ICCJ. Decizia nr. 9733/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9733/2009
Dosar nr. 2548/105/2008
Şedinţa publică din 30 noiembrie 2009
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub nr. 32548/105/2008 la Tribunalul Prahova, reclamanţii Z.V. şi Z.O. au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – Bucureşti şi au solicitat instanţei judecătoreşti ca prin hotărârea judecătorească, acesta să fie obligat la 3.000.000 Euro, sumă ce reprezintă salariu şi despăgubiri morale pentru perioada cât autorul lor B.V. (în prezent decedat) a fost condamnat pe criterii politice la 20 de ani muncă silnică şi a fost privat de libertate prin executarea unei pedepse în perioada 1958 – 1964.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au susţinut că tatăl lor B.V. a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 140/1959 a Tribunalului Militar Bucureşti la 20 de ani închisoare pentru fapte prevăzute şi pedepsite de art. 209 C. pen. anterior, iar recursul a fost respins prin Decizia nr. 718/1959 a Tribunalului Militar, Regiunea a II- a Militară, şi în consecinţă a fost depus cu mandatul nr. 257/1959 la Penitenciarul Formaţiunea 0622, de unde a fost pus în libertate, fiind graţiat în baza Decretului nr. 411/1964:
S-a mai susţinut în motivarea acţiunii de către reclamanţi că în anul 1968 – Procurorul General al Tribunalului Suprem a admis recursul în supraveghere şi prin Decizia nr. 127/1965 a fost casată sentinţa de condamnare şi Decizia de respingere a recursului, s-a dispus rejudecarea cauzei de către Tribunalul Bucureşti prin sentinţa nr. 14/1969 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a dispus achitarea autorului lor în baza art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru că faptele reţinute în sarcina inculpatului nu au fost dovedite.
S-a mai susţinut de către reclamanţi că prin sentinţa penală nr. 14/1969 prin care s-a stabilit că tatăl lor a fost condamnat printr-o eroare judiciară nu a reproşat daunele psihice morale şi sociale la care a fost supusă familia sa (în urma detenţiei fiind foarte bolnav şi a decedat după o perioadă foarte scurtă de timp).
Prin sentinţa nr. 217 din 26 iulie 2009 Tribunalul Prahova a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamanţilor invocată de pârâtă.
A fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţii Z.V. şi Z.O. ca prescrisă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a constatat că excepţia inadmisibilităţii acţiunii este neîntemeiată deoarece, prin cererea formulată reclamanţii au solicitat plata unor despăgubiri şi nu recunoaşterea calităţii de victimă a regimului poliţienesc, astfel cum s-a susţinut de către pârât în întâmpinare.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune s-a constat că este întemeiată conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, acţiunea având un obiect patrimonial, care se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.
Reclamanţii şi-au fundamentat cererea pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., situaţie în care termenul de prescripţie este de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului.
În speţă s-a reţinut că cererea a fost formulată de 21 august 2008, cu depăşirea termenului de 18 luni de la data pronunţării hotărârii definitive, sentinţa penală nr. 14 din 16 februarie 1969, prin care s-a stabilit că autorul reclamanţilor B.V. a fost condamnat printr-o cerere judiciară.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 84 din 17 aprilie 2009 a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
Apelanţii au susţinut că în cauză, sentinţa civilă nr. 9 din 10 martie 1997 are valoare juridică, constituind o cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, conform dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
În acest sens, au susţinut că au făcut dovada faptului că cererea de chemare în judecată formulată de autorul lor a fost efectivă, adică făcută cu intenţia obţinerii unei hotărâri care să poată fi pusă în executare.
S-a mai învederat că într-adevăr, acţiunea iniţială a fost respinsă, însă faţă de condiţiile socio-economice de la nivelul anului 1969 era imposibil de admis o astfel de acţiune, care nu ar fi putut fi soluţionată corect în acest context.
Instanţa de apel a reţinut că potrivit art. 504 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-au pronunţat hotărâri definitive de achitare.
Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii private sau restrictive de libertate, prin ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărârea instanţei privind măsura de privare sau de restrângere a libertăţii, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
Art. 506 alin. (2) C. proc. pen. prevede că acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, aşa cum se menţionează în art. 504 C. proc. pen.
S-a reţinut că în mod corect a fost respinsă acţiunea ca prescrisă de către instanţa de fond, deoarece sentinţa nr. 14/1969 prin care a fost achitat de orice penalitate autorul reclamanţilor B.V. pentru interacţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 209 pct. 1 C. proc. pen. (vechi) şi făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti s-a pronunţat la data de 6 februarie 1969 şi reclamanţii au formulat acţiunea la 21 aprilie 1969, cu depăşirea termenului de prescripţie de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. pen.
S-a mai avut în vedere că, chiar dacă hotărârea nr. 9 din 20 martie 1970 ar constitui o cauză de întrerupere a termenului prescripţiei extinctive, trebuie avut în vedere că după 22 decembrie 1989 au fost create premisele formulării unei astfel de acţiuni, dată de la care a început să curgă o nouă prescripţie de 18 luni.
Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanţii Z.O. şi Z.V. pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., menţionând că nici un text de lege nu precizează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie, astfel cum au stabilit în mod arbitrar instanţele de fond şi apel.
Au arătat că dispoziţiile de drept comun în materie de prescripţie extinctivă nu sunt aplicabile în cauză, deoarece dacă s-ar aplica strict prevederile Decretului nr. 167/1958, ar fi trebuit ca acţiunea să fie formulată înainte de 22 decembrie 1989, ceea ce este de neconceput. Nu există nici un text de lege care să reglementeze data până la care puteau fi introduse astfel de acţiuni.
Recursul este întemeiat, urmând a fi admis în considerentele argumentelor ce se vor prezenta în continuare.
Prin acţiunea formulată de reclamanţii Z.V.V. şi Z.V.O. s-a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 3.000.000 Euro, reprezentând daune materiale şi morale, care i-au fost produse autorului lor B.V. (în prezent decedat) prin persecuţiile la care a fost supus de regimul comunist, ca urmare a condamnării pe criterii politice la 20 de ani de muncă silnică, cât şi pe perioada detenţiei în intervalul august 1958 – august 1964.
La data de 14 iunie 2009, după declararea recursului de către reclamanţi a intrat în vigoare Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 195 – 22 decembrie 1989.
Prin acest act normativ s-a reglementat noţiunea de „condamnare cu caracter politic", precum şi rolul instanţelor de judecată de constatare a caracterului politic al condamnărilor din perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
La art. 4 al acestui act normativ se prevede că persoanele condamnate penal în perioada amintită anterior pot solicita instanţei de judecată să constate caracterul politic al condamnării lor. Cererea poate fi introdusă şi după decesul persoanei, de către orice persoană fizică sau juridică interesată ori, din oficiu, de parchetul de pe lângă tribunalul în circumscripţia căruia domiciliază persoana interesată.
Instanţa de judecată este obligată să ia toate măsurile pentru obţinerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în care a fost pronunţată hotărârea de condamnare.
Aşa cum au susţinut reclamanţii şi cum s-a arătat anterior, la data intentării acţiunii nu exista un act normativ care să reglementeze dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic în timpul regimului comunist de a se adresa justiţiei pentru constatarea unor astfel de situaţii şi de a fi despăgubite pentru prejudiciul suferit.
Analizând pricina inclusiv sub aspectul prescripţiei, instanţele au stabilit că reclamanţii se puteau adresa justiţiei, cel mai târziu într-un termen de 3 ani de la data de 22 decembrie 1989.
Nu există însă nici un indiciu că un atare demers, odată dovedită susţinerile în fapt ale reclamanţilor ar fi avut şanse de câştig faţă de stadiul legislaţiei naţionale şi de împrejurarea că nici dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului nu erau incidente la acel moment, pe de o parte pentru că România încă nu devenise membră a Consiliului Europei, iar pe de altă parte că dispoziţiile Convenţiei nu pot fi invocate pentru încălcări ale drepturilor omului petrecute anterior ratificării.
Pe parcursul judecării apelului, la data de 2 iunie 2009, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 396.
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles să definească ce se înţelege prin „condamnare cu caracter politic" [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condiţiile în care şi alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)], şi totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen, de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate de lege [art. 1 alin. (4), art. 4].
În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.
Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea şi temeinicia pretenţiilor reclamanţilor, inclusiv sub aspectul excepţiei prescripţiei dreptul la acţiune.
Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluţionării cauzei şi este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfăşurare, fiind expresia voinţei statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârşite în perioada regimului comunist.
Pentru aceste considerente, în baza art. 304 pct. 9 şi a art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul, să caseze Decizia recurată, precum şi sentinţa civilă nr. 217 din 26 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova şi să trimită cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal, unde cauza va fi analizată prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 221/2009.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii Z.O. şi Z.V. împotriva deciziei nr. 84 din 17 aprilie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia recurată precum şi sentinţa civilă nr. 217 din 28 ianuarie 2009 a Tribunalului Prahova.
Trimite cauza spre rejudecare la prima instanţă, Tribunalul Prahova.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 noiembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9806/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 9729/2009. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
