ICCJ. Decizia nr. 9396/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9396/2009
Dosar nr. 1378/2/2008
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea formulată la 2 iunie 2001, D.G. a solicitat SC P. SA, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul situat în Bucureşti, sector 1, compus din teren şi construcţiile edificate pe acesta.
În subsidiar, pentru eventualitatea în care imobilul nu poate fi restituit în natură, s-au solicitat despăgubiri băneşti corespunzătoare cotei indivize de ⅓, valoare estimată la suma de 500.000 dolari SUA.
O notificare similară fusese adresată de cel în cauză şi SC P.J. SA, care la data formulării cererii de restituire deţinea imobilul, ulterior patrimoniul acesteia fiind inclus în capitalul social al SC P. SA.
Întrucât unităţile deţinătoare nu s-au conformat dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în redactarea anterioară republicării acesteia, la 2 septembrie 2005) aceleaşi solicitări au fost reiterate şi prin acţiunea formulată la 20 iunie 2002 – în contradictoriu cu SC P. SA şi SC P.J. SA – în motivarea căreia reclamantul a arătat că nemişcătorul a aparţinut autorilor săi S. şi S.T., cota ideală de ⅓ fiind abuziv scoasă la licitaţie, alături de restul imobilului, întrucât aparţinea celor doi fii minori ai proprietarilor şi nu putea face obiectul procedurii de executare silită.
Ca atare, prin aceeaşi cerere introductivă, reclamantul a solicitat instanţei să constate că trecerea în patrimoniul statului a cotei indivize de ⅓ din dreptul de proprietate asupra imobilului, s-a făcut în mod abuziv iar, pe de altă parte, să constate că trecerea nemişcătorului în patrimoniul SC P. SA, prin includerea acestuia în capitalul social al societăţii, ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare, la data constituirii acestei societăţi.
Persoana îndreptăţită a mai solicitat instanţei să oblige pârâta SC P. SA să emită decizie de restituire în natură a cotei indivize de ⅓ din imobil, compus din teren în suprafaţă de 1280,77 mp şi construcţiile aflate pe acesta iar în situaţia când restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligată la plata contravalorii cotei aferentă dreptului său de proprietate, la valoarea de circulaţie.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 858 din 7 octombrie 2004, a respins acţiunea, reţinând că reclamantul nu a probat calitatea sa procesuală activă în condiţiile în care în cauză, s-a făcut dovada împrejurării că există şi alţi moştenitori ai defuncţilor T.P. şi N., care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi notificatorul.
Apelul formulat de reclamant, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, reţinând că în mod greşit litigiul a fost soluţionat pe excepţie, reclamantul având calitatea procesuală activă de a solicita a i se răspunde, de către intimată, solicitării formulate în baza Legii nr. 10/2001, cererea de sistare a eventualei stări de indiviziune depinzând de soluţionarea pozitivă a procedurii iniţiată de petent.
În rejudecare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa nr. 546 din 4 mai 2006, a admis acţiunea şi a constatat că a fost preluată fără titlu de către stat, cota de ⅓ din imobilul, construcţie şi teren, situat în Bucureşti, sector 1.
A constatat totodată că pârâta SC P. SA nu deţine un titlu valabil asupra acestei părţi din imobil, iar pe cale de consecinţă, a obligat-o să emită, în favoarea reclamantului, decizie de restituire în natură a lotului nr. 1, astfel cum acesta a fost identificat în Anexa 1 a raportului de expertiză efectuat în cauză, reprezentând ⅓ din imobilul situat în sector 1.
A respins, ca neîntemeiată, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că din actele şi lucrările dosarului nu rezultă modalitatea în care imobilele au intrat în patrimoniul statului iar în ceea ce priveşte cota de ⅓ aceasta a constituit rezerva cuvenită copiilor minori ai lui S.T., astfel cum rezultă din certificatele de grefă emise în anul 1945, de Tribunalul Ilfov, Secţia notariat.
În ceea ce o priveşte pe pârâta SC P. SA, se mai arată, deşi a recunoscut că nemişcătorul se află în patrimoniul său, nu a putut invoca un titlu legal, limitându-se la a afirma că imobilul a fost adus ca aport la capitalul social, de către SC P.J. SA
Apelurile declarate de pârâte împotriva acestei hotărâri, au fost admise de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală care, prin Decizia nr. 72/A din 16 martie 2007, a schimbat în tot sentinţa, iar pe fond a respins acţiunea, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de control judiciar a reţinut în esenţă că, în considerarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, reclamantul nu poate pretinde restituirea în natură a imobilului, el având doar dreptul la despăgubiri, în condiţiile Legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate.
Prin Decizia nr. 7274 din 1 noiembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursul reclamantului D.G. şi casând Decizia atacată, a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti, reţinând că în mod greşit s-a concluzionat de către această instanţă că prevederile art. 27 (actual art. 29) din Legea nr. 10/2001, în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, se aplică raportului juridic dedus judecăţii.
Astfel, se arată, cum acţiunea a fost introdusă la 20 iunie 2002 şi era motivată, printre altele şi de faptul că pârâtele nu soluţionaseră notificările formulate în baza Legii nr. 10/2001, în cauză devin incidente prevederile art. 27 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005.
Or, aplicabilitatea acestui text de lege este condiţionată de preluarea proprietăţii cu titlu valabil, aspect nelămurit în cauză, deşi este de esenţa litigiului.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, prin Decizia nr. 213/A din 23 septembrie 2008, a respins ca nefondate apelurile pârâtelor, reţinând în esenţă că descendenţii lui S.T., autorul reclamantului, erau la data preluării imobilului de către stat, proprietari ai cotei de ⅓ ce formează obiectul solicitărilor din prezenta cauză, indicarea în evidenţele fiscale a tatălui ca proprietar deplin al imobilelor fiind explicabilă prin cota majoritară deţinută de acesta şi prin dreptul tatălui de administrare legală a patrimoniului copiilor, până la majorat.
Tot astfel, se mai arată, reclamantul a făcut dovada calităţii sale de unic moştenitor al defunctului T.N. (unul din fiii lui S.T.) precum şi a calităţii de moştenitor prin retransmitere, al celui de-al 2-lea proprietar, T.P.C., fapt suficient pentru dovedirea legitimării procesuale active în cauză.
Cât priveşte modul de preluare al bunului de către stat instanţa de control judiciar a constatat că imobilul de la nr. 17 a fost preluat fără titlu valabil, la fel şi cel de la nr. 15, care a figurat în evidenţele fiscale ca teren viran, fiind menţionat ca atare şi în ordonanţa de adjudecare nr. 72, neputând intra astfel în sfera de aplicare a Legii nr. 119/1948.
Această constatare, are drept consecinţă inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării aduse prin Legea nr. 247/2005, a căror incidenţă în cauză a fost stabilită cu putere de lucru judecat, prin Decizia de casare a instanţei supreme.
În cauză, au declarat recurs în termen legal ambele pârâte, SC P.J. SA şi SC P. SA.
În recursul său, SC P.J. SA, invocând temeiul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţine că în mod greşit s-a reţinut calitatea sa procesuală pasivă, întrucât în prezent, imobilul nu mai este evidenţiat în patrimoniul său.
Întemeindu-şi calea extraordinară de atac, pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ., pârâta SC P. SA critică hotărârea dată în apel, după cum urmează:
- în mod greşit s-a reţinut că nu deţine un titlu valabil asupra cotei de ⅓ din imobilul în litigiu, în condiţiile în care un asemenea capăt de cerere nu a fost formulat de către contestator, instanţa acordând mai mult decât s-a cerut.
- deşi instanţa de fond nu s-a pronunţat în mod explicit asupra capătului de cerere vizând legalitatea includerii imobilului, în capitalul social al SC P. SA, prin soluţia admiterii contestaţiei apare implicit ca fiind admisă această cerere deşi, în Decizia de casare a instanţei supreme se reţine că imobilul a fost evidenţiat corect în patrimoniul societăţii.
- greşit s-a apreciat că nu se mai justifică cercetarea calităţii de persoană îndreptăţită a contestatorului, pe considerentul că s-ar încălca limitele rejudecării stabilite prin Decizia nr. 7274 din 1 noiembrie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi respectiv efectul puterii de lucru judecat al deciziei nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Astfel, se arată, erau suficiente elemente din care instanţa putea trage concluzia că cele două imobile nu mai aparţineau, la data „înfiinţării statului comunist" autorilor contestatorului, căruia i s-a reţinut greşit calitatea de persoană îndreptăţită.
- instanţa a obligat-o pe pârâtă să emită o decizie de restituire în natură a lotului 1, care reprezintă o suprafaţă determinată, dispunându-se astfel şi ieşirea din indiviziune, fără ca reclamantul să fi cerut acest lucru.
- s-a analizat şi legalitatea titlului statului, deşi reclamantul, de asemenea, nu a formulat o asemenea cerere, chestiune care de altfel nu putea fi cercetată fără ca Statul, prin reprezentantul său legal să fie parte în proces.
- s-a „imputat" pârâtei faptul că nu a făcut dovada modului în care arăta imobilul la data naţionalizării, dovadă ce incumba reclamantului.
De altfel, se arată, în anul 1965, imobilul a fost renovat de stat, fiind, în proporţie de 98%, un imobil nou.
Recursurile se privesc ca nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Cu referire la recursul formulat de SC P.J. SA;
Din actele cauzei rezultă că reclamantul D.G. a declanşat procedura prealabilă instituită prin dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, notificând atât SC P.J. SA cât şi SC P. SA, cu cererea de restituire în natură a cotei indivize de ⅓ din imobilul situat în Bucureşti, Sector 1.
Urmare nerespectării de către persoanele juridice notificate a dispoziţiilor art. 23 din lege, în redactarea anterioară modificării, persoana îndreptăţită s-a adresat instanţei, cererile fiind formulate în contradictoriu cu ambele pârâte.
Tot astfel, în soluţionarea acestor cereri, instanţa a avut de cercetat legalitatea actelor de includere a imobilului în capitalul social al SC P. SA prin constituirea acestuia ca aport în natură la data dobândirii de către SC P.J. SA a calităţii de asociat a SC P. SA.
În consecinţă, în mod corect a apreciat instanţa de apel asupra necesităţii participării în proces a pârâtei SC P.J. SA ale cărei operaţiuni juridice legate de momentul asocierii cu SC P. SA, s-a solicitat a fi verificate sub aspectul legalităţii, prin cererea introductivă, numai în acest mod hotărârea putându-i fi opozabilă, în condiţiile în care – până la data asocierii – imobilul a fost evidenţiat în patrimoniul acesteia.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC P. SA;
Prin cel de-al doilea petit al cererii introductive, formulată la 20 iunie 2002, reclamantul a solicitat instanţei în mod neechivoc, să constate că trecerea imobilului situat în Bucureşti, sector 1, în patrimoniul SC P. SA, prin includerea în capitalul social al acestei societăţi, ca aport în natură, s-a făcut cu încălcarea normelor legale în vigoare la data constituirii acestei societăţi.
Acest petit, ca şi cel vizând constatarea preluării abuzive de către stat a cotei de ⅓ din dreptul de proprietate asupra imobilului, este accesoriu, şi a fost corect apreciat ca având caracterul unei chestiuni prejudiciale, faţă de cererea principală având ca obiect contestaţia formulată urmare refuzului nejustificat al persoanelor juridice notificate de a răspunde notificărilor formulate de persoana îndreptăţită, prin care solicitase restituirea în natură a cotei ideale din imobil ce a aparţinut autorului său.
Tot astfel, în condiţiile în care cercetarea acestor petite, tinde în mod evident spre lămurirea chestiunii – de esenţa litigiului – vizând calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, participarea în proces a Statului Român nu se justifică, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. (1) din lege, potrivit cărora cererea de restituire se adresează persoanei juridice deţinătoare a imobilului iar nu entităţii care l-a preluat abuziv.
În acest context, al cercetării (pe parcursul celor trei cicluri procesuale) petitelor formulate în mod neechivoc de către reclamant, prin cererea introductivă, nu se poate susţine că instanţele ar fi depăşit limitele sesizării sau ar fi acordat mai mult decât s-a cerut.
De altfel, faţă de cele reţinute în Decizia de casare a instanţei supreme care, analizând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, a statuat că utilă cauzei este doar analiza preluării cu sau fără titlu a imobilului, pentru a se putea aprecia judicios asupra admisibilităţii cererii de restituire în natură, instanţa de control judiciar, a apreciat în mod corect, că aspectul esenţial presupus de cercetarea petitului 2 al cererii introductive, a fost deja dezlegat.
Nefondată este şi critica vizând necercetarea calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantului, pe considerentul că s-ar încălca efectul puterii de lucru judecat al unei decizii anterioare, dată de aceeaşi instanţă de control judiciar şi respectiv limitele rejudecării stabilite prin hotărârea instanţei supreme.
Astfel, deşi reţine în mod judicios că în primul ciclu procesual, prin Decizia nr. 1545 din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit calitatea de persoană îndreptăţită a notificatorului, chestiune intrată în puterea lucrului judecat, în condiţiile în care nu a făcut obiectul deciziei instanţei supreme (care de altfel a casat hotărârea dată în apel în cel de-al 2-lea ciclu procesual, stabilind şi limitele rejudecării) instanţa de control judiciar, într-o motivare amplă, reia în discuţie probele administrate în cauză şi care atestă, fără echivoc, că la data preluării de către stat, proprietari ai cotei de ⅓ din imobilul în litigiu, erau copiii lui S.T., drept constituit prin hotărâre irevocabilă (sentinţa nr. 78/1907 a Tribunalului Ilfov, secţia I-a) în temeiul dispoziţiilor art. 285 C. civ., normă în vigoare la data pronunţării acestei hotărâri, introdusă prin Legea din 15 martie 1906.
De altfel, probele atestă că adjudecarea definitivă asupra „S.N.C.", viza doar cota de ⅔ din imobilele de la nr. 15 şi 17 şi dreptul de uzufruct în cotă de ⅓, cotă ce aparţinea celor doi minori rezultaţi din căsătorie.
Or, prima instanţă a obligat pârâta să emită decizie de restituire în natură în favoarea reclamantului, a lotului nr. 1, astfel cum acesta a fost identificat prin Anexa 1 a expertizei V.G., lot ce reprezintă cota de ⅓ solicitată pe calea notificării, neputându-se aprecia că prin aceasta s-ar fi operat o „ieşire din indiviziune" asupra bunului, nesolicitată prin cererea introductivă, mai ales din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
Cât priveşte îmbunătăţirile efectuate la construcţia edificată pe terenul în litigiu, în mod corect instanţa a reţinut că pârâta nu a produs alte probe care să contrazică menţiunile cuprinse în autorizaţia nr. 5 E din 5 mai 1995, ce se refereau explicit doar la lucrări de „consolidare, extindere, reparaţii şi revitalizare unitate de producţie", neexistând elemente care să conducă la concluzia edificării unui imobil nou, în raport de cel existent pe teren la data preluării.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâtele SC P. SA şi SC P.J. SA împotriva deciziei nr. 213/A din 23 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9398/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9394/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
