ICCJ. Decizia nr. 8914/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8914/2009
Dosar nr. 19.838/3/2006
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, la 10 mai 2004, reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâţii P.G.M. Bucureşti, M. Bucureşti prin P.G. şi Ministerul Finanţelor, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să constate că statul a deţinut fără titlu imobilul situat în Bucureşti, str. Văcăreşti, să fie obligat pârâtul P.G.M. Bucureşti să emită dispoziţie de restituire în echivalent sub formă de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, la nivelul sumei ce se va stabili printr-o expertiză.
S-a solicitat, totodată, obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să elibereze titlurile de valoare la suma indicată în dispoziţia P.G., precum şi obligarea pârâţilor la daune cominatorii în sumă de 8.000.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în aducerea la îndeplinire a hotărârii, de la rămânerea definitivă a acesteia.
În motivarea cererii, invocând dispoziţiile art. 1073 C. civ. şi ale art. 10 şi 31 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, reclamanta a arătat că a cumpărat în anul 1950, prin actul autentificat sub nr. 8244 din 10 martie 1950, o prăvălie cu cameră, bucătărie, pivniţă şi terenul aferent, iar prin Decretul nr. 92/1950 imobilul a fost naţionalizat ca aparţinând vânzătoarei H.R. În anul 1987, construcţia a fost demolată în baza Decretului nr. 206/1987.
Reclamanta a mai arătat că a notificat pentru restituirea în echivalent a imobilului pârâta P.M. Bucureşti conform Legii nr. 10/2001, însă până în prezent nu a primit niciun răspuns, fapt ce a determinat formularea acţiunii.
Pârâtul M.B. prin P.G. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia necomptenţei teritoriale a Judecătoriei Sectorului 5, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamantei, excepţia lipsei calităţii procesuale active, excepţia lipsei de interes a primului capăt de cerere şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, susţinând că termenul de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este un termen de recomandare.
S-a mai arătat că reclamanta nu a făcut dovada datei depunerii ultimului înscris sau a precizării că nu ar mai deţine probe, în sensul art. 23 pct. 1 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr. 498/2003.
Prin sentinţa civilă nr. 3109 din 7 iunie 2004, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a respins excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de reclamantă la 7 iunie 2004 şi a admis excepţia necomptenţei teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare, declinând competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 608 din 24 ianuarie 2005, pronunţată în dosarul nr. 9093/2004 de Judecătoria Sectorului 3, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de reclamantă şi s-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, reţinându-se competenţa tribunalului, în raport de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 1164 din 14 octombrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia lipsei de interes privind primul capăt de cerere al acţiunii precizate, a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind daunele cominatorii, a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins capătul de cerere al acţiunii precizate privind constatarea nevalabilităţii preluării imobilului de către stat, ca fiind lipsit de interes şi a respins capătul de cerere privind obligarea la emiterea unei dispoziţii conform Legii nr. 10/2001, precum şi cererea de acordare a daunelor cominatorii, ca neîntemeiate.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 369/2/2006.
Prin Decizia civilă nr. 154/ A din 28 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă, reţinând că excepţia lipsei de interes în ceea ce priveşte deţinerea fără titlu a imobilului de către stat a fost nelegal soluţionată, iar cererea de obligare a pârâţilor P.G.M. Bucureşti şi M. Bucureşti prin P.G. la emiterea unei decizii motivate a fost eronat respinsă, acest capăt de cerere nefiind cercetat pe fond.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 19838/3/2006.
Prin sentinţa civilă nr. 119 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta N.M. şi a obligat pârâtul M. Bucureşti prin P.G. să emită decizie prin care să propună măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul din Bucureşti, Calea Văcăreşti, ce a făcut obiectul notificării nr. 2056 din 30 august 2001, B.E.J. A.P., constând în alte bunuri sau servicii, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 50 RON pe zi de întârziere, cu începere de la data rămânerii definitive a sentinţei şi până la data executării obligaţiei.
S-a respins acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerul Finanţelor Publice, analizată în condiţiile art. 137 C. proc. civ., că sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 247/2005, dispoziţii conform cărora Ministerul Finanţelor Publice nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la cuantumul despăgubirilor, această competenţă revenind C.C.S.D., constituită în subordinea Cancelariei Primului Ministru, după emiterea deciziei de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent.
Pe fondul acţiunii, tribunalul a reţinut că, de la data înregistrării notificării nr. 2056 din 3 august 2001, prin care reclamanta a solicitat restituirea imobilului din Bucureşti, Calea Văcăreşti, au trecut mai mult de 60 de zile, astfel încât, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, se impune admiterea cererii de obligare a pârâtei P.M. Bucureşti de a răspunde la notificare.
S-a constatat că primul capăt de cerere, respectiv analizarea titlului statului, nu este un capăt de sine-stătător, urmând a fi examinat în cadrul analizei pe fond a capătului de cerere privind obligarea pârâtei de a emite o dispoziţie motivată de restituire prin echivalent.
S-a reţinut că prin actul de vânzare-cumpărare încheiat la 10 martie 1950, autentificat sub nr. 8244 de Tribunalul Ilfov şi transcris sub nr. 2011 din 10 martie 1950, reclamanta S.M. a cumpărat imobilul din Calea Văcăreşti de la vânzătoarea R.H. Imobilul a trecut în proprietatea satului în baza Decretului nr. 92/1950, la poziţia 35, fiind menţionată eronat, ca proprietară, vânzătoarea R.H.
S-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv în sensul dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, iar în baza Decretului de expropriere nr. 206/1987 a fost demolat.
Tribunalul a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora în situaţia imobilelor preluate abuziv şi ale căror construcţii au fost demolate total, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
S-a considerat că este admisibilă cererea privind obligarea la daune cominatorii în condiţiile reglementării posibilităţii constrângerii debitorului la îndeplinirea obligaţiei de a face sau de a nu face, prin aplicarea unei amenzi civile în temeiul art. 5803 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel reclamanta N.M. şi pârâta P.M. Bucureşti prin P.G.
În dezvoltarea motivelor sale de apel, pârâta a susţinut că termenul de 60 de zile de soluţionare a notificării este un termen de recomandare, ce nu a fost depăşit în mod culpabil, iar persoana îndreptăţită nu a făcut dovada existenţei unui prejudiciu în cauză.
S-a susţinut că este inadmisibilă obligarea sa la plata de daune cominatorii, neemiterea dispoziţiei fiind imputată reclamantei care nu a depus toate actele solicitate în termenul legal.
Prin apelul său, reclamanta a susţinut că, în lipsa unui răspuns al entităţii notificate, instanţa trebuia să soluţioneze cauza prin stabilirea despăgubirii cuvenite pentru imobilul în litigiu.
Prin motivele de apel reclamanta a solicitat o expertiză de specialitate în vederea stabilirii întinderii măsurilor reparatorii, probă ce a fost încuviinţată de instanţa de apel.
Prin Decizia nr. 664 din 17 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de P.M. Bucureşti prin P.G. şi a admis apelul reclamantei.
A fost schimbată în parte sentinţa primei instanţe în sensul stabilirii contravalorii măsurilor reparatorii la suma de 77.919 euro, echivalentul în lei la data plăţii.
S-au păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 sunt imperative, iar, în speţă, referatul de respingere a notificării, datat ianuarie 2005, deci cu mult după termenul de 60 de zile prevăzut de lege şi cu mult după data sesizării instanţei de către reclamantă (10 mai 2004), nu a fost urmat şi de o dispoziţie motivată, pe care partea să o poată contesta.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, vizând întinderea măsurilor reparatorii, s-a considerat că refuzul de restituire a imobilului a fost constatat la o dată anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, respectiv la data promovării acţiunii, 10 mai 2004, astfel încât solicitarea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii nu poate fi înlăturată.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs în termenul legal pârâţii M. Bucureşti reprezentat de P.G. şi Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin motivele sale de recurs, pârâtul M. Bucureşti a criticat Decizia recurată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire are două date de referinţă, respectiv fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, conform art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi pct. 23.1 din HG nr. 498/2003.
S-a arătat că, în cazul în care odată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv curge de la data depunerii acestora, sau de la data precizării exprese a persoanei îndreptăţite în sensul că nu mai deţine alte dovezi.
O altă critică a vizat împrejurarea că stabilirea calităţii de persoană îndreptăţită este atributul exclusiv al Comisiei de aplicare a Legii 10/2001 astfel încât, în mod eronat, instanţa de apel a soluţionat în fond notificarea.
Recurentul pârât M. Bucureşti a invocat şi incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, Titlul VII, potrivit cărora valoarea echivalentă a imobilului solicitat urmează a fi stabilită de către C.C.S.D., susţinând că, în mod greşit, instanţa de apel a stabilit valoarea despăgubirilor.
Recurentul a criticat Decizia recurată şi pentru greşita sa obligare la plata daunelor cominatorii, invocând inadmisibilitatea acestei cereri în raport de dispoziţiile art. 5803 C. proc. civ.
Prin recursul său, pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, a criticat Decizia atacată pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că, deşi instanţele de fond şi apel au reţinut corect prin considerentele hotărârilor lipsa calităţii sale procesuale pasive, s-a admis apelul reclamantei şi în contradictoriu cu această instituţie, sub acest aspect existând o contradicţie între considerentele şi dispozitivul deciziei.
În faza recursului nu s-au administrat probe noi.
Examinând criticile formulate prin recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti prin P.G., raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
În condiţiile în care Legea nr. 10/2001, nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deţinătoare a imobilului nu emite Decizia sau dispoziţia prevăzută de art. 23 din aceeaşi lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptăţite dreptul de a se adresa tribunalului, pe considerentul că solicitarea sa ar fi inadmisibilă întrucât nu s-a parcurs procedura administrativă prealabilă.
Absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, iar acesta trebuie cenzurat de instanţă, tot în condiţiile acestei proceduri speciale.
Ca atare, Curtea va constata că, în mod corect, instanţele de fond şi apel au examinat fondul cauzei, considerând că termenul de 60 de zile este un termen imperativ şi nu de recomandare cum s-a susţinut de recurent.
Termenul limită prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001, pentru depunerea actelor doveditoare, respectiv data soluţionării notificării, este aplicabil exclusiv fazei administrative de soluţionare a cererilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate abuziv, etapă a cărei finalizare este marcată, conform 21 din lege, de emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate a unităţii deţinătoare.
În speţă, reclamanta a formulat notificare, la data de 3 august 2001, înregistrată sub nr. 2056 la B.E.J. A.P., notificare ce nu a fost soluţionată.
Recurentul nu a dovedit că între părţi ar fi existat vreo corespondenţă legată de nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită.
Referatul de respingere a notificării datat ianuarie 2005, deci cu mult după împlinirea termenului de 60 de zile prevăzut de lege şi cu mult după data formulării acţiunii, 10 mai 2004, nu a fost urmat şi de o dispoziţie prin care să se soluţioneze notificarea şi pe care partea să o poată contesta.
Ca atare, culpa unităţii deţinătoare este evidentă, deoarece prin refuzul emiterii dispoziţiei, reclamanta intimată a fost privată de posibilitatea de a finaliza procedura şi de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În acest context stabilirea daunelor cominatorii ca sancţiune pecuniară în vederea asigurării executării unei obligaţi de a face a fost realizată cu respectarea legii şi nu este inadmisibilă, termenul prevăzut de lege fiind depăşit în mod culpabil, iar prejudiciul suferit de reclamantă constând în imposibilitatea realizării drepturilor acordate acesteia de Legea nr. 10/2001.
Ca atare, nici această critică nu este întemeiată.
Critica referitoare la greşita stabilire a valorii despăgubirilor de către instanţa de apel este, de asemenea, nefondată.
Împrejurarea că, în prezent, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 247/2007, Titlul VII, valoarea echivalentă a imobilelor solicitate se stabileşte de către C.C.S.D., nu este de natură să conducă la înlăturarea solicitării reclamantului de stabilire a întinderii măsurilor reparatorii cu privire la bunul de care a fost deposedată, deoarece refuzul restituirii imobilului a fost constatat la o dată anterioară modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, respectiv la data promovării acţiunii, 10 mai 2004.
Pentru toate aceste considerente, Curtea va respinge recursul pârâtului M. Bucureşti în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor urmează a fi admis pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Astfel, prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut corect că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât a fost admisă prin sentinţa apelată, iar soluţia primei instanţe nu a fost contestată de părţi, sub acest aspect.
Prin urmare hotărârea tribunalului a devenit irevocabilă în ceea ce priveşte reţinerea lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice.
Cu toate acestea, prin dispozitivul deciziei recurate, în contradicţie cu considerentele menţionate, curtea de apel a admis apelul reclamantei N.M. şi în contradictoriu cu intimatul pârât Ministerul Economiei şi Finanţelor, sub acest aspect hotărârea instanţei de apel fiind nelegală.
În consecinţă, urmează ca în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să se admită recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor şi să se modifice în parte Decizia în sensul admiterii apelului reclamantei numai în contradictoriu cu M. Bucureşti prin P.G., iar nu şi cu Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M. Bucureşti prin P.G. împotriva deciziei nr. 664 din 17 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Modifică în parte Decizia în sensul că admite apelul reclamantei numai în contradictoriu cu M. Bucureşti prin P.G., iar nu şi cu Ministerul Finanţelor Publice.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8918/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8900/2009. Civil. Recalculare pensie.... → |
|---|
