ICCJ. Decizia nr. 8968/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8968/2009
Dosar nr. 32.722/3/2006
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 32772/3/2006, reclamanţii G.R., B.I., G.S.M. au chemat în judecată pe pârâţii D.M., D.C.A., L.N., L.E.E., Primăria municipiului Bucureşti prin Primarul General şi SC H.N. SA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, sector 1, compus din apartamentul nr. 1 de la demisol şi apartamentul nr. 2 de la etajul 1, iar în urma comparării titlului de proprietate al reclamanţilor cu cel al pârâţilor, aceştia din urmă să fie obligaţi să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
În motivarea cererii reclamanţii au arătat că imobilul care face obiectul litigiului a fost dobândit de autorul lor, prin cumpărarea terenului în suprafaţă de 800 mp, conform actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1928, iar construcţia a fost edificată conform autorizaţiei din 10 octombrie 1934 şi planurilor anexate la aceasta.
Prin sentinţa civilă nr. 318 din 15 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General, s-a admis în parte acţiunea în revendicare formulată de reclamanţi, a fost obligată pârâta T.A.C. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti; au fost obligaţi pârâţii L.N. şi L.E.E. să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 şi s-a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtul D.M., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 35328/1929 D.R.T.G. împreună cu L.I.A. au cumpărat o parcelă de teren în suprafaţă de 700 mp situat în Bucureşti, în act indicându-se dimensiunile laturilor şi vecinătăţilor.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 5707/1935 L.I.A. a vândut fratelui ei, D.R.T.G. cota parte indiviză din imobilul menţionat mai sus, compus din teren în suprafaţă de 700 mp, act transcris sub nr. 2986/1935.
Imobilul situat la nr. 28, a fost preluat de către stat în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 3350 figurând numitul G.T., cu 6 apartamente; în baza Legii nr. 112/1995 au fost vândute apartamente din acest imobil prin prezenta acţiune, reclamantele revendicând apartamentele ce au fost înstrăinate prin contractele de vânzare-cumpărare 1075/2426/1996 şi 637/19511/1996 de către pârâţii T.C.A., L.N. şi L.E.E.
Reclamantele au solicitat instanţei să constate faptul că statul nu a avut niciodată titlu valabil asupra imobilului în litigiu, iar în urma comparării titlului părţilor, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul menţionat.
Tribunalul a apreciat că cererea de constatare a faptului că statul nu a avut niciodată titlul valabil, reprezintă în raport de capătul de cerere prin care se solicită revendicarea imobilului, doar situaţia permisă ce urmează a fi avută în vedere în cauză, dat fiind că prin acţiunea formulată s-a solicitat compararea titlurilor de proprietate invocate de părţi.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că acţiunea în revendicare este remediul juridic al dreptului de proprietate şi al principiului liberului acces la justiţie, precum şi al respectului pentru bunuri prevăzute de Constituţie, de Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, astfel încât a fost admisă cererea conform dispozitivului.
Tribunalul nu a reţinut apărările pârâţilor potrivit cărora nu se poate solicita restituirea în natură a bunului câtă vreme contractele lor de vânzare-cumpărare nu au fost desfiinţate întrucât în cadrul acţiunii în revendicare se compară titlurile reclamantului şi pârâtului, titluri valabile, dar care în raport de soluţia dată acestei acţiuni, unul dintre aceste titluri va deveni caduc.
Instanţa a mai reţinut că buna credinţă a subdobânditorilor pârâţi nu a constituit prin ea însăşi un mod de dobândire originar a unui drept real imobiliar, astfel încât să constituie o probă certă şi preferabilă a dreptului de proprietate.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii L.E.E., L.N. şi T.C.A.
1) În dezvoltarea motivelor de apel formulate de apelanţii L.N. şi L.E.E., s-a susţinut că acţiunea în revendicare este inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001, ca lege nouă specială suprimă acţiunea dreptului comun.
Anterior adoptării acesteia, prin Legea nr. 213/1998, legiuitorul a anticipat situaţia imobilelor preluate abuziv şi a prevăzut expres prin art. 6 alin. (2) că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În acest context, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunea în revendicare cu privire la imobilele a căror situaţie este reglementată de această lege nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, invocându-se în acest sens şi Decizia în interesul legii, nr. 33/2008.
2) Apelul formulat de apelanta pârâtă T.C.A. a vizat de asemenea inadmisibilitatea acţiunii în revendicare clasice raportat la intrarea în vigoare a legii noi, Legea nr. 10/2001.
Prin Decizia civilă nr. 209 din 18 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile declarate de pârâţi şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii promovate în contradictoriu cu pârâţii L.E., L.N. şi T.C.A. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că deşi invocata inadmisibilitate a acţiunii nu poate fi primită, în ce priveşte fondul cauzei, susţinerile apelanţilor-pârâţi sunt întemeiate.
Astfel, reclamanţii invocă în sprijinul pretenţiilor lor dispoziţiile art. 480 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, C.E.D.O., în timp ce pârâţii se prevalează de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Or, aşa cum s-a statuat prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, în acţiunile în revendicare întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, legea specială este aplicabilă în raport cu legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant, iar în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, prioritate ce poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare fundamentată pe dreptul comun, în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Or, câtă vreme titlul pârâţilor nu a fost desfiinţat, se regăseşte exact situaţia de excepţie în care prin recunoaşterea dreptului reclamanţilor s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate şi implicit securităţii raporturilor juridice.
Sub acest aspect, s-a constatat că intimatele reclamante au uzat de calea prevăzută de legea specială, fiind emisă deja o dispoziţie de restituire a spaţiilor aflate încă în proprietatea statului. De asemenea, pentru spaţiile vândute de către stat s-a formulat notificare de acordare a unor măsuri reparatorii sub forma de despăgubiri băneşti ceea ce echivalează cu o necontestare a valabilităţii actelor de înstrăinare efectuate de stat în temeiul Legii nr. 11271995.
Deşi intimatele reclamante au susţinut că a existat o acţiune în declararea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, care a fost respinsă, o astfel de dovadă nu a fost făcută. Chiar şi în această ipoteză, respingerea acţiunii în nulitate echivalează cu consolidarea dreptului apelanţilor pârâţi.
Examinându-se jurisprudenţa de dată recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a constatat că într-un număr mare de cauze, condamnarea a avut loc în situaţia în care fostului proprietar i se recunoscuse dreptul de proprietate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, iar ulterior, în urma declarării recursului în anulare, hotărârea a fost desfiinţată, ceea ce a constituit atât o lipsire de proprietate, cât şi o afectare a principiului securităţii raporturilor juridice.
Instanţa europeană a procedat în acelaşi mod nu numai în situaţia foştilor proprietari, dar şi în situaţia cumpărătorilor pe Legea nr. 112/1995, al căror drept de proprietate fusese recunoscut irevocabil de instanţele judecătoreşti care au fost însă deposedaţi ulterior în urma recursului în anulare – Cauza Raicu contra României.
În cauză, s-a reţinut că legislaţia ar trebui să permită să se ţină cont de circumstanţele particulare din fiecare cauză, pentru ca persoanele care au dobândit cu bună credinţă să nu fie aduse să suporte greutatea responsabilităţii statului care cândva a confiscat aceste bunuri.
În concluzie, principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectat atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună credinţă, oricare dintre aceştia neputând fi lipsit de proprietate decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Consolidarea dreptului de proprietate al pârâţilor conduce la acordarea preferabilităţii titlului acestora, în raport de titlul prezentat de reclamanţi, dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, reglementând un criteriu expres de preferabilitate şi un adevărat mod de consolidare al titlului de proprietate dobândit de foştii chiriaşi în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Pe de altă parte, prin art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, persoana fizică proprietară a imobilului la data preluării abuzive sau moştenitorii săi nu pot fi consideraţi proprietari neposesori prin efectul legii, ci exclusiv titularii unui drept subiectiv care le conferă vocaţia la redobândirea dreptului de proprietate, stins prin naţionalizare.
Cu alte cuvinte Legea nr. 10/2001 nu creează un drept de proprietate al tuturor persoanelor îndreptăţite sau al moştenitorilor acestora asupra imobilelor preluate în mod abuziv, ci numai o vocaţie generală de a obţine restituirea bunului respectiv, iar prin efectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 reclamantelor li s-a confirmat dreptul de proprietate în condiţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, numai asupra spaţiilor nevândute din imobil (conform recunoaşterilor făcute de aceştia la ultimul termen de judecată al apelului).
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele, care au susţinut caracterul nelegal al soluţiei din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dezvoltând următoarele critici:
- Instanţa de apel a reţinut în mod eronat că, atâta timp cât pârâţii au fost de bună-credinţă la momentul încheierii contractului, iar titlul lor nu a fost desfiinţat, atunci foştilor proprietari nu li se datorează restituirea în natură a bunului, fiind îndreptăţiţi doar la măsuri reparatorii în echivalent.
În felul acesta, este ignorată jurisprudenţa C.E.D.O., care a sancţionat statul român pentru că nu a făcut nimic în sensul restituirii imobilelor preluate abuziv şi de asemenea, nu este acordată prioritate dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, adiţional la Convenţie.
Ingerinţa în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor imobilelor preluate abuziv nu este permisă ori de câte ori aceştia deţin un „bun" în sensul Convenţiei, înţeles fie ca „bun actual", fie ca „speranţă legitimă", de redobândire a bunului în natură.
În speţă, ambele părţi deţin un titlu de proprietate recunoscut ca valabil, însă în conflictul dintre cele două titluri trebuie recunoscut că are prioritate titlul recurenţilor-reclamanţi, întrucât provine de la proprietarul originar, spre deosebire de titlul pârâţilor, care este afectat de viciul titlului statului.
Ca atare, buna-credinţă a chiriaşilor-cumpărători la momentul contractării cu unitatea administrativ-teritorială nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate a adevăratului titular, implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr.1.
- În ce priveşte incidenţa art. 45 din Legea nr. 10/2001, în raporturile dintre adevăratul proprietar şi cumpărătorul de bună-credinţă, ea se limitează exclusiv la acţiunea în anularea actului juridic, nemodificând principiile comparării titlurilor. În situaţia menţinerii valabilităţii titlului cumpărătorului-chiriaş, acesta are drept la dezdăunare, conform prejudiciului suferit.
- Nu poate fi reţinut nici argumentul conform căruia nu trebuie restituit imobilul în natură reclamantelor întrucât le-a fost recunoscut dreptul la despăgubiri, conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că dreptul de despăgubiri este un drept de creanţă, distinct de dreptul de proprietate, iar substituirea dreptului de proprietate cu un drept de creanţă echivalează cu o expropriere.
Intimaţii au depus întâmpinare solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca legală a deciziei atacate, având în vedere că acţiunii în revendicare promovate de reclamante, ei au opus un titlu valabil de proprietate, fiind în egală măsură protejaţi de art. 1 din Protocolul nr. 1.
Examinând criticile deduse judecăţii pe calea recursului, Înalta Curte urmează să constate caracterul lor nefondat.
Astfel, având de tranşat asupra temeiniciei acţiunii în revendicare introduse de foştii proprietari ai imobilului după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, împotriva terţilor cumpărători, al căror titlu de proprietate nu a fost desfiinţat, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a normei interne în corelaţie cu reglementarea internaţională.
S-a stabilit în mod corect că recunoaşterea şi valorificarea dreptului de proprietate al fostului titular în cadrul procedurii de drept comun reprezentată de acţiunea în revendicare, după intrarea în vigoare a legii speciale (nr. 10/2001), care a instituit o anumită procedură în acest sens, este posibilă în măsura în care nu se aduce atingere altui drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice (valori protejate în egală măsură, de jurisprudenţa europeană).
Or, sub acest aspect a rezultat că pârâţii au opus în acţiunea revendicare îndreptată împotriva lor un titlu valabil, respectiv, contracte de vânzare-cumpărare nedesfiinţate şi consolidate prin împlinirea termenului [reglementat de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001] înăuntrul căruia putea fi invocată orice cauză de nulitate (absolută sau relativă) împotriva lor.
Susţinerea reclamantelor-recurente potrivit căreia ar fi lipsite de relevanţă la speţă dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001, care şi-ar găsi incidenţa doar în cazul acţiunilor în nulitate, nu poate fi primită.
În realitate, dispoziţiile menţionate îşi găsesc aplicabilitate şi fac posibilă analiza din perspectiva conţinutului normei, a valabilităţii unui titlu care este exhibat de parte, indiferent de faptul că obiectul acţiunii poartă în mod direct asupra valabilităţii actului (cazul acţiunii în nulitate) sau că această valabilitate este pusă în discuţie de o manieră incidentală, în cadrul acţiunii în revendicare.
Prezentând aşadar, un titlu valabil cu privire la imobilul (apartamentele) a căror revendicare s-a pretins, pârâţii au demonstrat că deţin un „bun" în sensul Convenţiei şi că pot invoca în favoarea lor normele de protecţie conţinute de art. 1 din Protocolul nr. 1 (conform cărora: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional").
Pe de altă parte, reclamantele nu au demonstrat existenţa în patrimoniul lor a unui drept de proprietate actual cu privire la imobilele a căror revendicare au pretins-o.
Astfel, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin notificarea pe care au transmis-o în temeiul acestui act normativ, reclamantele au solicitat acordarea de despăgubiri băneşti (deci, măsuri reparatorii în echivalent) pentru spaţiile care au fost vândute.
Rezultă că nu au contestat titlul statului şi nici înstrăinarea realizată de către acesta, iar „speranţa legitimă" ce se poate naşte în urma demersului întreprins era aceea de a obţine despăgubiri, în sensul art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, iar nu restituirea în natură a bunului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei europene – la care reclamantele înseşi au făcut referire în susţinerea cererii de recurs –, pentru a deţine un „bun" şi a se bucura astfel, de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1, este necesar să fie vorba de o valoarea patrimonială cu privire la care să existe cel puţin o „speranţă legitimă" de a o concretiza.
Nu este asimilată însă acestei situaţii, speranţa de a face să renască asupra unui bun dreptul de proprietate, care nu mai este posibil să fie exercitat efectiv de multă vreme. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el aplicându-se numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului.
În speţă, reclamantele nu au un asemenea „bun actual" în patrimoniu pe care să-l valorifice pe calea acţiunii în revendicare, întrucât un asemenea drept de proprietate asupra imobilului preluat de stat nu le-a fost recunoscut, însuşi demersul lor pe temeiul Legii nr. 10/2001 privind acordarea de despăgubiri pentru spaţiile vândute de către stat.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că prin efectul notificării transmise conform Legii nr. 10/2001, reclamantele şi-au valorificat vocaţia la redobândirea bunului preluat de către stat [conform art. 2 alin. (2)] asupra spaţiilor nevândute, în timp ce pentru celelalte spaţii, obiect al revendicării (şi în privinţa cărora există contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate, încheiate cu bună-credinţă, în condiţiile inexistenţei vreunei contestări a titlului statului la momentul înstrăinării), reclamantele nu mai pot obţine decât măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum de altfel, au pretins.
Nu se poate spune, aşa cum susţin recurentele, că acordarea de despăgubiri în locul imobilului echivalează în fapt cu o expropriere.
Pe de o parte, întrucât prin efectul exproprierii bunul trece din patrimoniul unei persoane particulare în acela al statului, pentru cauză de utilitate publică, ceea ce nu se întâmplă în speţă, unde bunul rămâne proprietate particulară a dobânditorului.
Pe de altă parte, acordarea de despăgubiri este modalitatea de reparaţie pe care partea însăşi a pretins-o, apelând la dispoziţiile legii speciale, astfel încât nu poate susţine că „speranţa legitimă" putea privi redobândirea bunului în materialitatea lui.
Raportat la circumstanţele particulare ale speţei, a rezultat că deţinerea unui bun şi protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în legătură cu respectarea dreptului de proprietate şi lipsa de ingerinţă în exerciţiul dreptului operează în favoarea pârâţilor. Aceştia au opus un titlu de proprietate valabil unui drept al reclamanţilor nevalidat şi nerecunoscut anterior, stins în exerciţiul lui cu multă vreme în urmă.
În acelaşi timp, modalitatea de rezolvare a litigiului dă expresie şi principiului securităţii raporturilor juridice, ca parte componentă a preeminenţei dreptului, valoare recunoscută şi aplicată în jurisprudenţa C.E.D.O.
Acest principiu funcţionează nu numai în favoarea fostului proprietar, ci şi în favoarea cumpărătorului de bună-credinţă, care nu poate fi lipsit de proprietatea dobândită în mod valabil decât pentru cauză de utilitate publică.
Reţinând aşadar, că în ce le priveşte pe recurente, acestea nu pot invoca o privare de bun – şi deci o atingere a dreptului de proprietate care în fapt, nu există în mod actual în patrimoniul lor –, iar pe de altă parte, că intimaţii-pârâţi au exhibat un titlu valabil, opunându-l acţiunii în revendicare, Înalta Curte va constata caracterul legal al deciziei recurate.
Pentru considerentele arătate, criticile formulate de către recurente au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B.I., G.R. şi G.S.M. împotriva deciziei nr. 209 din 18 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8972/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 8939/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
