009
Şedinţa publică din 27 octombrie 2009
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 09 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Braşov reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Germania, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul H.L.
În fapt s-a arătat că pârâtul H.L. a fost returnat din Germania la data de 25 septembrie 2008 în baza Convenţiei dintre Ministerul de Interne al României şi Ministerul de Interne al acestei ţări din 1992.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 39/S din 16 februarie 2009 a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa a reţinut în esenţă că în speţă nu este îndeplinită condiţia prevăzută de textul invocat, art. 38 lit. b) din Legea nr. 248/2005 şi anume existenţa unor fapte reţinute în sarcina pârâtului care să aducă atingere intereselor României sau relaţiilor bilaterale cu Germania. S-a mai reţinut că măsura restrângerii libertăţii de circulaţie a pârâtului contravine reglementărilor europene, respectiv Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2004/38/CE care în art. 27 limitează restrângerile libertăţii de circulaţie la fapte care aduc atingere ordinii publice, siguranţei şi sănătăţii publice, nedovedite în cauză.
Curtea de Apel Braşov prin Decizia civilă nr. 36/Ap din 12 martie 2009, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
S-a reţinut în esenţă că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor europene în materie a căror incidenţă prevalează faţă de dispoziţiile interne.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamata, care a criticat soluţia Curţii de apel pentru motive prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-au arătat în esenţă că obligaţiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie respectate de către toţi cetăţenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.
Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, garanţie care poate fi supusă la anumite restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat şi anume paragr. 3 şi 4 în care sunt reglementate restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulaţie, ceea ce înseamnă că dreptul în discuţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte anumite limitări legale, asemenea limitări regăsindu-se în legislaţia internă.
În legătură cu reglementările interne recurenta a mai arătat că, prin Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 49 din 23 ianuarie 2007, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (6) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Faţă de situaţia concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie a pârâtului pe teritoriul Germaniei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a investit – în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanţă competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură fiind dată în competenţa instanţelor de judecată, acestea sunt competente să aprecieze şi să analizeze, în funcţie de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziţii exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea acestuia.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţa cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă şi în legislaţia română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menţionat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României stabileşte regula preeminenţei normei internaţionale (în speţă, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanţă a acestor din urmă reglementări cu dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a probat existenţa vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.
Ca urmare, instanţele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autorităţile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanţei române s-a limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă şi nu la Decizia de returnare a cetăţeanului român în ţara de origine.
Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, ca urmare, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 36/Ap din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8745/2009. Civil. Anulare act. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 8733/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
