ICCJ. Decizia nr. 9507/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9507/2009
Dosar nr. 9747/3/2007
Şedinţa publică din 17 mai 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La 9 august 2005, reclamantele T.M.A., P.R. si P.V. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând să se constate că pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 în sensul că nu a răspuns în termen legal la notificarea formulată în baza legii menţionate şi să fie obligat pârâtul să le restituie în natura imobilul situat în Bucureşti, sector 4 compus din teren şi construcţie cu mai multe nivele si apartamente, cu excepţia celor doua apartamente ce compun etajul 1, deja restituite.
In motivarea acţiunii reclamantele au arătat ca imobilul susmenţionat a aparţinut autorilor lor P.C. si G.D., de la care a fost preluat de stat prin naţionalizare, figurând la poziţia 5635 din lista anexă a Decretului nr. 92/1950 pe numele fostului proprietar P.S.D. Au mai arătat că în urma unei acţiuni în revendicare, reclamantei T.M.A. i s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra a 2 apartamente ce compun etajul 1 al imobilului, iar acţiunea cu privire la restul imobilului în litigiu a fost respinsă.
Prin sentinţa nr. 727/2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, a respins acţiunea, ca inadmisibilă, reţinând că pârâtul nu a emis o decizie sau dispoziţie motivată care sa poată fi contestată în instanţa. împotriva acestei sentinţe reclamantele au declarat apel. Prin Decizia nr. 660/2006 din 16 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, reţinând că lipsa dispoziţiei emise de pârât echivalează cu un răspuns negativ al unităţii deţinătoare.
După înregistrarea dosarului la Tribunalul Bucureşti, la termenul din 14 iunie 2007, reclamantele au solicitat introducerea în cauză, în calitate de intervenienţi forţaţi, a numiţilor T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. şi I.V. şi obligarea acestora să predea apartamentele nr. 1, nr. 4 şi nr. 5 din imobil, cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Prin sentinţa nr. 506 din 13 martie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat pe pârât să emită dispoziţie motivată prin care să restituie reclamantelor în natura terenul în suprafaţa de 224,61 mp situat în Bucureşti sector 4, cu excepţia suprafeţelor de 15,5 mp, 10,51 mp si 18,14 mp teren situat sub construcţie, precum şi imobilul construcţie parter ce se mai află în proprietatea pârâtului şi să propună reclamantelor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele nr. 4, 5 si 1.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale active si a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de intervenienţii T.V., T.G., I.P. şi I.M., a fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat invocata de intervenienţi şi a fost respinsă acţiunea reclamantelor împotriva intervenienţilor T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. si I.V., constatând autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 987 A din 07 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 221 din 24 februarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a pronunţa această sentinţă tribunalul, în baza probelor administrate, a constatat că o parte din imobilul construcţie este liberă în sens juridic, fiind închiriată unor persoane pe bază de contract, iar o altă parte reprezentând apartamentele 4,5 şi 1 a fost vândută intervenienţilor T.V., T.G., I.P., I.M., I.R. si I.V., în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea procedurilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii în echivalent.
Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri, ele au dreptul la diferenţele dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele de inflaţie şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
In cazurile prevăzute de alin. (2), măsurile reparatorii în echivalent constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită, sau în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantele cât şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General.
Prin Decizia nr. 309 din 4 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate ambele apeluri.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut cele ce urmează:
Prima instanţă a reţinut că Decizia civilă nr. 987/2002 a Tribunalului Bucureşti, faţă de care s-a invocat autoritatea de lucru judecat, a avut ca obiect revendicarea apartamentelor pe care intervenienţii le-au cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 prin compararea titlurilor; împrejurarea că acest prim litigiu a fost tranşat definitiv si irevocabil înainte de apariţia Legii nr. 247/1995, nu poate avea relevanţă în ceea ce priveşte temeinicia excepţiei autorităţii de lucru judecat întrucât cauza juridica, respectiv fundamentul pretenţiei afirmate îl reprezintă dispoziţiile art. 480 C. civ. , făcându-se referire şi la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Instanţa a motivat că daca s-ar admite o soluţie contrară, s-ar ajunge la o insecuritate a raporturilor juridice civile si ca atare la încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispoziţiile art. 6 din CEDO întrucât intervenientii nu ar putea beneficia de puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile datorită schimbării continue a legislaţiei în materia proprietăţii.
Răspunzând criticii reclamantelor privind depăşirea obiectului cererii deduse judecăţii, instanţa de apel a motivat că instanţa de fond s-a pronunţat asupra petitului acţiunii în sensul că a obligat pârâtul să restituie reclamantelor în natură o parte a imobilului care se afla în prezent în proprietatea acestuia şi totodată să emită dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de masuri reparatorii pentru apartamentele vândute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Cu privire la apelul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, instanţa de apel a reţinut că prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că în ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecata este competentă să soluţioneze pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natura a imobilelor preluate abuziv ci si acţiunea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
Cum în cauza reclamantele au formulat notificare la 5 mai 2005 iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la 9 august 2005, după trecerea termenului de 60 de zile prevăzut de art. 23 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa a constatat că în mod corect tribunalul a reţinut că unitatea deţinătoare refuză nejustificat să răspundă la notificare.
Reclamantele au atacat cu recurs Decizia instanţei de apel, criticând-o ca fiind nelegală pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prin criticile formulate, recurentele reclamante reproşează instanţei de apel că în mod greşit a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în condiţiile în care acţiunea de faţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, reprezintă o cauză juridică nouă, prin posibilitatea oferită instanţelor de judecată de a verifica valabilitatea titlului statului cu privire la imobile preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, din perspectiva conformităţii acestora cu normele constituţionale, cu tratatele internaţionale la care România era parte.
In dezvoltarea motivelor de recurs reclamantele mai susţin.
- că, prin modificarea adusă art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr.247/2005, a fost declarată abuzivă preluarea imobilelor în baza Decretului nr. 92/1950, consacrându-se cu efect retroactiv caracterul abuziv al preluării.
- că naţionalizarea imobilului (din care fac parte apartamentele în litigiu) în baza Decretului nr. 92/1950 a operat de la P.S.D., ori nu a existat niciodată un proprietar al imobilului cu acest nume.
- că autorii reclamantelor D.G.P. şi C.P. au dobândit terenul, prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 15977 din 7 iunie 1934 şi, în baza autorizaţiei de construcţie nr. 205 din 2 noiembrie 1934, au edificat construcţia existentă şi în prezent.
Deci, susţin recurentele, nu a existat niciodată un proprietar cu numele P.S.D. ce figurează ca proprietar naţionalizat al imobilului din litigiu.
- că întrucât imobilul nu a ieşit niciodată în mod legal din patrimoniul soţilor P., statul nu putea să vândă chiriaşilor decât locuinţele deţinute cu titlu valabil.
Recursul este nefondat.
Autoritatea lucrului judecat prevăzută de art. 1201 C. civ. are la bază regula potrivit căreia o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă nu trebuie să fie contrazisă printr-o altă hotărâre.
Principiul lucrului judecat împiedică deci nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi fiind purtat între aceleaşi părţi ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute unei părţi sau constatările făcute printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească dată într-un alt proces.
Pentru existenţa puterii de lucru judecat, cauza vizează temeiul juridic (fundamentul) al dreptului valorificat prin cerere (causa debendi), care nu se confundă cu cauza acţiunii, nici cu dreptul subiectiv şi nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.
Susţinerea reclamantelor că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 166 C. proc. civ. şi ale art. 1201 C. civ., este eronată.
In speţă, problema valabilităţii titlului preluării imobilului de către stat (Decretul nr. 92/1950) a fost soluţionată irevocabil prin Decizia nr. 987 A din 07 mai 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Prin acţiunea ce formează obiectul litigiului de faţă, promovată în anul 2005, recurentele reclamante invocă nevalabilitatea titlului statului reprezentat de Decretul nr. 92/1950, prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, făcându-se referire şi la modificarea art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 245/2005.
Legea nr. 213/1998 nu duce la schimbarea cauzei juridice pentru a fi înlăturată puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare, întrucât prima acţiune în revendicare pe care reclamantele au promovat-o a fost judecată, după apariţia Legii nr. 213/1998, cauza fiind analizată de către instanţe, inclusiv din perspectiva acestei legi.
Aşadar, se constată că demersul recurentelor reclamante prin acţiunea pendinte nu este decât o nouă acţiune în revendicare prin comparare de titluri, ceea ce nu este posibil întrucât nu pot fi reiterate într-o nouă acţiune în revendicare criterii deja valorizate în demersul comparării titlurilor de proprietate din prima acţiune în revendicare.
Prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 (în forma de la data intrării în vigoare a legii) erau considerate ca imobile preluate în mod abuziv cele care au fost naţionalizate fără titlu valabil.
In urma republicării legii, în art. 2 alin. (1) lit. a) sunt menţionate ca fiind preluate în mod abuziv imobilele preluate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile.
Caracterul abuziv conferit prin art. 2 din legea specială, preluării imobilelor vizate în decretul de naţionalizare nu echivalează cu o preluare fără titlu valabil, legea reglementând în cadrul noţiunii de „preluare abuzivă" situaţia imobilelor preluate atât cu titlu valabil cât şi fără titlu valabil.
In contextul prezentat, se constată că este aceeaşi cauza cererilor de chemare în judecată menţionate analizate din perspectiva puterii de lucru judecat a hotărârii anterioare cu privire la aprecierea valabilităţii titlului statului.
In consecinţă, potrivit considerentelor arătate, Înalta Curte constată, că în cauză s-a făcut o corecta aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ., astfel încât nu poate fi reţinut motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Cât priveşte motivele de recurs, încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 8 C. proc. civ., se constată că nu sunt de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate.
Astfel, motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu subzistă, în condiţiile în care hotărârea conţine argumentele pe care se sprijină, rară ca acestea să fie contradictorii ori străine de natura pricinii.
Referitor la dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicarea acestora este formală, nearătându-se ce act juridic dedus judecăţii ar fi fost greşit interpretat de către instanţă, schimbându-i-se natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic pentru a face posibilă modificarea deciziei pe acest temei juridic.
Pentru considerentele arătate, constatând că nu subzistă niciuna din criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin (1) C. proc. civ. şi să respingă recursul, ca nefondat.
In temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează ca recurentele reclamante să fie obligate să plătească intimaţilor intervenienţi I.R. şi I.V. suma de 4000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele T.M.A., P.R. şi P.V. împotriva deciziei nr. 309 din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurentele reclamante să plătească intimaţilor intervenienţi I.R. şi I.V. 4000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9541/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9462/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
