ICCJ. Decizia nr. 9462/2009. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9462/2009
Dosar nr. 169/91/2009
Şedinţa publică din 19 noiembrie 2009
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 169/91 din 23 ianuarie 2009 pe rolul Tribunalului Vrancea, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie al pârâtului L.D., pentru o perioadă de cel mult trei ani, în Italia.
În motivarea acţiunii, reclamanta a susţinut următoarele:
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 30 decembrie 2008, în baza Decretului emis de Prefectul Provinciei Roma.
Prin sentinţa civilă nr. 96 din 5 februarie 2009, Tribunalul Vrancea a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, în considerentele hotărârii pronunţate reţinându-se următoarele:
Reclamanta a indicat în cererea de chemare în judecată împrejurări legate de comportamentul necorespunzător al pârâtului pe durata şederii sale în Italia, iar pârâtul a arătat, în declaraţia din data de 30 decembrie 2008, dată la care a şi fost expulzat, că ar fi fost depistat de autorităţile italiene în timp ce încerca să comită o faptă de furt.
Este evident că în aceste condiţii nu a fost vorba de un proces penal în urma căruia pârâtul să fi fost condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni şi cu atât mai puţin, despre o condamnare definitivă.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (1) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi şi obligaţii. Faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Ameninţarea pe care o persoană o reprezintă faţă de ordinea de drept trebuie să fie reală şi suficient de gravă, astfel încât să se justifice restrângerea dreptului.
În cauză, o astfel de dovadă nu a fost făcută, simpla afirmaţie cu privire la săvârşirea unei infracţiuni neputând să fie considerată ca suficientă pentru luarea măsurii solicitate de reclamantă.
Reclamanta nu a făcut dovada că ar fi vorba efectiv de o condamnare de natură penală, dovedită printr-o hotărâre judecătorească, singurul temei pentru care se solicită restrângerea dreptului fiind decretul de expulzare a pârâtului, pe care reclamanta l-a ataşat la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 123/A a Curţii de Apel Galaţi, s-a respins apelul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva sentinţei civile nr. 96 din 5 februarie 2009 a Tribunalului Vrancea.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Norma comunitară prevede în mod limitativ doar trei situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii.
Cum reclamanta nu a făcut dovada că pârâtul L.D. s-ar afla într-una din acele situaţii ce ar impune restricţionarea dreptului la liberă circulaţie în spaţiul Uniunii Europene, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor de interpretare stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Împotriva deciziei civile nr. 123A din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Galaţi a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, formulând următoarele critici:
În temeiul art. 25 din Constituţie, dreptul la liberă circulaţie, în ţară şi străinătate, este garantat; legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Libertatea circulaţiei cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.
Returnarea unui cetăţean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene, în baza unui acord de readmisie, se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică interioară a respectivului stat membru din Uniunea Europeană de către cetăţeanul român cu privire la care se solicită returnarea, ceea ce conduce la concluzia că doar acel stat membru al Uniunii Europene poate cenzura legalitatea măsurii de returnare.
Obligaţia statului român ca, ulterior readmisiei cetăţeanului român returnat, să restrângă dreptul la liberă circulaţie al respectivului cetăţean român este expres stipulată prin art. 38 din Legea nr. 248/2005.
Faţă de situaţia concretă a intimatului-pârât, care a încălcat deja pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene dispoziţiile legale privind regimul juridic al străinilor, se impune concluzia că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie pe teritoriul Italiei are un scop legitim, respectiv, prevenirea unor fapte de natură să aducă atingere ordinii publice din acele state.
Recursul este nefondat.
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului pârâtului la libera circulaţie în Italia, în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din această Directivă, statele membre pot restrânge libertatea de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor de familie, indiferent de cetăţenie, pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, în paragraful al doilea precizându-se, în acest sens, că, măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză, iar condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Astfel fiind, Înalta Curte va face aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., respingând recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 123A din 14 aprilie 2009 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9507/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9458/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
