ICCJ. Decizia nr. 8801/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8801/2009
Dosar nr. 4010/105/2007
Şedinţa publică din 28 octombrie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1905 din 1 iulie 2008, Tribunalul Prahova a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.O. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma totală de 1.528.199 Ron despăgubiri civile, din care 28.199 Ron daune materiale şi 1.500.000 Ron daune morale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin ordonanţa şi mandatul de arestare preventivă nr. 694/P din 1 august 2001, Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova a dispus arestarea preventivă a reclamantului de la 1 august 2001 şi până la 30 august 2001 şi punerea în mişcare a acţiunii penale pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune, fals, uz de fals şi luare de mită.
Măsura arestării preventive a fost prelungită de instanţă până la data de 29 septembrie 2001.
Reclamantul, alături de alte patru persoane, a fost trimis în judecată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova.
Prin Decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, au fost casate Decizia penală nr. 314 din 10 iulie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti şi sentinţa penală nr. 164 din 16 aprilie 2002 a Tribunalului Prahova, iar cauza a fost restituită la Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova pentru continuarea probatoriului, menţinându-se, totodată, măsura arestării preventive a celor 5 inculpaţi.
Prin ordonanţa nr. 309/P/2003 a P.N.A. s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive a unui număr de 4 persoane, printre care şi reclamantul, cu măsura obligării de a nu părăsi ţara în intervalul 31 iulie 2003 – 29 august 2003, reţinându-se şi că măsura arestării preventive a reclamantului a încetat de drept la 1 august 2003.
Prin ordonanţa nr. 6300/P din 7 martie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 288 alin. (1) C. pen., încetarea urmăririi penale pentru infracţiunea prevăzută de art. 248 C. pen., pentru împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale şi scoaterea de sub urmărire penală pentru infracţiunile prevăzute de art. 288 alin. (1), art. 291, art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., deoarece, din probele administrate în cauză nu a rezultat că reclamantul ar fi comis aceste infracţiuni.
Prin sentinţa penală nr. 359 din 26 februarie 2008 a Judecătoriei Ploieşti, definitivă în urma respingerii recursului prin Decizia penală nr. 612 din 18 iunie 2008 a Tribunalului Prahova a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de C.N.P.R. SA împotriva ordonanţei nr. 6300/P/2004.
Tribunalul, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. şi art. 5 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a constatat că, atât timp cât faţă de reclamant s-a luat măsura arestării preventive timp de 2 ani pentru săvârşirea unor infracţiuni faţă de care, ulterior, s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală pentru că faptele nu au fost săvârşite de inculpat, reţinerea reclamantului a fost nelegală.
Reclamantul are dreptul la repararea pagubei suferite, reprezentând imposibilitatea de a încasa un venit lunar conform pregătirii sale profesionale de la data arestării şi până la data reangajării, precum şi la daune morale.
A mai reţinut tribunalul, că dreptul la despăgubire este justificat şi de durata procedurii, care nu a fost rezonabilă.
Perioada de 6 ani a procedurii penale şi mediatizarea accentuată a procesului au avut repercusiuni negative asupra vieţii private a reclamantului, pe plan profesional şi social, ceea ce a dus şi la o încălcare a art. 8 din Convenţia europeană.
Prin Decizia nr. 281 din 15 decembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Prahova împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul daunelor morale la 200.000 lei.
Apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe a fost respins ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabileşte, după caz, şi prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală, motiv pentru care reclamantul este îndreptăţit la repararea prejudiciului cauzat pentru privarea sa de libertate în perioada 1 august 2001 – 31 iulie 2003.
A mai reţinut instanţa de apel, că acordarea prejudiciului moral semnifică o reparaţie morală de principiu, dar că nu există criterii legale de determinare a cuantumului unor astfel de despăgubiri, practica judiciară stabilind că despăgubirile morale nu trebuie să constituie un motiv de îmbogăţire fără justă cauză.
În aceste condiţii, suma solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată – 3.125.000 lei – şi cea acordată de prima instanţă cu titlu de daune morale – 1.500.000 lei sunt exagerate, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză.
În ceea ce priveşte cererea reclamantului de a i se recunoaşte vechimea în muncă, instanţa a constatat că această pretenţie nu a fost formulată prin cererea de chemare în judecată.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Ministerul Finanţelor Publice pentru Statul Român.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi a arătat că Decizia instanţei de apel este nelegală, deoarece art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se stabileşte întinderea daunei morale.
Prejudiciul moral suferit este complex, deoarece i-a afectat viaţa de familie, profesională şi socială.
Astfel, după punerea în libertate nu a putut relua afacerea imobiliară în care era implicat anterior arestării, viaţa de familie a fost perturbată şi a trebuit să îndure regimul de detenţie şi aducerile în faţa instanţei în stare de arest.
De asemenea, prejudiciul moral se datorează şi mediatizării excesive a cazului său, în care a fost prezentat ca un infractor.
Toate aceste aspecte au fost dovedite prin probatoriul administrat în cauză.
Recurentul a mai arătat că este eronată susţinerea instanţei de apel că daunele morale acordate ar duce la o îmbogăţire fără justă cauză, deoarece arestarea pe nedrept a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană şi numai persoana care a suferit lezarea libertăţii este în măsură să evalueze prejudiciul moral suferit.
Ministerul Public a arătat că Decizia este nelegală, fiind dată cu nesocotirea art. 506 alin. (2) şi art. 505 alin. (1) C. proc. pen.
Prevederile coroborate ale art. 139 alin. (33) şi art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. duc la concluzia că dreptul la repararea pagubei se naşte numai în situaţia în care măsura arestării preventive se revocă pentru că a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, aşa cum se prevede şi în art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Or, măsura arestării preventive a reclamantului a respectat dispoziţiile art. 148 lit. h) C. proc. pen., iar prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu s-a reţinut că arestarea preventivă a fost nelegală.
A mai arătat recurentul, că faţă de circumstanţele concrete ale cauzei, cuantumul daunele morale acordate este excesiv.
Recurentul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care este de strictă interpretare şi prevede expres situaţiile în care o persoană are dreptul la despăgubiri.
Măsura arestării preventive nu poate fi considerată aprioric nelegală, iar nelegalitatea arestării trebuie stabilită prin ordonanţă a procurorului sau prin hotărâre judecătorească.
A mai arătat recurentul, raportându-se la practica judiciară în materie, că suma acordată cu titlu de daune morale este exagerată.
Toate cele trei recursuri permit încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Atât Ministerul Public cât şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au arătat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 504 - 506 C. proc. pen., deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile reglementate de aceste texte de lege.
Potrivit art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, textele de lege care vizează drepturi şi garanţii care fac obiectul de reglementare al acestei convenţii se interpretează în conformitate cu dispoziţiile acesteia, potrivit principiului preeminenţei dreptului internaţional, consacrat de dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Or, dreptul la libertate şi siguranţă este garantat de art. 5 din Convenţie, care în par. 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia cazului în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii în faţa autorităţii judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
Dreptul la despăgubiri în situaţia lipsirii nelegale de libertate este garantat, de asemenea, de art. 5 par. 5 din Convenţie, care condiţionează acordarea de despăgubiri doar de existenţa unei arestări nelegale, fără a fi necesară o hotărâre judecătorească anterioară prin care să se constate nelegalitatea reţinerii sau arestării.
În cauză, reclamantul a fost arestat de procuror la data de 1 august 2001 şi a fost pus în libertate la data de 31 iulie 2003, dată la care măsura arestării preventive a încetat de drept.
Este important de subliniat faptul că arestarea reclamantului a fost dispusă şi s-a derulat în condiţiile vechilor reglementări C. proc. pen. privind măsura arestării preventive, care nu erau conforme exigenţelor art. 5 din Convenţie, aspect ce a determinat şi o primă condamnare a României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Pantea împotriva României (hotărârea din 3 iunie 2003).
În afara acestui aspect, care ar fi dus prin el însuşi la obţinerea de despăgubiri în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că, deşi recurenţii susţin că arestarea a respectat întru totul dispoziţiile legale privind arestarea preventivă, Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia nr. 2784 din 11 iunie 2003 a Secţiei penale a restituit cauza la procuror pentru completarea materialului probator, reţinând că faptele, aşa cum sunt reţinute prin rechizitoriu „nu sunt conturate în mod clar".
Prin ordonanţa dată de procuror la 7 martie 2007 în dosar nr. 6300/P/2004 s-a constatat că din administrarea probelor, nu rezultă că învinuiţii au comis infracţiuni de înşelăciune şi că P.O. nu a întocmit documentele false pe baza cărora s-au emis facturile de către societatea prestatoare.
Prin urmare, toate aceste constatări ulterioare ale instanţei de judecată şi ale procurorului, duc la concluzia că la data arestării nu existau motive verosimile de a bănui că reclamantul a săvârşit o infracţiune, ceea ce înseamnă că arestarea preventivă a reclamantului nu a fost conformă exigenţelor art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie nici sub acest aspect.
În ceea ce priveşte critica formulată de toţi cei trei recurenţi cu privire la cuantumul sumei acordate cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit, se constată că, într-adevăr, art. 505 alin. (1) C. proc. pen. stabileşte criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestuia.
Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la persoană la persoană, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.
Nici argumentul prezentat de reclamant că doar persoana ce a fost supusă unui prejudiciu moral poate determina întinderea acestuia nu poate fi primit, deoarece, dacă ar fi aşa, determinarea unui astfel de prejudiciu ar fi lăsat doar la aprecierea subiectivă a persoanei interesate.
De asemenea, prejudiciul moral nu poate fi determinat nici prin aprecieri privind eventuale oportunităţi de a desfăşura activităţi sau de a continua activităţi care erau în curs la momentul lipsirii de libertate.
De aceea, nici Curtea Europeană, atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.
Or, judecând în echitate, se constată că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa privată cât şi cea socială.
Faţă de cele expuse mai sus, recursurile declarate se vor privi ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de reclamantul P.O., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi D.G.F.P. Prahova, în numele Ministerului Finanţelor Publice, pentru Statul Român, împotriva deciziei nr. 281 din 15 decembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8811/2009. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8772/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
