ICCJ. Decizia nr. 9354/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.9354/200.
Dosar nr. 1311/107/2007
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2009
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 27 martie 2007, reclamantul P.M.V. a chemat în judecată pârâţii P.E.I., P.V.A., T.R., P.A.D., Consiliul Local al municipiului Alba lulia şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei să dispună, prin hotărârea ce se va pronunţa, obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 752.972 lei reprezentând sporul de valoare adus imobilelor situate în municipiul Alba lulia, jud. Alba, înscrise în C.F. 4732 Alba lulia nr. ord. A+1, nr. top 2015/3 - casă, curte şi grădină intravilan în suprafaţă de 1439 mp şi să se instituie în favoarea reclamantului un drept de retentie asupra imobilelor menţionate până la plata de către pârâţi a sumei pretinse.
Prin sentinţa civilă nr. 476 din 30 aprilie 2008, Tribunalul Alba a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul P.M.V. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, care a fost obligat la plata în favoarea reclamantului a sumei de 442.087,92 lei cu titlu de pretenţii.
Au fost respinse în rest pretenţiile reclamantului şi cererea de instituire a dreptului de retentie.
S-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Alba lulia, P.E.I., P.V.A., T.R. şi P.A.D. şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva acestor pârâţi ca fiind formulate împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că indiferent dacă în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 alin. (3) C. civ. sau ale art. 48 din Legea nr. 10/2001, debitor al obligaţiei de plată a investiţiilor pretinse de reclamant este fie proprietarul imobilului, fie statul ori unitatea deţinătoare, împrejurare faţă de care excepţia invocată de pârâtul Consiliul Local Alba lulia a fost apreciată ca întemeiată, acesta neavând calitate nici de proprietar, nici de reprezentant al statului şi nici de unitate deţinătoare, în sensul Legii 10/2001.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice a fost analizată prin prisma dispoziţiilor art. 48 din Legea 10/2001, reţinându-se că în ceea ce priveşte imobilul din litigiu s-a statuat cu autoritate de lucru judecat preluarea fără titlu valabil de către Statul Român, pârâţii obţinând restituirea în cadrul procedurii judiciare, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, astfel că în ceea ce-i priveşte sunt întrunite cerinţele impuse de art. 48 pentru exonerarea lor de obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilului anterior obţinerii hotărârii de restituire.
S-a apreciat că într-adevăr, în ceea ce priveşte titularul acţiunii în despăgubiri, acesta nu îndeplineşte condiţia impusă de Legea nr. 10/2001, aceea de a fi avut calitatea de chiriaş, situaţie în care, în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză, obligaţia de despăgubire ar reveni proprietarului. însă, această interpretare ar lipsi de eficienţă dispoziţiile art. 48 care instituie obligaţia de despăgubire în sarcina statului în cazul îmbunătăţirilor aduse imobilelor preluate fără titlu valabil, grevat tocmai pe ideea de culpă a statului, care, în mod abuziv, discreţionar a dispus de imobil, privându-l pe adevăratul proprietar de atributele dreptului de proprietate.
S-a considerat, pe de altă parte, că nici un argument de text sau de echitate nu justifică inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, statul fiind obligat la despăgubiri în toate situaţiile de preluare fără titlu valabil, fiind inechitabil a obliga moştenitorul proprietarului deposedat abuziv la plata îmbunătăţirilor aduse imobilului anterior restituirii, punându-i într-o situaţie nefavorabilă în raport cu alţi proprietari deposedaţi fără titlu valabil.
Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât şi prejudiciul suferit de reclamant prin anularea contractului său de vânzare-cumpărare şi pierderea calităţii de proprietar al imobilului la care a efectuat investiţiile pretinse se datorează tot atitudinii culpabile a Statului Român care a dispus abuziv, fără titlu valabil atât de imobilul antecesorilor pârâţilor cât şi de imobilul antecesorilor vânzătorilor cu care a încheiat contractul.
Astfel, după ce a preluat fără titlu valabil imobilul proprietatea defunctului P.Q., înscris în C.F. 4723 Alba lulia şi imobilul familiei A., înscris în C.F.3105 Alba lulia în baza Decretului nr. 92/1950, în urma câştigării procesului intentat de familia A. pentru recuperarea proprietăţii, în 1959 Statul Român a dispus restituirea în favoarea acestora în schimbul imobilului din C.F. 3105 Alba lulia naţionalizat a imobilului din C.F. 4732 Alba lulia, fostă proprietate a familiei P.
Ulterior, imobilul din C.F.4732 Alba lulia, devenit proprietatea familiei A. a fost expropriat pentru cauză de utilitate publică în 1981, fiind trecut din nou în proprietatea statului şi redobândit de către moştenitorii acestora în 1996, în baza sentinţei civile nr. 131/1996 pronunţată de Judecătoria Alba în dosar nr. 3727/1995, prin care s-a constatat caducitatea decretului de expropriere.
Aşadar, la momentul cumpărării, reclamantul s-a întemeiat pe înscrisurile din cartea funciară şi pe hotărârea judecătorească prin care s-a consfinţit dreptul de proprietate al moştenitorilor familiei A. asupra imobilului ce a fost obiectul vânzării, hotărâre care, deşi neopozabilă pârâţilor P., a constituit din punct de vedere al reclamantului cumpărător un titlu valabil pe care şi-a întemeiat convingerea că dobândeşte de la adevăraţii proprietari.
Prin urmare, câtă vreme statul prin măsurile discreţionare, neconstituţionale luate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a preluat abuziv imobilele în litigiu, proprietarul deposedat fără titlu valabil şi lipsit de bunul său peste 50 de ani, nu poate fi ţinut să răspundă în locul statului pentru investiţiile aduse imobilului, chiar dacă titularul dreptului de restituire nu a avut un raport juridic cu statul, neobţinând posesia bunului direct de la acesta.
Faţă de aceste considerente, excepţia invocată de pârâţii persoane fizice a fost admisă, cu consecinţa respingerii acţiunii îndreptată împotriva lor ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, reţinându-se faptul că toate investiţiile şi îmbunătăţirile aduse imobilului au fost efectuate anterior obţinerii hotărârii judecătoreşti de restituire, respectiv anterior datei de 20 septembrie 2004, dată de la care obligaţia de restituire incumbă proprietarului care a obţinut retrocedarea imobilului.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că potrivit actelor depuse de reclamant coroborate cu concluziile raportului de expertiză efectuate în cauză, astfel cum a fost completat, după achiziţionarea imobilului în 1997, reclamantul a efectuat o serie de îmbunătăţiri la casa veche, evaluate la 179.695,41 lei, lucrări exterioare executate la imobil, evaluate la 149.130,40 lei, lucrări de instalaţii electrice şi de curenţi slabi, evaluată la 6872,40 lei.
Totodată, în baza proiectului de execuţie nr. 571/2001 întocmit de B.P.S. SRL şi autorizaţia de construire nr. 184 din 16 mai 2002 eliberată de Primăria Municipiului Alba lulia, în anul 2002 reclamantul a executat o extindere a locuinţei în partea din spate cu încă un tronson pe structură independentă, având demisol şi parter, evaluat de expert la 176.294,88 lei.
În aceste condiţii, constatându-se că lucrările efectuate se încadrează în categoria îmbunătăţirilor necesare şi utile astfel cum au fost definitive de art. 481 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 250/2007 şi reţinând că potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001, valoarea acestora se stabileşte pe bază de expertiză la valoarea actualizată, cu scăderea gradului de uzură, tribunalul a stabilit cuantumul obligaţiei de despăgubiri la suma de 442.087,92 lei.
Faţă de aceste considerente, reţinând şi poziţia pârâtului Ministerul Economiei şi Finanţelor ca reprezentant al Statului Român, care nu a formulat întâmpinare în cauză, nu a contestat pretenţiile reclamantului şi concluziile raportului de expertiză, efectuat în cauză, tribunalul a admis în parte acţiunea civilă îndreptată împotriva acestuia, obligându-l la plata în favoarea reclamantului a sumei de 442.087,92 lei reprezentând valoarea îmbunătăţirilor aduse imobilului restituit pârâţilor de ordinul 1-4.
În ce priveşte cererea de instituire a unui drept de retenţie, câtă vreme acţiunea împotriva proprietarilor a fost respinsă, iar debitorul obligaţiei de despăgubire nu are calitate de proprietar al bunului asupra căruia se cere instituirea dreptului aceasta a fost respinsă.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul P.M.V. şi pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P. Alba.
Prin apelul său, reclamantul a solicitat schimbarea în parte a sentinţei, obligarea pârâţilor P. şi T. la plata sporului de valoare de 442.087,92 lei, în solidar cu Statul Român, instituirea dreptului de retenţie şi obligarea la cheltuieli de judecată în apel.
În expunerea motivelor de apel a arătat că sentinţa este netemeinică pentru că prima instanţă a făcut o greşită interpretare a probelor de la dosar atunci când a admis lipsa excepţiei calităţii procesuale pasive a pârâţilor intimaţi, dar şi nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.
A susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 alin. (3) raportat la art. 998, art. 1003, art. 508, art. 992 şi art. 997 C. civ., intimaţii Consiliul Local, P. şi T. având calitate procesuală pasivă.
A precizat în acest sens faptul că la data deposedării de imobilul în discuţie a avut calitatea de proprietar tabular al acestuia, iar nu calitatea de chiriaş, astfel că în urma retrocedării, pentru construcţia nouă şi pentru lucrările de investiţii din curtea imobilului sunt aplicabile prevederile art. 494 alin. (3) şi art. 489 C. civ., iar pârâţii P. şi T., în calitate de proprietari ai terenului trebuiau obligaţi la plata unei sume egale cu cea a creşterii valorii fondului sau de a înapoia valoarea materialelor şi preţul muncii, altfel, aceştia ajung să se îmbogăţească fără justă cauză. O astfel de soluţie precizează că este impusă şi de dispoziţiile art. 992 raportat la art. 997 C. civ.
De asemenea, a susţinut că instanţa trebuia să instituie dreptul la retenţie până la încasarea sumei menţionate de la intimaţi.
Întrucât potrivit Legii nr. 215/2001, intimatul Consiliul Local administrează bunurile ce aparţin domeniului public şi privat al Municipiului Alba lulia, fiind succesor al fostelor organe executive ale administraţiei publice din perioada anterioară anului 1989 care au restituit în 1952 imobilele în favoarea altor persoane decât foştii proprietari (lui A.F. şi A.E. în loc de Q., antecesorul pârâţilor) şi cum Primarul Municipiului Alba lulia este cel care a emis autorizaţia de construire în baza căreia s-au executat lucrările de reparaţii şi investiţii la imobilele în litigiu, apelantul-reclamant a considerat că este justificată calitatea procesuală pasivă a acestui pârât.
A susţinut, totodată, că în mod greşit prima instanţă a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată ca fiind de 6.430 lei obligând doar Statul Român la acestea, în condiţiile în care în această sumă trebuia inclusă şi suma de 7.608 lei taxă judiciară de timbru aferentă sumei de 442.087,92 lei pentru care instanţa a considerat acţiunea ca fiind întemeiată.
A mai arătat că în mod greşit a fost obligat să plătească intimaţilor P. şi T. cheltuieli de judecată ca urmare a greşitei respingeri a acţiunii faţă de aceştia, prima instanţă făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 şi art. 275 C. proc. civ.
La rândul său, prin apelul declarat, pârâtul Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor prin D.G.F.P Alba a solicitat modificarea sentinţei în sensul că M.E.F. nu poate fi obligat la plata sporului de valoare a imobilului în speţă.
În dezvoltarea motivelor de apel a arătat că, în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa apelată incidenţa dispoziţiilor art. 48 din Legea 10/2001 şi a Normelor metodologice aprobate prin HG nr. 250/2007 doar pentru lămurirea unor aspecte (stabilirea valorii despăgubirii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi) fără a se reţine şi aplicabilitatea alin. (3) al aceluiaşi articol. A susţinut că din moment ce reclamanţii intimaţi au fost priviţi ca şi chiriaşi, acceptându-se această calitate cu consecinţa aplicării art. 48 alin. (1), (2) şi (5), este greşită hotărârea instanţei prin care s-a decis că nu sunt incidente dispoziţiile alin. (3).
A arătat că Statul Român este reprezentat în instanţe şi de alte instituţii iar nu numai de Ministerul Finanţelor Publice, făcând în acest sens trimitere la dispoziţiile Legii nr. 213/1998 şi la Decizia nr. 2606/2003 a Curţii de Apel Alba lulia.
A precizat, de asemenea, că Legea nr. 10/2001 prevede clar ce trebuie să plătească Ministerul Finanţelor Publice, aceasta nereferindu-se şi la sporul de valoare adus imobilului.
A solicitat să se retină că reclamanţii intimaţi au fost notificaţi din data de 06 octombrie 1997 să nu efectueze lucrări la imobil întrucât a fost revendicat.
La termenul din 17 octombrie 2008, apelantul Statul Român prin M.E.F. reprezentat de D.G.F.P Alba şi-a completat motivele de apel arătând că suma stabilită cu titlu de pretenţii a fost acordată cu încălcarea dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 precum şi a normelor acestora care acordă persoanelor îndreptăţite dreptul doar asupra îmbunătăţirilor necesare şi utile. însă, unele lucrări evaluate prin raportul de expertiză, de exemplu valoarea uşilor de garaj sunt cheltuieli voluptorii efectuate în scopul de a asigura confortul persoanelor care locuiesc acolo.
A precizat că faptul neprezentării lor în faţa instanţei de fond nu înseamnă că trebuie să fie obligaţi la plată, faţă de dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 196/A din 21 noiembrie 2008, Curtea de Apel Alba lulia a respins excepţia tardivităţii completării motivelor de apel formulate de apelantul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, a admis apelurile declarate de pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Economiei şi Finanţelor prin D.G.F.P Alba şi de reclamantul P.M.V. şi, în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii P.E.I., P.V.A., T.R. şi P.A.D. şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul P.M.V. împotriva acestor pârâţi pe care i-a obligat la 442.087,92 lei cu titlu de pretenţii în favoarea reclamantului; a respins acţiunea civilă formulată de reclamant împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi a înlăturat dispoziţia de obligare a acestuia la cheltuieli de judecată la fond; a obligat pârâţii P.E.I., P.V.A., T.R. şi P.A.D. să plătească reclamantului 13.038 lei cheltuieli de judecată la fond şi a înlăturat dispoziţia de obligare a reclamantului la cheltuieli de judecată în favoarea pârâţilor menţionaţi anterior, obligând intimaţii P.E.I., P.V.A., T.R. şi P.A.D. la plata sumei de 857 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel către apelantul P.M.V.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cu privire la excepţia tardivităţii completării motivelor de apel că aceasta este nefondată, deoarece completarea s-a depus la prima zi de înfăţişare cu respectarea dispoziţiilor art. 287 alin. (2) C. proc. civ.
În continuare, s-a reţinut că dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001 se aplică situaţiilor în care chiriaşii au adus un spor de valoare imobilelor cu destinaţie de locuinţă care au fost restituite în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
În speţă, însă, reclamantul nu a avut calitatea de chiriaş cerută de textul de lege menţionat, ci a devenit proprietar tabular al imobilului în anul 1996 prin contract de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai imobilului D.D., A.A., A.T., D.M. şi D.D.I.
Împrejurarea că pârâţilor P.E.I., P.V.A. şi antecesorului pârâţilor T.R. şi P.A.D. Ie-a fost restituit în anul 2004 imobilul în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 în urma constatării preluării fără titlu a acestuia de către Statul Român nu se poate răsfrânge asupra reclamantului în sensul atragerii incidenţei dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care acesta nu a avut calitatea de chiriaş şi nici nu a dobândit proprietatea de la Statul Român.
S-a constatat astfel că, deşi corect tribunalul a reţinut că în speţă titularul acţiunii în despăgubiri nu îndeplineşte condiţia prevăzută de art. 48 din Legea 10/2001, s-a opinat totuşi greşit asupra incidenţei dispoziţiilor acestui text de lege în speţă.
Curtea de apel a apreciat că, în cauză, aplicarea prevederilor menţionate este exclusă pentru neîndeplinirea cerinţelor prevăzute în cuprinsul acesteia, neputând fi primite argumentele primei instanţe întemeiate pe ideea de culpă a statului şi pe obligaţia de despăgubire ce incumbă acestuia în toate situaţiile de preluare fără titlu valabil.
Nefiind întrunite condiţiile de aplicabilitate a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, instanţa a constatat întemeiate susţinerile reclamantului în sensul incidenţei în cauză a regulilor îmbogăţirii fără justă cauză.
S-a constatat, astfel, ca fiind îndeplinite cerinţele pentru intentarea unei acţiuni în restituire întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză atât sub aspect material, putând fi identificată o mărire a patrimoniului pârâţilor persoane fizice constând în lucrările de îmbunătăţire a imobilului care Ie-a fost restituit, o micşorare a patrimoniului reclamantului reprezentată de efectuarea cheltuielilor pentru îmbunătăţiri la imobil care nu au fost restituite dar şi existenţa unei cauze unice care a stat la baza sporirii cât şi a micşorării.
Instanţa de apel a reţinut a fi îndeplinite şi cerinţele juridice ale intentării acţiunii în restituire neexistând o cauză legitimă a măririi patrimoniului pârâţilor persoane fizice în detrimentul reclamantului şi nici un alt mijloc juridic prin care acesta din urmă să-şi poată valorifica dreptul la restituirea contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului în litigiu.
În raport de cele reţinute, s-a constatat că nu există nici un temei care să justifice în cauză calitatea procesuală pasivă a Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor, obligaţia de restituire revenind proprietarilor cărora le profită investiţiile făcute de reclamant, respectiv pârâţilor P.E.I., P.V.A., T.A. şi P.A.D.
Prin urmare, greşit s-a admis de către tribunal excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor persoane fizice, soluţia ce decurge din cele expuse anterior fiind cea a respingerii acestei excepţii cu consecinţa obligării acestor pârâţi la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse de reclamant imobilului.
Astfel, s-a reţinut ca fiind fondate motivele de apel ale reclamantului vizând aplicabilitatea în speţă a principiului îmbogăţirii fără just temei din care derivă calitatea procesuală pasivă a pârâţilor persoane fizice, dar şi critica apelantului Statul Român cu privire la lipsa calităţii sale procesuale.
S-a constatat că, în materia îmbogăţirii fără justă cauză nu se fac diferenţieri sub aspectul bunei sau relei credinţe a titularului acţiunii în despăgubiri, acesta fiind îndreptăţit la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului care în speţă a fost corect stabilită de prima instanţă în baza raportului de expertiză întocmit la fond.
Pârâtul Consiliul Local al Municipiului Alba lulia nu justifică nici o calitate procesuală pasivă, în sarcina acestuia neputând fi reţinută nici o obligaţie care să decurgă din raportul juridic întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, critica formulată sub acest aspect de reclamant fiind nefondată.
A fost reţinută ca nefondată şi solicitarea de instituire a unui drept de retenţie în condiţiile în care, acest drept a fost deja instituit în dosar nr. 1889/176/2007 al Judecătoriei Alba lulia.
Cum în cauză calitate procesuală pasivă s-a reţinut a avea doar pârâţii persoane fizice apare ca nejustificată aplicarea prevederilor art. 1003 C. civ. şi obligarea în solidar a tuturor pârâţilor la plata contravalorii investiţiilor, această susţinere a reclamantului apelant fiind lipsită de fundament.
Curtea de apel a reţinut ca fiind fondat şi motivul de apel referitor la modul în care s-au acordat reclamantului cheltuieli de judecată.
Din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., calitatea de părţi căzute în pretenţii o au în speţă pârâţii P.M.V., P.V.A., T.R., P.A.D. şi P.R.E., aceştia urmând a fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată la fond. în privinţa cuantumului acestora, instanţa de fond a omis a avea în vedere suma de 7.608 lei reprezentând taxa de timbru aferentă sumei de 442.087,92 lei pentru care acţiunea a fost considerată ca întemeiată. Suma totală la care reclamantul ar fi îndreptăţit pentru cheltuielile de judecată de la fond este de 14.038 leii, însă prin apelul formulat reclamantul a solicitat 13.038, această sumă urmând a-i fi acordată pentru respectarea principiului disponibilităţii.
În fine, instanţa de apel a arătat că celelalte critici ale pârâtului Statul Român vizează chestiuni de fond a căror analizare este inutilă şi lipsită de orice interes pentru acesta în contextul în care s-a reţinut ca întemeiată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Împotriva acestei decizii au exercitat calea de atac a recursului pârâţii P.R.E., P.V.A., T.R. şi P.A.D., considerând-o nelegală şi netemeinică, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ. şi solicitând desfiinţarea acesteia şi menţinerea hotărârii instanţei de fond.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că dispoziţiile art. 48 (art. 53) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 se aplică indiferent dacă restituirea imobilului s-a dispus prin Legea nr. 10/2001 sau pe calea dreptului comun, iar interpretarea dată de instanţa de apel analizează problema exclusiv din punct de vedere al dobânditorului imobilului nelegal naţionalizat, fără a lua în considerare spiritul reparator al Legii nr.10/2001.
Totodată, s-a învederat că ambele instanţe au greşit profund în aprecierea cuantumului contravalorii lucrărilor pretins executate de către intimatul-reclamant, deoarece conform expertizei tehnice contravaloarea materialelor şi a manoperei la data efectuării lor este de 131.420 lei, aşa încât, în mod cu totul subsidiar, dacă instanţa de recurs consideră că recurenţii trebuie să fie obligaţi la contravaloarea materialelor şi a manoperei, atunci suma este în cuantum de 131.420 lei şi nu de 442.087 lei.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 8 C. proc. civ. au fost indicate numai formal, deoarece nu a fost dezvoltată nici o critică care să se circumscrie ipotezelor pe care aceste motive le reglementează - nemotivarea hotărârii atacate, motivarea contradictorie ori străină de natura pricinii, respectiv interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii.
Recurenţii invocă greşita apreciere a cuantumului contravalorii lucrărilor executate la imobilul în litigiu, solicitând o reanalizare şi reapreciere a concluziilor expertizei tehnice efectuate în cauză. Ca urmare, se contestă modul de stabilire, pe baza probelor administrate, a situaţiei de fapt stabilite în cauză. Or, o atare critică nu se încadrează în nici unul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres şi limitativ de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.
Faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, aşa cum urmăresc în realitate recurenţii, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.
De aceea, criticile formulate pe aspectul situaţiei de fapt nu pot face obiect de analiză în calea de atac a recursului, ridicând o problemă legată de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 48 din Legea nr. 10/2001 republicată, criticile formulate nu se verifică, fiind nefondate.
Textul de lege invocat dă dreptul la despăgubire chiriaşilor care au adus un spor de valoare imobilelor cu destinaţie de locuinţă (prin îmbunătăţirile necesare şi utile), care au fost restituite în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Reclamantul-intimat, însă, nu a avut niciodată calitatea de chiriaş, ci a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în anul 1996 în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu proprietarii anteriori ai imobilului, care, la rândul lor, deţineau dreptul de proprietate privată asupra acestui bun din anul 1959.
Aşadar, în speţă, nu se regăseşte situaţia unui imobil solicitat a fi restituit de foştii proprietari, care a fost cumpărat de fostul chiriaş de la Statul Român şi asupra căruia s-au adus îmbunătăţiri. Ca urmare, nu sunt incidente dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, care prevăd în mod expres şi limitativ condiţiile de aplicabilitate, ce nu pot fi extinse şi altor situaţii pe care nu le reglementează.
Faţă de cele ce preced, se constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, recursul urmând a fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii P.R.E., P.V.A., T.R. şi P.A.D. împotriva deciziei nr. 196/A din 21 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Alba lulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2009
| ← ICCJ. Decizia nr. 9359/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9345/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
