ICCJ. Decizia nr. 8972/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8972/2009
Dosar nr. 12.180/3/2007
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2009
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamantul N.V. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 Euro echivalent în lei la data plăţii cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie din 6 decembrie 2002, s-a dispus faţă de acesta, măsura arestării preventive, iar prin încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 27 noiembrie 2003 (definitivă prin Decizia penală nr. 2628 din 2 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti) s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi ţara.
Reclamantul a arătat că urmare a măsurii preventive, a fost privat de libertate pe perioada 6 decembrie 2002 – 3 decembrie 2003, fiind efectiv pus în libertate la 18 februarie 2004.
Prin sentinţa penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. b) C. proc. pen., reclamantul V.N. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (3) C. pen. Totodată, instanţa a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv de la 6 decembrie 2002 la 18 februarie 2004.
Această sentinţă penală a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 396/A din 13 mai 2005 a Curţii de Apel Bucureşti şi respectiv, prin Decizia penală nr. 5821 din 12 octombrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În raport de hotărârile judecătoreşti menţionate, reclamantul a susţinut că este dovedită cu certitudine eroarea judiciară, în sensul că a fost privat de libertate în mod nelegal în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004, ca urmare a constatării că faptele care au făcut obiectul procesului penal, nu erau prevăzute de legea penală, astfel că în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., corespunzător dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului.
Prin sentinţa civilă nr. 1285 din 12 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis, în parte, acţiunea şi în consecinţă, a obligat pârâtul la 100.000 Euro (echivalent în lei la data plăţii), cu titlu de daune morale către reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin sentinţa penală nr. 1301 din 13 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti (rămasă definitivă conform deciziei nr. 5821 din 12 octombrie 2006 a Î.C.C.J.), reclamantul a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., cu ref. la art. 10 lit. b). Prin aceeaşi sentinţă s-a constatat că inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004.
S-a concluzionat că reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal, aspect care rezultă din hotărârea judecătorească definitivă de achitare, astfel încât acesta are dreptul la reparaţie, ce va consta în plata unei sume de bani.
În evaluarea prejudiciului s-a ţinut seama de perioada de arest, de suferinţa psihică pricinuită prin afectarea vieţii de familie şi a celei sociale, considerându-se că sunt îndeplinite în cauză atât dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cât şi cele ale art. 998 – 999 C. civ.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantul N.V., pârâtul Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
1) Apelantul N.V. a criticat sentinţa tribunalului, arătând că hotărârea apelată nu conţine criteriile care au dus la aprecierea întinderii prejudiciului, şi nu a arătat în ce măsură suma solicitată, de către reclamant, cu titlu de daune morale depăşeşte condiţia rezonabilităţii, statuată constant prin soluţiile jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar suma stabilită prin hotărârea pronunţată este în măsură să îndeplinească o reparaţie echitabilă, rezonabilă şi suficientă în conformitate cu practica judiciară în domeniu.
2) Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea apelată, fără a exercita un rol activ în ceea ce priveşte administrarea probatoriului de către reclamant.
S-a susţinut că daunele morale nu pot fi stabilite de către judecător în temeiul unor criterii precise, iar suma acordată cu titlu de daune morale de către instanţa de fond, nu poate constitui o modalitate de satisfacere a intereselor acestuia, fără a fi probate pretenţiile sale şi ar putea avea ca efect îmbogăţirea nejustificată a reclamantului; suma de 100.000 Euro reprezentând daune morale, depăşeşte valorile nepatrimoniale care i-au lezat personalitatea, viaţa, sănătatea şi integritatea corporală, raportat la perioada de arestare preventivă.
3) Ministerul Economiei şi Finanţelor, prin motivele de apel formulate, a solicitat respingerea acţiunii în principal, ca inadmisibilă, şi în subsidiar, ca neîntemeiată.
Astfel, s-a susţinut că cererea formulată este inadmisibilă, deoarece conform dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, iar potrivit alin. (2) are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal, a fost privată de libertate, ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
Legiuitorul a stabilit cele două condiţii cumulative, iar neîndeplinirea numai a uneia dintre ele, nu dă dreptul persoanei, parte într-un proces penal, să solicite despăgubiri pentru un presupus prejudiciu.
Pentru a se putea vorbi de o eroare judiciară, trebuie că hotărârea de condamnare definitivă, să fie urmată de o rejudecare a cauzei şi de pronunţarea unei hotărâri definitive de achitare.
În speţă, reclamantul nu a fost niciodată condamnat şi chiar dacă a fost achitat nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru a face acţiunea admisibilă.
Prin Decizia nr. 254 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost admise apelurile declarate de Statul Român şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind schimbată în tot sentinţa atacată, în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
A fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut – analizând şi materialul probator administrat suplimentar în această fază procesuală, referitor la fişa de cazier judiciar a reclamantului –, că acesta a fost într-adevăr, arestat preventiv la 6 decembrie 2002, iar prin încheierea din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligaţia de a nu părăsi ţara, dar nu a fost pus în libertate, deoarece la acel moment era arestat în altă cauză.
În aceste condiţii, s-a constatat că arestarea preventivă ce face obiectul prezentei cauze se suprapune cu arestarea preventivă într-o altă cauză (astfel cum rezultă din adresa Serviciului de Cazier Judiciar din cadrul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Argeş). Din această adresă reiese că apelantul reclamant N.V. a fost arestat la data de 8 august 2002, pentru infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (3) şi (5) C. pen., în dosarul nr. 375/P/2002, şi că a fost pusă în mişcare acţiunea penală la data de 4 aprilie 2003, în dosarul nr. 348/P/2002 pentru infracţiunea prevăzută de dispoziţiile art. 215 alin. (3) şi (5) C. pen., coroborat cu art. 265 alin. (1) pct. 2 şi art. 266 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990.
Sentinţa penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I-a penală, a fost pronunţată după trimiterea în judecată a apelantului-reclamant prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică nr. 590/P/2002, dar împotriva apelantului reclamant se pornise acţiunea penală şi în dosarul nr. 348/P/2002, situaţie în care a operat arestarea preventivă şi în această cauză.
În consecinţă, din probele administrate a rezultat că împotriva apelantului reclamant a fost pornită urmărirea penală în dosarele nr. 375/P/2002, şi 348/P/2002, cauză ce se află în curs de soluţionare (fiind casată în fond după casare) şi chiar dacă apelantul reclamant a fost achitat prin sentinţa penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004, în aceeaşi perioadă de timp se afla arestat într-o altă cauză, tot pentru infracţiunea de înşelăciune.
Potrivit dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, sau persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
S-a constatat că lipsirea de libertate nu a avut loc în mod nelegal, deoarece împotriva apelantului reclamant a fost pornită urmărirea penală şi într-o altă cauză, ce se află în curs de soluţionare şi în consecinţă, va respinge apelul ca nefondat.
Împotriva deciziei a declarat recurs apelantul-reclamant, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei, solicitând admiterea căii de atac şi drept consecinţă, admiterea acţiunii, fundamentată pe dispoziţiile art. 504 – 506 C. proc. pen.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-au susţinut următoarele aspecte:
- Hotărârea este lipsită de temei legal (art. 304 pct. 9), nesocotind dispoz. art. 504 – 506 C. proc. pen., din conţinutul cărora rezultă că statul are o răspundere directă şi limitată la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, iar prin raportare la art. 52 alin. (3) din Constituţie reiese că eroarea judiciară a fost definită cu referire la un fapt obiectiv – respectiv, condamnarea constatată nelegală prin pronunţarea unei hotărâri de achitare sau privarea de libertate ori restrângerea libertăţii unei persoane în mod nelegal, constatată astfel, prin actul procedural al procurorului sau al instanţei de judecată.
Din niciun text de lege nu rezultă însă – aşa cum în mod eronat şi-a fundamentat soluţia instanţa de apel – condiţia ca persoana, victimă a erorii judiciare, să nu fi fost arestată în altă cauză.
Or, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici judecătorul nu o poate face, aşa încât pronunţându-se în afara unei norme juridice, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal.
- În acord cu normele europene (art. 5 par. 5 din Convenţie), orice persoană care este victima unei arestări sau unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor legale, are dreptul la reparaţii.
În acest sens, acţiunea reglementată de art. 506 C. proc. pen., este supusă probaţiunii specifice a elementelor angajării răspunderii statului aşa cum rezultă ele din conţinutul art. 504 C. proc. pen.: respectiv, existenţa unuia din actele enumerate sau a unei hotărâri definitive, ca mijloc de probaţiune a luării unei măsuri privative nelegale sau a altei restrângeri nelegale a libertăţii persoanei.
Aşadar, prin legea fundamentală a fost instituit un principiu, materializat în legea procesual-penală, privind răspunderea obiectivă a statului pentru prejudicierea morală a persoanei.
În cauză, instanţa de apel a administrat probe fără legătură cu specificul probator al acţiunii şi le-a analizat deşi erau străine de natura pricinii, fundamentându-şi pe ele raţionamentul, ceea ce atrage şi incidenţa motivului de nelegalitate prev. de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, potrivit următoarelor considerente:
Instanţa de apel a stabilit în mod corect că în cauză nu a fost săvârşită o eroare judiciară în sensul reglementat de art. 504 C. proc. pen., pentru a fi angajată răspunderea obiectivă, patrimonială a statului. Deşi susţine încălcarea art. 504 – 506 C. proc. pen. în soluţionarea pricinii, în realitate recurentul este cel care ignoră conţinutul textelor legale.
Astfel, fundamentându-şi pretenţia de daune morale, reclamantul a arătat că a fost arestat preventiv în mod nelegal şi această împrejurare trebuie dedusă din existenţa unei hotărâri de achitare pentru infracţiunea a cărei cercetare a ocazionat arestul preventiv.
Or, aşa cum recurentul însuşi indică, în dezvoltarea motivelor de recurs, probaţiunea existenţei erorii judiciare în astfel de acţiuni se limitează la actele procedurale menţionate de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. – respectiv, existenţa unei hotărâri de achitare (intervenită însă, după o condamnare definitivă, în urma rejudecării cauzei) sau a unei ordonanţe a procurorului ori o hotărâre a instanţei, de statuare asupra caracterului nelegal al măsurii privative sau restrictive de libertate.
În speţă, deşi reclamantul prezintă o hotărâre de achitare (sent. pen. nr. 1301/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, menţinută în căile de atac), aceasta nu a intervenit după o condamnare definitivă şi în urma rejudecării cauzei, pentru a fi atrasă incidenţa art. 504 alin. (1) C. proc. pen. („Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare").
În acelaşi timp, nu se regăseşte nici ipoteza alin. (2) din art. 504 C. proc. pen., potrivit căreia „are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal".
Aceasta, întrucât potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal se stabilesc prin ordonanţă a procurorului [de revocare a măsurii, de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 lit. j) C. proc. pen.] sau prin hotărâre a instanţei de judecată [de revocare a măsurii, de achitare sau de încetare a procesului penal pentru cauza prev. de art. 10 lit. j)].
Recurentul-reclamant nu a făcut însă dovada stabilirii caracterului nelegal al arestării preventive în vreuna din modalităţile arătate, strict reglementate de textul de lege.
Încheierea de şedinţă din 27 noiembrie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, prin care a fost înlocuită măsura arestării preventive cu obligaţia de a nu părăsi ţara nu se circumscrie actelor procedurale menţionate anterior (la care recurentul însuşi face referire în motivele sale, arătând că sunt necesare şi suficiente în susţinerea probaţiunii în astfel de cauze).
Faptul că o măsură privativă de libertate a fost înlocuită cu una restrictivă de libertate nu înseamnă implicit că s-a statuat asupra caracterului nelegal al arestării privative, mai ales că o asemenea statuare, indirectă, nu este permisă de norma legală, fiind necesară o soluţie de revocare pronunţată de procuror sau de instanţa de judecată.
De altfel, prin încheierea menţionată, apreciindu-se că nu se justifică arestarea preventivă, s-a avut în vedere faptul că nu mai subzistă temeiurile pentru menţinerea stării de arest pe parcursul judecăţii, iar nu inexistenţa unor asemenea temeiuri la momentul arestării iniţiale, de natură să atragă nelegalitatea măsurii arestării.
Tot astfel, prin sentinţa penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, dispunându-se achitarea inculpatului N.V. [conform art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. rap. la art. 10 lit. b)], în ce priveşte măsura preventivă, doar s-a luat act de existenţa stării de arest în perioada 6 decembrie 2002 – 18 februarie 2004 (reţinându-se totodată, în considerente, că punerea în libertate a inculpatului la momentul la care a fost pronunţată încheierea anterior menţionată nu a fost posibilă întrucât inculpatul era arestat în altă cauză).
Or, statuarea asupra caracterului nelegal al măsurii preventive este o chestiune prejudicială, dată în competenţa jurisdicţiei penale, asupra căreia instanţa civilă nu se poate pronunţa pe cale incidentală, statuare în absenţa căreia nu poate fi angajată răspunderea statului.
În acelaşi sens, art. 52 alin. (3) din Constituţie care instituie răspunderea statului pentru erori judiciare, corelează acest principiu cu dispoziţiile legii speciale, care sunt reprezentate în materie, de prevederile art. 504 C. proc. pen.
De altfel, recurentul însuşi precizează că este vorba de o răspundere a statului limitată la erori judiciare săvârşite în procesele penale, cu trimitere la dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., care definesc eroarea judiciară.
Tot astfel, referirea făcută la art. 5 par. 5 din Convenţie nu este de natură să atragă o altă consecinţă asupra legalităţii soluţiei, în condiţiile în care potrivit textului menţionat, are dreptul la reparaţii „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol".
Acest text trebuie interpretat şi aplicat prin coroborare cu art. 5 par. 1 lit. c) din Convenţie, potrivit căruia nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia situaţiei „în care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia".
Or, câtă vreme nu a avut loc o revocare arestării preventive înseamnă că jurisdicţia penală a apreciat că o asemenea măsură a corespuns la acel moment scopului pentru care a fost luată.
În acest context, referirile pe care le-a făcut instanţa de apel la situaţia de inculpat în mai multe cauze penale a reclamantului – rezultată din fişa de cazier judiciar, de persoană arestată şi în alte cauze în care se pusese în mişcare acţiunea penală – nu pot fi considerate străine de natura pricinii.
- Faptul că art. 504 C. proc. pen. nu instituie condiţia ca persoana, victimă a erorii judiciare, să nu fie arestată în altă cauză pentru a beneficia de reparaţii, este real, dar acesta nu a fost considerentul determinant în adoptarea soluţiei.
Ceea ce fundamentează caracterul legal al deciziei este statuarea că nu s-a făcut dovada săvârşirii unei erori judiciare, pentru a putea fi angajată răspunderea patrimonială a statului.
Potrivit considerentelor arătate, criticile formulate au fost găsite nefondate, nefiind incidente motivele prev. de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., astfel încât recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul N.V. împotriva deciziei nr. 254 din 1 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9048/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8968/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
