ICCJ. Decizia nr. 9504/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9504/2009
Dosar nr. 2690/197/200.
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 322 din 13 iulie 2007 pronunţată în dosarul nr. 2020/97/2006 Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de contestatorii B.L. şi K.Ş., aşa cum a fost precizată, în contradictoriu cu Primăria Municipiului Deva prin Primar şi a dispus anularea dispoziţiei nr. 68/2006 emisă de Primarul Municipiului Deva; s-a dispus emiterea unei noi dispoziţii prin care intimatul să restituie în natură contestatorilor suprafaţa de 132,14 mp teren intravilan situat în Municipiul Deva, înscris în C.F. nr. 2343 Deva, număr topo 762/N9/2121, identificat în raportul de expertiză topografică executat în cauză de către expertul judiciar, C.M., precum şi propunerea de măsuri reparatorii în echivalent, prin despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 pentru imobilul în suprafaţă de 2582 mp, compus din teren şi construcţii, ce nu poate fi restituit în natură.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus disjungerea cererii formulată de către contestatori în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Deva prin Primar, Consiliul Local Municipal Deva şi SC M.E.C. SRL Deva având ca obiect, constatarea calităţii de concedenţi în cadrul contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între Consiliul Local Deva şi SC M.E.C. SRL Deva, prin subrogarea în drepturile concedentului, actualul proprietar tabular, Statul Român, iar în condiţiile în care se apreciază că respectivul contract s-a încheiat fără respectarea dispoziţiilor legale, să se dispună anularea acestuia.
Cererea disjunsă cu acest obiect a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, sub nr. 2690/97 din 16 iulie 2007.
La data de 14 noiembrie 2007 reclamanţii şi-au precizat cererea în sensul că au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002, avându-se în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, în temeiul Legii nr. 247/2005.
La data de 14 octombrie 2007 pârâta SC M.E.C. SRL Deva a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de către reclamanţi în raport de prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001, iar la data de 16 ianuarie 2008 pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat, de asemenea, întâmpinarea prin care a invocat lipsa calităţii sale procesele pasive în condiţiile în care, calitatea de concedent o are Consiliul Local municipal Deva.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 2 aprilie 2008 Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor – reprezentat prin D.G.F.P. Hunedoara.
A admis în parte acţiunea civilă precizată şi completată formulată de reclamanţii B.L. şi K.Ş. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Deva prin Primar, Consiliul Local Municipal Deva şi SC M.E.C. SRL Deva.
S-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între părţi.
S-au respins celelalte capete de cerere formulate de către reclamanţi având ca obiect obligarea societăţii comerciale pârâte să-şi ridice chioşcul amplasat pe terenul ce face obiectul contractului de concesiune precum şi obligarea acesteia de a le lăsa în deplina proprietate şi liniştită posesie terenul respectiv.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că suprafaţa de 16 mp teren intravilan ce face parte din suprafaţa totală de 132,14 mp teren restituită reclamanţilor prin sentinţa civilă nr. 322 din 13 iulie 2007 a Tribunalului Hunedoara, este ocupată de un chioşc alimentar, edificat de pârâta SC M.E.C. SRL Deva, conform contractului de concesiune încheiat între părţi sub nr. 69/2002.
S-a constatat că acest contract de concesiune este lovit de nulitate, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) [fost art. 24 alin. (5)] din Legea nr. 10/2001, contractul fiind încheiat ulterior notificării formulate de către reclamanţi, indisponibilizarea imobilelor ce pot forma obiectul Legii nr. 10/2001 având drept scop principal, îndeplinirea obligaţiei de restituire a acestora, în natură, către foştii proprietari, deposedaţi în mod abuziv de Statul Român, în perioada regimului comunist.
Referitor la prevederile art. 14 din Legea nr. 10/2001 prima instanţă a reţinut că aceste dispoziţii instituie posibilitatea subrogării în drepturi a titularului dreptului de proprietate dobândit în locul concedentului, condiţia impusă de legiuitor fiind aceea să se fi respectat condiţiile legii la data încheierii, însă subrogaţia este operantă „ope legis" numai în scopul confirmării unui act juridic, astfel lovit de nulitate absolută, încheiat în dispreţul unei norme de drept imperative şi sancţionate expres de legiuitor cu ineficacitatea.
Ori în speţă nu s-a realizat subrogarea reclamanţilor în drepturile concedentului, deşi s-au acordat mai multe termene în acest sens; s-a concluzionat că este lovit de nulitate absolută contractul de concesiune încheiat între părţi, în perioada prohibitivă a Legii nr. 10/2001, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din actul normativ respectiv.
S-a respins acţiunea faţă de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, întrucât nu este deţinătoarea imobilului solicitat şi nici parte în contractul de concesiune contestat.
Restul capetelor de cerere formulate de către reclamanţi s-au respins pe considerentul că cererea intitulată de acestea „completare, precizare şi redefinire a cererii" a fost formulată tardiv, iar complexitatea şi obiectul acestora, ar atrage competenţa instanţei de drept comun.
Împotriva hotărârii respective, în termen legal au declarat apel pârâţii Primăria Municipiului Deva, prin Primar, SC M.E.C. SRL Deva cât şi reclamanţii B.L. şi K.Ş. care însă au fost respinse de către Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondate, prin Decizia civilă nr. 144/A din 2 octombrie 2008.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut în primul rând faptul că este nefondată excepţia de necompetenţă materială însoluţionarea cauzei invocată de apelanta Primăria Deva, precum şi de cealaltă apelantă pârâtă, prin care au susţinut faptul că, o cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a unui contract de concesiune, este de competenţa instanţei de contencios administrativ.
S-a respins excepţia pe baza considerentelor că Secţia civilă a Tribunalului Hunedoara a soluţionat cauza în baza prevederilor art. 26 din Legea nr. 10/2001, art. II – III din Legea nr. 247/2005 şi art. 2 pct. 1 lit. f), respectiv art. 17 C. proc. civ., competenţa secţiei civile fiind determinată de caracterul auxiliar al cererii, cauza fiind disjunsă din dosarul nr. 2404/2006, având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 68/2006, emisă de Primarul Municipiului Deva în cadrul procedurii speciale a Legii nr. 10/2001.
S-a mai reţinut sub acelaşi aspect că, contractul de concesiune este un act juridic bilateral şi nu unul administrativ unilateral, neintrând sub incidenţa Legii nr. 554/2004 [art. 1 şi art. 2 lit. c)] lege care nici nu intrase în vigoare la data încheierii actului respectiv.
Pe fondul cauzei s-a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de către pârâţi, în mod corect prima instanţă dispunând nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 69/2002, în baza prevederilor art. 24 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, respectiv art. 21 alin. (5), după republicare, dispoziţii conform cărora – sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, a bunurilor imobile – terenuri sau construcţii notificate potrivit legii cu caracter special, Legea nr. 10/2001.
S-a mai constatat că la momentul notificării formulate de către reclamanţi şi înregistrate în cadrul Primăriei Deva, nu fusese încheiat contractul de concesiune dintre pârâţi, astfel încât până la soluţionarea acesteia, era interzisă orice tranzacţie a primarului local cu diverse persoane juridice private având ca obiect imobilele solicitate în baza legii speciale, nr. 10/2001.
Cât priveşte apelul declarat de către reclamanţi s-a considerat că este neîntemeiat, în mod corect prima instanţă respingând, ca tardiv introdusă, cererea de completare, precizare şi redefinire acţiune, având ca obiect „obligaţie de a face" şi „revendicare", în condiţiile în care a fost formulată la ultimul termen de judecată.
Împotriva deciziei respective, în termen legal a declarat recurs pârâta Primăria Municipiului Deva, prin Primar, criticând-o ca fiind nelegală şi solicitând, în principal, casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei, spre soluţionare, în primă instanţă, la Tribunalul Hunedoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în raport de prevederile art. 304 pct. 3 şi art. 312 alin. (6) C. proc. civ., iar în subsidiar, admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelurilor declarate de către pârâţi, iar pe fond schimbarea în parte a hotărârii primei instanţe, prin respingerea acţiunii în constatarea nulităţii contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002, în raport de prevederile art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a susţinut în principal faptul că, acţiunea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între pârâţi trebuia să fie soluţionată de către instanţa de contencios administrativ, şi nu de cea civilă, întrucât contractul de concesiune este un act administrativ.
Pe fondul cauzei s-a susţinut că în mod greşit s-a constatat nulitatea absolută a contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002 încheiat de către pârâţi în baza HCL nr. 384/2002 a Consiliului Local Deva, în condiţiile în care norma prohibitivă avută în vedere de către instanţă la soluţionarea cererii a fost introdusă în Legea nr. 10/2001, prin modificarea adusă acesteia prin Legea nr. 247/2005 (punctul 50 din Titlul I) act normativ ce a intrat în vigoare la data de 22 iulie 2005 prin publicare în M. Of. nr. 653/2005, iar această completare a Legii nr. 10/2001 s-a regăsit în varianta actualizată şi republicată a legii, M. Of. nr. 798/2005.
S-a mai învederat şi faptul că hotărârea primei instanţe trebuie schimbată şi sub aspectul pronunţării asupra primului capăt de cerere al acţiunii promovate de către reclamanţi, în sensul respingerii ca inadmisibilă a cererii având ca obiect constatarea calităţii de concedenţi a reclamanţilor în cadrul contractului de concesiune nr. 69/2002, întrucât aceasta este o stare de drept prevăzută de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 10/2001.
Recursul declarat de către pârâta Primăria Municipiului Deva, prin Primar, se priveşte ca fiind nefondat şi se va respinge, avându-se în vedere următoarele considerente:
În primul rând este neîntemeiat motivul de recurs invocat în principal de către recurentă privind excepţia de necompetenţă materială a Secţiei civile a Tribunalului Hunedoara de a soluţiona cererea având ca obiect constatarea nulităţii contractului de concesiune nr. 69/2002 încheiat între părţi, susţinându-se că o asemenea cerere nu poate fi soluţionată decât de către instanţa de contencios administrativ.
Aceasta întrucât în speţă obiectul contractului de concesiune contestat îl constituie un teren ce face parte din domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, fiind restituit reclamanţilor, ca parte din întregul de 132,14 mp, conform sentinţei civile nr. 322/2007 a Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, prin care s-a anulat dispoziţia nr. 68/2006 a Primarului Municipiului Deva, sancţiunea nulităţii absolute fiind prevăzută expres în art. 21 alin. (5) din lege, potrivit căruia „sub sancţiunea nulităţii absolute, până la soluţionarea procedurilor administrative şi, după caz, judiciare, este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locaţia de gestiune, asocierea în participaţiune, ipotecarea, locaţiunea, precum şi orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaş, schimbarea destinaţiei, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile – terenuri şi/sau construcţii notificate potrivit prevederilor legii.
Cererea respectivă în nulitate contract de concesiune a fost formulată de către reclamanţi, în cadrul procedurii speciale judiciare a Legii nr. 10/2001, ca o cerere accesorie la capătul principal de cerere privind anularea dispoziţiei nr. 68/2006 emis de Primarul Municipiului Deva, cererea fiind disjunsă prin hotărârea Tribunalului Hunedoara, secţia civilă, cu nr. 322/2007.
Astfel în cauză a avut loc o prorogare legală de competenţă, potrivit dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., conform cărora: „cererile incidente şi accesorii sunt în căderea instanţei competente a judeca cererea principală".
Întrucât textul respectiv nu distinge, el este aplicabil chiar dacă s-ar ajunge, astfel, la nesocotirea unor norme de competenţă materială exclusivă, iar faptul că ulterior cererea accesorie a fost disjunsă de cererea principală nu schimbă competenţa materială câştigată prin prorogare legală de competenţă, instanţa care a devenit competentă prin prorogare, păstrându-şi competenţa şi după disjungere.
În consecinţă se va reţine faptul că în mod corect cererea a fost soluţionată de instanţele civile ca o cerere accesorie în cadrul procedurii speciale judiciare a Legii nr. 10/2001, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.
Este neîntemeiat şi cel de-al doilea motiv de ordin procesual invocat de recurentă potrivit căruia, hotărârea primei instanţe trebuie să fie schimbată sub aspectul pronunţării asupra primului capăt de cerere formulat, în sensul respingerii, ca inadmisibilă, a cererii de constatare a calităţii de concedenţi a reclamanţilor.
Şi acest motiv este nefondat întrucât prima instanţă a constatat nulitatea contractului de concesiune nr. 69 din 26 noiembrie 2002, respingând toate celelalte capete de cerere formulate de reclamanţi, inclusiv cel invocat de către recurent, aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, excluzând aplicarea prevederilor art. 14 din aceeaşi lege.
Pe de altă parte fiind vorba de un petit al cererii formulate de reclamanţi, recurentul nu justifică vreun interes legitim pentru a invoca eventuala nepronunţare asupra acestui capăt de cerere.
Pe fondul cauzei, motivele de recurs formulate sunt nefondate, în mod întemeiat, prima instanţă constatând nulitatea absolută a contractului de concesiune încheiat între pârâţi, avându-se în vedere dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Sub acest aspect este real faptul că norma prohibitivă a interzicerii înstrăinării sau grevării în orice fel a imobilelor notificate în baza Legii nr. 10/2001 a fost introdusă în acest act normativ odată cu modificarea acesteia prin Legea nr. 247/2005, ulterior încheierii contractului de concesiune nr. 69/2002, însă notificarea a fost formulată de către reclamanţi şi înregistrată la Primăria Deva, anterior, respectiv în cursul lunii martie a anului 2002, astfel încât autoritatea administrativă locală prin Consiliul Local, avea obligaţia să sisteze orice înstrăinare sau grevare cu sarcini a imobilelor ce fac obiectul de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Practic prin înregistrarea Notificării la unitatea deţinătoare a imobilului solicitat, bunul a fost indisponibilizat conform art. 22 alin. (4) din lege, Primăria locală nemaiavând dreptul de a dispune de ele, efectul general al notificării constând în investirea persoanei notificate cu obligaţia de a rezolva în condiţiile prevăzute de lege [art. 20, art. 23-25, art. 28, art. 31 alin. (1), art. 32 alin. (3)-(8), art. 33 şi art. 40].
Prin efectul notificării, bunul imobil solicitat de către reclamanţi a fost indisponibilizat, scopul acestei măsuri fiind acela ca unitatea deţinătoare să-şi îndeplinească obligaţia de restituire către adevăratul proprietar.
În acest sens pârâta – recurentă, deşi cunoştea faptul că terenul aflat în litigiu este solicitat în natură, a nesocotit dispoziţiile art. 29 alin. (1) din HG nr. 498/2001, care dezvoltă prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, din vechea reglementare, încheind un contract de concesiune pentru 20 de ani cu privire la acest teren, astfel încât în mod corect cele două instanţe au dispus nulitatea contractului respectiv.
Faţă de cele arătate se va reţine că nu subzistă motivul de modificare invocat de către recurent, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de către pârâta Primăria Municipiului Deva, prin Primar.
Se vor avea în vedere şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Deva, prin primar împotriva deciziei nr. 144/A din 2 octombrie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă la plată către intimaţii - reclamanţi B.L. şi K.Ş. la 2000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9505/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9503/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
