ICCJ. Decizia nr. 9285/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9285/2009
Dosar nr. 1738/97/2007
Şedinţa publică din 13 noiembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 254 din 10 decembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul N.C.M.F. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara şi primarul Municipiului Petroşani, pentru următoarele motive:
Reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001 pentru imobilele ce au aparţinut antecesorilor săi C.D., G.M. şi N.M. şi care au fost preluate abuziv de stat în perioada regimului comunist.
Reclamantul nu a făcut dovada notificării imobilului în termenul legal impus art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată sub sancţiunea expresă a decăderii din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 75A din 9 aprilie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, pentru următoarele motive:
Reclamantul a sesizat instanţa cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, prin care a solicitat despăgubiri pentru mai multe imobile preluate abuziv de stat în perioada de referinţă a legii, fără să efectueze procedura prealabilă prevăzută expres de lege, respectiv fără să se adreseze cu notificare unităţii deţinătoare.
Sancţiunea nerespectării termenului de trimitere a notificării, care a şi fost prelungit de două ori ulterior cu câte 3 luni, constă în pierderea dreptului de a se solicita măsuri în justiţie, atât în natură cât şi prin echivalent, astfel cum prevede în mod expres art.22 alin.5 din Legea nr. 10/2001.
Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de recuperare a imobilelor preluat abuziv de stat ar fi de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare pe o perioadă îndelungată sau nelimitată, aspect intolerabil într-un stat de drept.
Imprescriptibilitatea dreptului de proprietate invocată de reclamant a fost înlăturată de instanţă pe considerentul că legiuitorul poate, în considerarea unor raţiuni majore, să deroge de la acest principiu, aşa cum a procedat prin Legea nr. 10/2001.
Liberul acces la justiţie pe care îl invocă reclamantul, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene, trebuie să fie efectiv, fără a fi însă un drept absolut. Pot fi aduse restricţii exerciţiului acestui drept întrucât acesta, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp şi spaţiu, în funcţie de resursele comunităţii şi de nevoile indivizilor.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs reclamantul-apelant, criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
- Având în vedere că imobilele construcţii nu mai există, iar imobilele terenuri sunt ocupate de alte construcţii în urma sistematizării localităţii, nu se poate pune problema insecurităţii juridice privind dreptul de proprietate asupra acestora, nefiind şi neputând fi revendicate în natură.
- Deşi se reţine că legiuitorul a prorogat de două ori termenul de declanşare a procedurilor reparatorii nu se reţine şi motivul acestor prorogări, respectiv împrejurarea că pot fi persoane care nu au făcut demersuri reparatorii în termenul iniţial stabilit.
Aceasta este şi situaţia sa, care, fiind stabilit în străinătate, a declanşat procedurile atunci când a luat cunoştinţă de aceste termene.
- S-au făcut demersuri, anterior apariţiei legii, la autorităţile statului german, reclamanţii arătându-şi interesul faţă de dreptul reparatoriu al proprietăţilor preluate abuziv.
- Principiul aplicării legii de la data publicării în Monitorul Oficial este valabil pe teritoriul ţării unde se poate lua cunoştinţă de îndată de conţinutul acesteia, iar, în cazul de faţă, în Germania, nu a existat această posibilitate.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed:
- Securitatea raporturilor juridice avute în vedere de instanţa de apel constituie raţiunea edictării măsurilor legislative şi termenelor precise cărora le sunt supuse procedurile aferente.
Acest principiu trebuie apreciat ca vizând ordinea publică, generală şi nu un aspect individual, în speţă situaţia reclamantului-recurent.
- Într-adevăr, raţiunea prelungirii termenului de formulare a notificărilor prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prin OUG nr. 109/2001 şi nr. 145/2001, a fost tocmai de a li se da persoanelor îndreptăţite posibilitatea declanşării procedurii prevăzute de această lege în ipoteza în care, din diferite motive, nu a fost respectat termenul iniţial de 6 luni.
Aceste măsuri ale legiuitorului nu afectează însă în niciun fel sancţiunea aplicabilă în caz de nerespectare a termenului, chiar şi prelungit, prevăzută de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
- Eventualele demersuri făcute anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu prezintă relevanţă sub aspectul analizat, întrucât aceasta îşi produce efectele de la data intrării sale în vigoare, potrivit art. 1 C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţia României. Întreaga procedură prevăzută de această lege se derulează de la data intrării legii în vigoare.
- Ultima critică nu poate fi primită, întrucât actul publicat în Monitorul Oficial îşi produce efectele cu respectarea principiului teritorialităţii, respectiv tuturor raporturilor juridice care iau naştere pe teritoriul statului respectiv.
Cum situaţia în speţă vizează un raport juridic ce se naşte pe teritoriul ţării, intră sub reglementarea legislaţiei naţionale, iar elementului de extraneitate invocat de către reclamantul-recurent nu i se recunoaşte nicio relevanţă juridică.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate Înalta Curte va face aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi va dispune respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, declarat de reclamantul N.C.M.F. împotriva deciziei nr. 75 A din 9 aprilie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 noiembrie 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 9295/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9284/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
