ICCJ. Decizia nr. 9362/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9362/2009
Dosar nr. 9752/118/2007
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanţa, secţia civilă, la 27 septembrie 2007, reclamantul O.S. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi Primăria Municipiului Constanţa să se constate calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a terenului de 300 mp, situat în Constanţa, judeţul Constanţa şi la acordarea în echivalent a contravalorii casei de locuit demolate, urmând ca din valoarea construcţiei să fie dedusă valoarea actualizată a despăgubirilor primite, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul solicitat, ce a făcut obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a trecut abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 212/1988, fiind expropriat şi demolat în vederea construirii de locuinţe.
Reclamantul a mai arătat că, prin notificarea nr. 34 din 5 februarie 2002 a solicitat Primăriei Municipiului Constanţa restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului compus din teren şi construcţii, însă nu a primit niciun răspuns la această solicitare în modalitatea şi termenul prevăzut de legea specială de reparaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 1095 din 3 octombrie 2008, Tribunalul Constanţa a luat act de renunţarea la judecata cererii formulate de reclamant în contradictoriu cu Primăria Municipiului Constanţa şi a admis acţiunea în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa. S-a constatat că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită la restituire şi au fost obligaţi pârâţii Primarul Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, să restituie în natură reclamantului, prin emiterea unei dispoziţii, terenul în suprafaţă de 199,58 mp, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză şi să acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub forma despăgubirilor băneşti, în condiţiile prevăzute de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, aferente imobilului preluat abuziv, în cuantum de 150.630 Euro, pentru terenul în suprafaţă de 100,42 mp, care nu poate fi restituit în natură, şi în cuantum de 24.032 lei pentru construcţia demolată, din care se va deduce suma de 7972 lei reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor primite pentru construcţie.
Prin aceeaşi hotărâre au fost obligaţi pârâţii la 3000 lei cheltuieli de judecată către reclamant.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că prezumţia instituită de art. 221 din Legea nr. 10/2001, în sensul că imobilul situat în Constanţa, compus din teren în suprafaţă de 300 mp şi construcţie, a fost proprietatea reclamantului şi a făcut obiectul Decretului de expropriere şi demolare nr. 212/1988, act normativ calificat ca fiind abuziv prin Legea nr. 10/2001, nu a fost răsturnată de către pârâţi, astfel că reclamantul are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a avut în vedere că, din raportul de expertiză efectuat în cauză, a rezultat că imobilul construcţie a fost demolat integral, iar terenul este ocupat funcţional, în parte, pe o suprafaţă de 100,42 mp de construcţia blocului MF 3, iar diferenţa de 199,58 mp este, în prezent, liberă de construcţii.
Pe cale de consecinţă, s-a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, acordându-se reclamantului în natură suprafaţa de teren rămasă liberă şi măsuri reparatorii prin echivalent conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005 pentru diferenţa de teren ce nu se poate restitui în natură.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii Municipiul Constanţa şi Primarul Municipiului Constanţa susţinând că, în mod greşit, s-a restituit în natură suprafaţa de 199,58 mp, care este ocupată de amenajări de utilitate publică, respectiv spaţiu verde din ansamblul de locuinţe din zona centrală, această modalitate de restituire fiind contrară prevederilor art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, s-a criticat hotărârea primei instanţe pentru încălcarea art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care Primarul are numai competenţa propunerii, iar nu acordării efective a despăgubirilor.
Totodată, apelanţii au invocat greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, prin încălcarea principiului disponibilităţii, întrucât reclamantul a afirmat în concluziile orale că nu solicită cheltuieli de judecată.
În apel, ca urmare a decesului reclamantului intimat O.S., intervenit la 19 noiembrie 2008, au fost introduşi în cauză, moştenitorii S.O. şi O.C.
Prin Decizia civilă nr. 25/C pronunţată la 28 ianuarie 2009, Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, a admis apelul pârâţilor şi a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 100,42 mp şi pentru construcţia demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, reprezentând diferenţa dintre valoarea de circulaţie a construcţiei demolate şi a terenului ce nu poate fi restituit în natură şi suma de 32.000 lei, ce se va reactualiza cu coeficientul prevăzut la art. I alin. (1) al titlului II al OUG nr. 184/2002.
A fost obligat Primarul Municipiului Constanţa să emită dispoziţie cu propunere în acest sens şi au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că din dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi ale pct. 10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2005, rezultă că pentru a se aprecia afectarea în scop de utilitate publică a imobilului solicitat a fi restituit, este necesar ca asupra acestuia să se fi efectuat lucrări de amenajare destinate a deservi nevoile comunităţii. Astfel, s-a considerat că simpla afirmaţie că terenul este afectat de spaţiu verde nu poate fi primită ca un motiv de respingere a cererii de restituire în natură a terenului liber, ocupat parţial de o vegetaţie spontană, iar nu de o amenajare care să rezulte dintr-o documentaţie de urbanism.
S-a considerat că apelul este întemeiat sub aspectul incidenţei art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, din care rezultă că nici primarul şi nici municipiul nu au competenţa de a stabili valoarea imobilului ce nu mai poate fi restituit în natură, aceste competenţe aparţinând organismelor prevăzute în legea specială, respectiv în Legea nr. 247/2005, Titlul VII:
S-a reţinut că este neîntemeiat motivul de apel referitor la obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, renunţarea la această cerere fiind făcută de avocat, în lipsa mandatului expres dat de reclamant situaţie în care s-a apreciat că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., iar cât priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, suma de 2000 lei justifică munca depusă de avocatul care a reprezentat partea la ultimul termen de judecată.
Împotriva deciziei menţionate au declarat recurs reclamanţii S.O. şi O.C., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
S-a susţinut că, deşi apelul pârâţilor a fost admis numai sub aspectul înlăturării din dispozitivul sentinţei a menţiunii cuantumului valorii terenului ce nu poate fi restituit în natură, iar nu şi în ceea ce priveşte criticile privind restituirea în natură a terenului liber de construcţii şi cheltuielile de judecată, în mod eronat, în dispozitivul deciziei recurate s-a făcut menţiunea schimbării în tot şi nu în parte, a sentinţei apelante, conform dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ.
Cea de a doua critică a vizat soluţia eronată cu privire la cheltuielile de judecată acordate apelanţilor. S-a arătat, că faţă de soluţia admiterii unui singur motiv de apel, şi acela formal, se impunea compensarea cheltuielilor de judecată suportate de părţi.
Examinând criticile formulate de recurenţi, raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Într-adevăr, urmare a aprecierii ca întemeiat a unuia dintre motivele de apel, curtea de apel a schimbat în tot şi nu în parte sentinţa apelată în sensul că a stabilit că reclamantul este îndreptăţit la măsuri reparatorii pentru terenul în suprafaţă de 100,42 mp şi pentru construcţia demolată, în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Nu se poate susţine însă că, pronunţând această soluţie, instanţa de apel ar fi încălcat dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., care dau posibilitatea păstrării ori schimbării, în tot sau în parte, a hotărârii atacate.
În condiţiile în care, atât din considerentele deciziei recurate cât şi din dispozitiv, rezultă cu claritate că, în realitate, nu s-a săvârşit o eroare de judecată, ci s-a schimbat, în mod eronat, în tot şi nu în parte sentinţa, Curtea va constata că exista posibilitatea îndreptării acestei erori materiale, la cererea părţii, pe calea procedurii de îndreptare a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 281 şi urm. C. proc. civ.
Prin urmare motivul de recurs analizat este nefondat şi nu poate conduce la modificarea hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9, întrucât nu s-a săvârşit nicio eroare de judecată.
Critica referitoare la greşita acordare a cheltuielilor de judecată din apel către apelantul pârât este, de asemenea, nefondată.
Instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care a admis apelul pârâţilor, reclamanţii fiind căzuţi în pretenţii şi, în consecinţă, obligaţi să suporte aceste cheltuieli.
Nu există dispoziţii legale care să stabilească criterii în funcţie de care un motiv de apel ar avea caracter formal şi pe cale de consecinţă, admiterea sa nu ar putea conduce la obligaţia suportării cheltuielilor de judecată de către partea căzută în pretenţii.
Faptul că numai unul dintre motivele de apel a fost admis nu justifică reducerea cheltuielilor corespunzătoare onorariului plătit şi nici compensarea cu onorariul achitat de cealaltă parte, astfel cum s-a solicitat prin motivele de recurs.
Acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel nu încalcă astfel dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., motivul de recurs invocat fiind nefondat raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pentru toate aceste considerente, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., să se respingă recursul reclamanţilor S.O., şi O.C., în calitate de moştenitori ai reclamantului O.S., decedat în cursul procesului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul de reclamanţii S.O. şi O.C. împotriva deciziei nr. 25/C din 28 ianuarie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9366/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9359/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
