ICCJ. Decizia nr. 9620/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9620/200.
Dosar nr. 26071/3/2007
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Reclamanţii D.D.C. şi D.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestora la plata preţului reactualizat pe care l-au încasat pentru apartamentul vândut reclamanţilor, conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, în condiţiile în care acest contract a fost anulat irevocabil prin Decizia civilă nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti.
La data de 25 februarie 2007, în temeiul dispoz. art. 132 C. proc. civ., reclamanţii şi-au modificat acţiunea introductivă, solicitând obligarea prârârţilor la plata valorii de circulaţie a imobilului în litigiu.
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 8630 din 31 mai 2007, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, competenţa de soluţionare a acţiunii formulate decătre reclamanţi.
Cauza s-a înregistrat la Tribunalul Bucureşti, secţia a lll-a civilă, la data de 19 iulie 2007, iar, prin sentinţa nr. 1328 din 19 octombrie 2007, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti, a admis în parte acţiunea principală modificată formulată de reclamanţii D.D.C. şi D.M., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, a obligat pârâtul Municipiul Bucureşti la plata sumei de 151.700 Euro către reclamanţi, echivalent în lei la data plăţii, reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului situat în Bucureşti, a respins acţiunea principală, modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că prin Decizia civilă nr. 2144 A din 12 octombrie 2004 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între Primăria Municipiului Bucureşti, reprezentată de mandatar SC H.N. SA şi reclamanţii D.D.C. şi D.M.
Totodată, reclamanţii, pârâţi în acea cauză, au fost obligaţi să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, situat în Bucureşti, sector 1.
Reclamanţii au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei corespunzătoare valorii de circulaţie a imobilului menţionat mai sus.
Una din obligaţiile vânzătorului, ca efect al contractului de vânzare- cumpărare, este aceea de a-l garanta pe cumpărător contra evicţiunii, obligaţie ce decurge din principiul că el trebuie să facă tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea - liniştită şi utilă - a lucrului vândut.
Ca efect al obligaţiei de garanţie, în caz de evicţiune, vânzătorul este obligat să restituie integral preţul primit, cumpărătorul având dreptul şi la daune interese (art. 1341 pct. 4 C. civ.), potrivit dreptului comun (art. 1351 C. civ.), vânzătorul fiind obligat să plătească cumpărătorului diferenţa dintre preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzător de bună sau de rea-credintă.
Faţă de obiectul acţiunii principale, astfel cum a fost modificată, reţinând că doar pârâtul Municipiul Bucureşti a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare - cumpărare a cărui nulitate absolută s-a constatat, tribunalul a apreciat că în cauză a fost dovedită identitatea între acest pârât şi persoana obligată în raportul juric dedus judecăţii, astfel încât, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.
Tribunalul a constatat că acţiunea reclamanţilor e întemeiată, în virtutea obligaţiei de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii, apreciind că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la repararea prejudiciului suferit urmare a evicţiunii, prin acordarea valorii de circulaţie a apartamentului restituit fostului proprietar, astfel cum şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cauza Raicu contra României, considerând că Statul Român este obligat, în situaţia anulării contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu foştii chiriaşi, la restituirea către aceştia din urmă, cu titlu de daune materiale, suma reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
În ceea ce priveşte acţiunea principală, modificată, formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a apreciat că nu este întemeiată, câtă vreme reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâţilor la restituirea preţului actualizat în conformitate cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora, într-adevăr, Ministerul Finanţelor Publice este obligat la plata acestor sume, ci au solicitat valoarea de circulaţie a imobilului ca efect al obligaţiei de garanţie a vânzătorului contra evicţiunii.
Referitor la cererea de chemare în garanţie, tribunalul a apreciat că şi aceasta este neîntemeiată, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că sumele de bani reprezentând preţul plătit de către chiriaşii - cumpărători în baza Legii nr. 112/1995 s-au constituit într-un fond extrabugetar la dispoziţia Ministerului Finanţelor Publice, aceste aspecte privind raporturile administrative şi financiare dintre aceste instituţii, fără consecinţe pe plan juridic în raport de dispoziţiile dreptului comun ce reglementează materia răspunderii pentru evicţiune, şi respectiv obligaţia de garanţie.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Municipiul Bucureşti.
Criticile au vizat încălcarea dispoz.art art. 1337 C. civ. întrucât reclamanţii chiriaşi -cumpărători în baza Legii nr. 112/1995, au fost de rea-credinţă la momentul încheierii contractului, cunoscând faptul că apartamentul ce forma obiectul vânzării intrase abuziv în proprietatea statului, preţul plătit de reclamanţi pentru apartamentul în litigiu a fost un preţ preferenţial, mult sub valoarea de circulaţie din acel moment, astfel încât este nefondată pretenţia acestora de a fi despăgubiţi cu valoarea de circulaţie a locuinţei din acest moment.
O ultimă critică a vizat lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti în capătul de cerere având ca obiect plata preţului reactualizat al locuinţei, având în vedere dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin OUG nr. 184/2002 care stabilesc că obligaţia de restituire a preţului reactualizat, plătit de chiriaşii cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, aparţine Ministerului Finanţelor Publice. Trebuie reţinut că sumele încasate ca preţ al vânzării nu au intrat în bugetul Municipiului Bucureşti, ci au fost virate în bugetul Ministerului Finanţelor Publice, ca venit extrabugetar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia civilă nr. 75A din 6 februarie 2008 a admis apelul Municipiului Bucureşti, a schimbat în tot sentinţa atacată şi, pe fond, a respins acţiunea reclamanţilor, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut că la data de 25 ianuarie 2007 reclamanţii au depus o cerere de modificare a acţiunii principale, prin care au precizat că ceea ce solicită de la pârâţi este plata către ei a valorii de circulaţie a apartamentului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998, arătând că sunt îndreptăţiţi să primească această valoare şi nu preţul reactualizat al locuinţei.
Instanţa de fond a analizat cererea modificatoare şi s-a pronunţat exclusiv pe pretenţia reclamanţilor de a primi de la pârâţi valoarea de circulaţie a apartamentului şi nu preţul reactualizat.
Atâta vreme cât reclamanţii nu au solicitat preţul reactualizat plătit de ei, nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Municipiul Bucureşti prin Primar General a avut calitatea de vânzător în contractul de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 01 iulie 1998 încheiat cu reclamanţii - intimaţi, astfel încât el are şi calitatea de a răspunde pentru o eventuală evicţiune şi ca atare, are şi calitate procesuală pasivă în prezenta cauză.
În ceea ce priveşte critica formulată în apel, privind valoarea preferenţială, sub valoarea de circulaţie a preţului plătit de reclamanţi şi suma pretinsă în acţiune ca despăgubire echivalentă cu actuala valoare de circulaţie a imobilului, Curtea a constatat că aceasta nu este o critică fondată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 1344, art. 1345 şi art. 1346 C. civ., vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea-credinţă.
În afara sporului de valoare, vânzătorul este obligat să restituie cumpărătorului cheltuielile necesare şi utile făcute pentru conservarea lucrului care sporesc valoarea lui, iar dacă vânzătorul a fost de rea-credinţă, chiar şi cheltuielile voluptorii.
Curtea a amis apelul întrucât a găsit că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile evicţiunii, respectiv să existe împotriva cumpărătorului o tulburare de drept, cauza tulburării să fie anterioară vânzării şi cauza evicţiunii să nu fi fost cunoscută de cumpărător anterior vânzării.
Aceste trei condiţii sunt cumulative, neîndeplinirea uneia dintre ele ducând la exonerarea de răspundere pentru evicţiune a vânzătorului.
Curtea a constat că în cauză, deşi primele două condiţii ale evicţiunii sunt întrunite, cea de-a treia nu este îndeplinită, întrucât la momentul vânzării, chiriaşii cumpărători, respectiv reclamanţii au cunoscut că Municipiul Bucureşti nu era adevăratul proprietar al apartamentului cumpărat, acesta fiind preluat fără titlu valabil de către stat prin naţionalizare de la adevărata proprietară E.M.
Prin Decizia civilă nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare - cumpărare nr.5 547/20272 din 01 iulie 1998 prin care reclamanţii intimaţi cumpăraseră în baza Legii nr. 112/1995 apartamentul în litigiu, reţinându-se că aceştia au fost de rea-credinţă întrucât cunoşteau că imobilul este revendicat de o altă persoană, existând dubii cu privire la calitatea de proprietar a statului.
S-a mai reţinut în această decizie, care are putere de lucru judecat pentru reclamanţii, că procedând la perfectarea contractelor de vânzare - cumpărare, aceştia şi-au asumat riscul de a cumpăra de la un non dominus, şi deci, şi riscul ca actele de cumpărare să fie nule absolut pentru fraudarea legii.
Întrucât reclamanţii au invocat în apărare practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Raicu contra României, Curtea a argumentat de ce aceasta nu este aplicabilă în prezenta cauză.
Astfel, în acea speţă, contractul de vânzare - cumpărare al chiriaşilor cumpărători fusese menţinut prin hotărâre irevocabilă de respingere a acţiunii în nulitate, reţinându-se buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului. Ca atare, în cauza Raicu contra României, chiriaşii cumpărători beneficiau de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fapt ce nu poate fi reţinut în prezenta speţă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat recurs întemeiat în drept pe dispoz. art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. şi dezvoltând următoarele critici:
Instanţa de apel, pronunţând hotărârea atacată în prezentul recurs, a încălcat limitele efectului devolutiv ale apelului, respectiv a încălcat un principiu fundamental ce guvernează judecata în căile de atac, tantum devolutum, quantum apellatum.
- instanţa de apel a fost învestita de către pârâtul Municipiul Bucureşti, reprezentat de Primarul General cu o cerere de apel întemeiată strict pe lipsa calităţii sale procesuale pasive în cauza dedusa judecaţii, iar instanţa de apel, încălcând principiul mai sus amintit a admis apelul pentru motive ce nu au fost invocate de către apelant.
- instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecaţii, si a schimbat sensul lămurit al acestuia.
Astfel, temeiul de drept al cererii introductive de instanţa a fost aplicarea regimul juridic şi a principiilor ce guvernează materia nulităţii, invocând aplicarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic, si principiului restitutio in integrum.
Totuşi, deşi nu a fost pusa in discuţia părţilor, nu au fost administrate probatorii nici la judecarea de fond a cauzei si nici in faza apelului, instanţa a înlăturat temeiul de drept invocat de reclamanţi şi a conchis ca nu sunt aplicabile "condiţiile răspunderii pentru evicţiune".
In toate cazurile, sarcina probei cunoaşterii cauzei evicţiunii (daca ar fi fost investita prin cererea de chemare in judecata si prin cererea de apel) pe către cumpărător incumba vânzătorului, cumpărătorul beneficiind de o prezumţie de buna-credinţă si de necunoaştere a cauzei evicţiunii, indiferent de buna sau reaua-credinţă a vânzătorului.
Pârâtul Municipiul Bucureşti nu a făcut nici o dovada a cunoaşterii de către reclamanţi a cauzei de evicţiune si nu a administrat probe din care să rezulte faptul ca au avut cunoştinţa de pericolul evicţiunii si că ar fi acceptat riscul semnării unui contract in aceste condiţii.
Din contra, Oficiul Juridic anterior vânzării le-a comunicat reclamanţilor că ,,imobilul se vinde pe Legea nr. 112/1995" şi că ,, moştenitorii nu locuiesc la adresa, se incadrează la despăgubiri".
Astfel vânzătorul, cu rea-credinţă, a creat aparenţa legalităţii şi temeiniciei încheierii contractului de vânzare-cumpărare, în sensul îndeplinirii condiţiilor legale impuse pentru a putea fi vândut in temeiul Legii nr. 112/1995.
Stabilirea cunoaşterii sau necunoaşterii de către reclamanţi a cauzei evicţiunii trebuie raportată la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi la prevederile acestuia, deoarece contractul este legea părţilor, conform art. 969 C. civ.
Nici un moment vânzătorul, anterior semnării contractului de vânzare-cumpărare nu i-a informat în legătură cu adevărata situaţie juridica a imobilului şi nu le-a adus la cunoştinţă că vor cumpăra pe riscul lor.
În contractul de vânzare-cumpărare încheiat de reclamanţi nu s-a prevăzut nici o clauza expresă exoneratoare de garanţie pentru fapta unui terţ, fapt care atrage răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului.
Mai mult, in contractul de vânzare-cumpărare nu exista nici o clauză expresă a caracterului aleatoriu a contractului, din care să rezulte că şi-au asumat obligaţia de a cumpăra pe riscul lor, deoarece asumarea riscului nu se poate presupune şi nici nu poate rezulta din acte sau fapte echivoce.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în cauza Raicu c. România, a considerat ca Statul Roman este obligat, în situaţia în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate se anulează, să restituie chiriaşilor, cu titlu de daune materiale, suma reprezentând valoarea de circulaţie a imobilului.
Analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului pentru următoarele argumente:
Aşa cum rezultă din conţinutul rezumativ al speţei, anterior redat, instanţa de apel a motivat în mod temeinic soluţia sa de admitere a apelului, făcând trimitere la probele administrate în cauză în faţa instanţelor de fond.
În aceste condiţii este evident că hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se sprijină, care nu sunt nici contradictorii, convergând spre soluţia dată apelului şi nici străine de natura pricinii.
Prin urmare, nu se pot reţine incidente cauzei dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Nefondată este şi critica vizând nelegalitatea hotărârii în raport de dispoz. art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Astfel potrivit acestui text se poate ataca cu recurs o decizie „dacă instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia".
Recurenţii susţin că este atrasă incidenţa acestui motiv de casare a deciziei întrucât instanţa de apel a înlăturat temeiul de drept indicat de către ei, în sensul judecării cauzei din prisma verificării condiţiilor răspunderii pentru evicţiune, în condiţiile în care vânzătorul nu a probat cunoaşterea cauzei evicţiunii de către cumpărător.
Prin sentinţa civilă nr. 1328 din 19 octombrie 2007 tribunalul, ca primă instanţă, a reţinut, în raport şi de cererea precizatoare a reclamanţilor, că temeiul cererii reclamanţilor este acela a unei acţiuni de drept comun de răspundere a vânzătorului pentru evicţiune şi nu cel reglementat de legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 prin dispoziţiile art. 50 şi urm., calificare menţinută de către instanţa de apel.
Potrivit dispoziţiilor art. 129 pct. 5 judecătorii au îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, rolul activ al instanţei limitându-se la cadrul procesual care a învestit instanţa şi neputând exceda acestuia.
În acest context al analizei, Înalta Curte reţine că prima instanţă respectând principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, considerând că în cauză se legitimează procesual doar Municipiul Bucureşti - vânzătorul imobilului - din perspectiva acţiunii principale modificate de către reclamanţi, reţinând că, cererea acestora nu a fost formulată în temeiul dispoz. art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei dezlegări juridice date de prima instanţă recurenţii-reclamanţi nu au formulat nicio critică, astfel încât ea a intrat sub putere de lucru judecat.
Aşa fiind, Decizia atacată nu s-a bazat pe o anumită interpretare a unui act juridic dedus judecăţii şi care, greşită fiind, să determine schimbarea naturii ori a sensului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Pe cale de consecinţă, Decizia recurată nu va fi verificată prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Cu privire la nelegalitatea deciziei, se reţine că prin motivele de recurs s-au argumentat şi critici care tind în realitate la schimbarea situaţiei de fapt stabilite de instanţele de fond, consecinţă a interpretării probelor administrate de acestea, care nu mai pot constitui motive de recurs după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000, astfel încât nu pot fi primite.
Reţinând că se critică nelegalitatea deciziei din perspectiva încălcării dispoz. art. 1336 şi urm. C. civ., care reglementează obligaţia de garanţie contra evicţiunii, ca obligaţie principală a vânzătorului, Înalta Curte exercitând controlul judiciar din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.şi având ca premisă situaţia de fapt reţinută de Curte, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele argumente:
Pentru a se angaja răspunderea pentru evicţiune este necesară îndeplinirea cumulativă a trei condiţii necesare: 1) să existe o tulburare de drept provenind de la un terţ, 2) această să aibă o cauză anterioară vânzării, 3) tulburarea să nu fi fost cunoscută de cumpărător la data încheierii contractului. Dacă acesta a avut cunoştinţă de pericolul evicţiunii, înseamnă că a acceptat riscul riscul şi problema răspunderii vânzătorului în caz de realizare a riscului nu se poate pune, contractul devenind aleatoriu.
Prin Decizia atacată s-a reţinut de către Curte că în ceea ce priveşte cea de a treia condiţie, referitoare la necunoaşterea de către cumpărător a cauzei de evicţiune, aceasta nu este îndeplinită, fapt stabilit cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 2144 din 12 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, rămasă irevocabilă.
Chestiunea necunoaşterii cauzei de evicţiune, respectiv a bunei-credinţe a partenerilor contractuali nu poate fi reţinută, având în vedere faptul că, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul ştia că este un non dominus şi că nu poate transfera proprietatea bunului, situaţie cunoscută şi de către cumpărători, aşa cum rezultă din considerentele deciziei civile anterior indicată.
Cum reaua credinţă a reclamanţilor a fost stabilită irevocabil, instanţa nu mai poate reveni asupra acestei chestiuni, reclamanţii neputând invoca in prezentul litigiu simpla ignoranţă, aceasta nefiind suficientă pentru a declanşa mecanismul garanţiei pentru evicţiune.
Din acest punct de vedere hotărârea judecătorească pronunţată în litigiul anterior, chiar dacă nu se încadrează în sfera autorităţii de lucru judecat( fiind diferite părţile şi cauza juridică) este relevantă în ceea ce priveşte chestiunile de drept dezlegate privind situaţia particulară a vânzărilor nevalabil făcute în temeiul Legii nr. 112/1995.
Susţinerea reclamanţilor referitoare la incidenţa cauzei Raicu contra României nu se poate reţine în cauză, întrucât diferă situaţiile de fapt între cele două speţe.
În cazul Raicu contra României s-a reţinut printre-o hotărâre irevocabilă că reclamanta avea un bun în sensul jurisprudenţei Curţii faţă de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, drept recunoscut reclamantei în jurisdicţia internă, care a considerat-o de bună credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Or, în prezentul litigiu situaţia este diferită, întrucât reclamanţilor li s-a anulat printr-o hotărâre, definitivă şi irevocabilă, contractul de vânzare-cumpărare nr. 5547/20272 din 1 iulie 1998 încheiat cu Primăria municipiului Bucureşti, prin mandatar SC H.N. SA, reţinându-se nulitatea absolută a contractului pentru frauda la lege, astfel încât aceştia nu au un bun în sensul jurisprudenţei C.E.D.O.
Este de menţionat că că noţiunea de bun în sensul Protocolului nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului poate include şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în virtutea cărora reclamanţii ar putea pretinde că au cel puţin o speranţă legitimă.
În acest context al analizei, se reţine însă că această creanţă, de care s-ar putea prevala reclamanţii, este condiţionată, întrucât se pune problema cercetării îndeplinirii condiţiilor legale pentru a li se restitui despăgubirile prevăzute de art. 1341 C. civ., astfel încât nu se poate reţine că aceştia ar avea cel puţin o speranţă legitimă.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii D.D.C.şi D.M. împotriva deciziei nr. 75A din data de 6 februarie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, pentru cauze cu minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9621/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 9619/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
