ICCJ. Decizia nr. 1015/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1015/2010
Dosar nr. 19492/3/200.
Şedinţa publică din 17 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 1 iunie 2007, reclamanta E.R.C. Satu Mare, prin episcopul S.E., a chemat în judecată pe pârâta SC C. SA Bucureşti solicitând să se constate că are calitatea de persoană îndreptăţită la restituirea în natură a imobilului – casă şi curte în suprafaţă de 554 mp, situat în Satu Mare, înscris în C.F. 48353 Satu Mare, sub nr. cadastral 3225/4, şi să se dispună intabularea dreptului de proprietate în favoarea sa, invocând incidenţa dispoziţiilor OUG nr. 94/2000.
Prin întâmpinarea formulată la data de 26 octombrie 2007 pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, susţinând că nu face dovada identităţii cu titulara dreptului de proprietate asupra imobilului naţionalizat de stat prin Decretul nr. 176/1948, D.R.C. Satu Mare iar prin cererea reconvenţională, a solicitat ca reclamanta să fie obligată să-i plătească contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului şi să se instituie în favoarea sa un drept de retenţie până la achitarea debitului.
Prin sentinţa civilă nr. 1817 din 5 decembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis cererea, a constatat calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită, în sensul art. 1 din OUG nr. 94/2000, şi a obligat pe pârâtă să retrocedeze imobilul reclamantei.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a fost admisă, în parte, cererea reconvenţională, reclamanta fiind obligată să plătească pârâtei o despăgubire în sumă de 3982,32 lei, reprezentând contravaloarea sporului de valoarea adus imobilului, respingând capătul de cerere privind instituirea unui drept de retenţie.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că nu poate primi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, E.C. Satu Mare, întrucât imobilul în litigiu, potrivit menţiunilor de carte funciară, începând cu anul 1890, a fost proprietatea D.R.C. Satu Mare, dieceză care, conform dreptului canonic, este reprezentanta E.R.C., care exercită, prin conducătorul său spiritual - episcopul - atribuţiile specifice, inclusiv cele de administrator al bunurilor aparţinând B.R.C.
Pe fondul litigiului, instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, prin naţionalizare în anul 1949, şi că, în conformitate cu prevederile art. 1 din OUG nr. 94/2000, se impune a fi restituit în natură reclamantei.
Cum pârâta, deţinătoare cu bună credinţă a imobilului, a adus îmbunătăţiri clădirii, constând în efectuarea unui branşament la reţeaua de gaze naturale şi lucrări de renovare la instalaţia sanitară, instanţa a constatat că se impune admiterea cererii reconvenţionale şi obligarea pârâtei să îi plătească contravaloarea acestor lucrări în sumă de 3.982,32 lei.
Prin Decizia civilă nr. 391 din 10 iunie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul declarat de pârâtă, ca nefondat.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin expertiza întocmită în cauză în baza menţiunilor din cărţile funciare nr. 960, nr. 13235 şi nr. 48353 Satu Mare a aparţinut D.R.C. Satu Mare, că acesta a fost preluat de Statul Român în Baza Decretului nr. 176/1948, şi, că în prezent, este deţinut de pârâta SC C. SA, care l-a dobândit în conformitate cu prevederile HG nr. 834/1991, împrejurări în raport de care, în mod corect prima instanţă, în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din OUG nr. 94/2000, a dispus retrocedarea sa fostului proprietar.
Instanţa de apel a reţinut şi că B.R.C. este organizată, conform Codului de drept canonic (fila 4 ds tribunal) în dieceze, care sunt reprezentate prin instituţia episcopului, în cauza dedusă judecăţii, E.R.C. Satu Mare fiind entitatea cu personalitate juridică, conform certificatului emis de Ministerul Finanţelor, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006, care reprezintă D. Satu Mare - fila 12 dosar şi care are calitate procesuală activă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC C. SA Bucureşti invocând incidenţa motivelor prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâta susţine că, potrivit can. 376 din Codul canonic al cultului romano – canonic „sunt numiţi diecezani episcopii cărora le-a fost încredinţată grija unei dieceze." iar potrivit can. 393 „episcopul diecezan reprezintă dieceza în toate problemele ei juridice".
În raport de dispoziţiile menţionate, pârâta susţine că în mod greşit instanţele de fond nu au primit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei E.R.C. Satu Mare, persoană juridică care nu se confundă cu D. Satu Mare, reprezentată prin Episcopul Diecezan, entitate din patrimoniul căreia imobilul a fost naţionalizat de stat.
Pârâta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii prin aceea că a reţinut că D. Satu Mare există ca entitate teritorială fără personalitate juridică dar că este reprezentată de E. Satu Mare, fără însă să cerceteze modul în care dieceza a rămas fără personalitate juridică şi, respectiv, fără să solicite E.R.C. să facă dovada că este succesoarea în drepturi a D.R.C.
Analizând criticile formulate de pârâtă, care de încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, calitatea procesuală activă se determină în raport cu litigiul concret care este supus judecăţii şi presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului în raportul juridic dedus judecăţii.
Raportul juridic dedus judecăţii este supus reglementării instituite prin OUG nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din Români.
Potrivit art. 1 din OUG nr. 94/2000, reţinut drept temei de drept al cererii deduse judecăţii, „Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".
Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din OUG nr. 94 din 29 iunie 2000, cererile de retrocedare a unor astfel de imobile se depun prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, la Comisia specială de retrocedare iar, în cazul în care imobilele sunt deţinute de societăţi comerciale, potrivit art. 2 alin. (2) se transmit unităţii deţinătoare, care are obligaţia de a le soluţiona în termen de 60 de zile de la data completării dosarului.
Ca atare, calitatea procesuală activă a reclamantului, titular al dreptului de retrocedare, în prezenta cauză se verifică în persoana centrului eparhial sau, după caz, a centrului de cult, astfel cum acestea sunt recunoscute prin Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor
Or, în Anexa nr. 1 la Legea nr. 489/2006, la pct. 3, este menţionată ca şi centru de cult, B.R.C., biserică care este organizată sub formă de dieceze, înţelegând prin aceasta „o porţiune a poporului lui Dumnezeu, încredinţată unui episcop" (can. 369), episcopul diecezan fiind cel care „reprezintă dieceza în toate problemele ei juridice"(can. 393).
Or, centrul de cult - B.R.C., referitor la entităţile sale constitutive (dieceze), a înregistrat ca persoană juridică, pentru zona Satu Mare, „E.R.C., cu sediul în municipiul Satu Mare", entitate organizatorică care este condusă de episcopul S.E. şi care, conform canonului 393, reprezintă această dieceză sau episcopie.
Că imobilul litigiu a aparţinut aceluiaşi centru de cult - B.R.C., în cartea funciară fiind înregistrată D.R.C. Satu Mare, şi că acest imobil a fost preluat de stat în perioada de referinţă prevăzută de OUG nr. 94/2000, în prezent regăsindu-se în patrimoniul pârâtei, societate pe acţiuni cu capital societăţii majoritar de stat şi care, conform prevederilor art. 2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, are obligaţia de a-l restitui fostului proprietar, nu a fost contestat prin recurs.
În atare situaţie, în mod corect instanţele de fond au constatat că reclamanta E.R.C. Satu Mare, reprezentată prin episcopul S.E. are calitate procesuală activă, întrucât ea este acea entitate organizatorică cu personalitate juridică aparţinând centrul de cult - B.R.C. - care este condusă de episcopul desemnat şi care exercită atribuţiile ce îi sunt conferite de dreptul canonic, printre care şi aceea de a reprezenta entitatea în toate problemele ei juridice.
De altminteri, se observă că invocarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei E.R.C. Satu Mare, este fundamentată doar pe faptul că această structură nu poartă aceeaşi denumire cu vechea structură a aceluiaşi centru de cult, astfel cum este reglementată şi în dreptul canonic, anume aceea de D.R.C. Satu Mare.
Or, pe de o parte, simpla neconcordanţă de denumire dată unei structuri organizatorice aparţinând unui centru de cult, în speţă - dieceză, entitate înregistrată în cartea funciară în anul 1890 - şi episcopie, entitate în structura centrului de cult în anul 2003, nu este de natură, prin ea însăşi, în lipsa unor dovezi în sensul că cele două entităţi ar fi distincte în structura centrului de cult, să susţină excepţia analizată, astfel cum eronat invocă pârâta.
Pe de altă parte, indiferent de denumirea dată structurii sale organizatorice, concluzia se impune justificat şi de faptul că, în realitate, bunurile aparţin centrului de cult, în speţă B.R.C., care este reprezentată într-un anumit teritoriu determinat prin episcop.
Anume, episcopul este cel care exercită atribuţia de reprezentare a centrului de cult romano catolic în cadrul structurii organizatorice în care îşi exercită autoritatea şi aceasta indiferent de denumirea dată acestei structurii - dieceză sau episcopie.
Că în speţă, este vorba doar de o deosebire de denumire rezultă din adresa B.R.C., nr. 549 din 1 iulie 2003 prin care se confirmă că în funcţia de „Episcop al Diecezei Satu Mare" a fost desemnat episcopul S.E., în timp ce în Decretul de numire emis de Preşedintele României (M. Of. nr. 498/2003) se consemnează că „părintele E.A.S. se recunoaşte în funcţia de episcop al E.R.C. Satu Mare.„
Aşa fiind, pentru considerentele de drept arătate care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond, Înalta Curte urmează a respinge recursul dedus judecăţii.
În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., constatând că pârâta a căzut în pretenţii, Înalta Curte urmează a obliga pe reclamantă să plătească reclamantei contravaloarea cheltuielilor avansate la judecata recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva deciziei nr. 391 din 10 iunie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta pârâtă la 4688 lei, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă E.R.C. din Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1018/2010. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 712/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
