ICCJ. Decizia nr. 8741/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8741/2009
Dosar nr. 3435/1/2009
Şedinţa publică din 27 octombrie 2009
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 11 octombrie 2007 pe rolul Tribunalului Alba reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Franţa, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul C.T.
În fapt s-a arătat că pârâtul C.T. a fost returnat din Franţa la data de 29 septembrie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin HG nr. 278/1994.
Tribunalul Alba, prin sentinţa civilă nr. 1147 din 31 octombrie 2007 a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa a reţinut în esenţă că potrivit Directivei 38/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii numai pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică şi că aceste motive nu sunt îndeplinite în cazul pârâtului, readmisia făcându-se fără nici o formalitate sau probe referitoare la încălcarea vreunei prevederi legale pe teritoriul Statului francez.
Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia nr. 37/A/2009 din 12 martie 2009, a respins apelul reclamantei ca nefondat.
În esenţă Curtea de apel a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente speţei deduse judecăţii, constatând că dispoziţiile Directivei 38/2004 au prioritate faţă de norma internă, Legea nr. 248/2005 şi că în cauză nu s-au dovedit situaţii care să impună restrângerea libertăţii de circulaţie a pârâtului.
Împotriva acestei decizii reclamata a declarat recurs motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În fapt s-au arătat în esenţă următoarele:
Obligaţiile prevăzute în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie respectate de către toţi cetăţenii români, indiferent în ce scop călătoresc în străinătate.
Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărare drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale garantează în art. 2, dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate, garanţie care poate fi supusă anumitor restricţii, reglementate chiar de documentul internaţional invocat şi anume paragrafele 3 şi 4 în care sunt reglementate restrângerile la care poate fi supus dreptul la libera circulaţie, ceea ce înseamnă că dreptul în discuţie nu are un caracter absolut, putând cunoaşte anumite limitări legale, asemenea limitări regăsindu-se în legislaţia internă.
În legătură cu reglementările interne recurenta a mai arătat că, prin Decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006 a Curţii Constituţionale, publicată în M. Of. al României nr. 49 din 23 ianuarie 2007, a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (6) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Faţă de situaţia concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie a pârâtului pe teritoriul Franţei are un scop legitim, respectiv prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a investit – în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 – tribunalul, instanţă competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură fiind dată în competenţa instanţelor de judecată, acestea sunt competente să aprecieze şi să analizeze, în funcţie de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români nu este un drept absolut, el se exercită cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziţii exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea acestuia.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţa cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004 stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă şi în legislaţia română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005 şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menţionat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României stabileşte regula preeminenţei normei internaţionale (în speţă, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanţă a acestor din urmă reglementări cu dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a probat existenţa vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.
Ca urmare, instanţele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autorităţile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanţei române s-a limitate la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă şi nu la Decizia de returnare a cetăţeanului român în ţara de origine.
Având în vedere aceste motive, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, ca urmare, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 37/A din 12 martie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 octombrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8772/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 8745/2009. Civil. Anulare act. Contestaţie... → |
|---|
