ICCJ. Decizia nr. 678/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 678/2010

Dosar nr. 29037/3/2007

Şedinţa publică din 5 februarie 2010

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 7 septembrie 2007, reclamantele R.E., C.S.E. şi N.D.V. au chemat în judecată pe pârâţii M.I., M.E., M.C., Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că statul nu a avut şi nici nu are un titlu valabil asupra imobilului situat în Bucureşti, să fie obligaţi pârâţii M.I. şi M.E. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul, în suprafaţă utilă de 60,47 m.p., reprezentând o cotă indiviză de 12,12 % din imobil şi din părţile de folosinţă comună ale imobilului şi 33,17 mp teren situat sub construcţie, să fie obligat pârâtul M.C. să le lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul, comun cu spaţiul ocupat de primii pârâţi, în suprafaţă utilă de 177,91 m.p. reprezentând o cotă indiviză de 32,63% din imobil şi din părţile de folosinţă comune ale imobilului şi 89,3 m.p. teren situat sub construcţie.

In motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că imobilul ce face obiectul litigiului a fost dobândit de către autoarea lor, L.A.R., căsătorită cu A.R., conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 22613 din 8 iulie 1935 şi transcris sub nr. 13544/1935 la Secţia notariat a Tribunalului Ilfov. În urma decesului acestora, au rămas ca moştenitori reclamanţii R.E. şi C.S., având împreună o cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V. cu o cotă de 13/16 din imobil.

Imobilul a fost preluat, ulterior, de către stat în baza Decretului nr. 92/1950.

Prin sentinţa civilă nr. 5789/1967, Tribunalul Popular al Raionului A. a constatat că R.V. este proprietarul unei cote indivize de 3/16 din imobil, obligând Raionul A. să-i predea în deplină proprietate şi posesie această cotă, în posesia statului rămânând, astfel, o cotă de 13/16.

Contractele de vânzare-cumpărare ale pârâţilor au fost încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 112/1995, întrucât parterul imobilului, format dintr-un singur apartament, nu putea fi vândut prin două contracte de vânzare-cumpărare la două familii, iar în al doilea rând, statul nu a vândut decât o cotă-parte indiviză din dreptul de proprietate, restul fiind proprietatea reclamantelor.

În concluzie, reclamantele au arătat că titlul lor provine de la un proprietar, iar titlul pârâţilor provine de la un neproprietar, iar faptul că acest titlu nu a fost desfiinţat nu semnifică faptul că pârâţii au vreun drept de proprietate legal dobândit, căci buna lor credinţă nu valorează proprietate.

Pârâtul M.C. a invocat, prin întâmpinare, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pârâţii M., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Primăriei Municipiului Bucureşti şi a Municipiului Bucureşti.

Pârâţii M. au formulat şi cerere reconvenţională, prin care au solicitat să se constate că reclamatele R.E. şi C.S.E. deţin în proprietate o cotă de 3/16 din apartamentul situat la parterul imobilului şi din terenul aferent de 380 mp; să se constate că pârâţii M.I. şi M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă indiviză de 12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 33,17 m.p. teren situat sub construcţie; să se constate că autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de 32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 89,30 mp teren situat sub construcţie şi să se dispună ieşirea din indiviziune a părţilor.

Reclamantele au invocat excepţia de inadmisibilitate a primelor capete de cerere din cererea reconvenţională, cu motivarea că acţiunea în constatare nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.

Tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinare şi a disjuns soluţionarea cererii de ieşire din indiviziune formulată pe cale reconvenţională, formând un nou dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1203 din 3 iulie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte acţiunea; a constatat că imobilul situat în Bucureşti, sector 2, a fost preluat de Statul Român fără titlu valabil; a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului, ca neîntemeiat; a respins excepţia de inadmisibilitate a cererii reconvenţionale; a admis cererea reconvenţională; a constatat că reclamantele R.E. şi C.S.E. deţin în proprietate o cotă indiviză de 3/16 din apartamentul situat la parterul imobilului şi din terenul aferent de 380 m.p.; a constatat că pârâţii M.I. şi M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, o cotă indiviză de 12,12% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 33,17 m.p. teren situat sub construcţie; a constatat că autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate, în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, o cotă indiviză de 32,63% din apartamentul situat la parterul imobilului, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 89,30 mp teren situat sub construcţie; a obligat reclamantele să plătească pârâţilor M.I. şi M.E., suma de 595 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî în acest fel, tribunalul a reţinut următoarele:

Imobilul a fost dobândit de autoarea reclamantelor, L.A.R., căsătorită cu A.R., prin contractul de vânzare-cumpărare din 8 iulie 1935 şi transcris sub nr. 13544/1935 la Secţia Notariat a Tribunalului Ilfov. În urma decesului acestora, au rămas moştenitori R.E. şi C.S., cu o cotă de 3/16 din imobil, iar reclamanta N.D.V. deţine o cotă de 13/16.

Ulterior, imobilul a fost trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951, iar prin Decizia nr. 1077/1962 a Comitetului Executiv a Sfatului Popular al Raionului A. imobilul a fost constituit fond de bază al I.A.L. A.

Pârâţii M.I. şi M.E. au dobândit în proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 în baza Legii nr. 112/1995, o cotă indiviză de 12,12% din apartament, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 33,17 m.p. teren situat sub construcţie, iar autorii pârâtului M.C. au dobândit în proprietate în baza contractul de vânzare-cumpărare din 18 decembrie 1996, în baza Legii nr. 112/1995, o cotă indiviză de 32,63% din apartament, aceeaşi cotă din părţile de folosinţă comună şi 89,30 mp teren situat sub construcţie.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 112/1998, tribunalul a constat că imobilul a fost preluat fără titlu, întrucât Decretul nr. 111/1951 contravenea Constituţiei din anul 1948, în vigoare la acea dată, Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului la care România era parte şi dispoziţiilor art. 481 C. civ.

În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa de fond a avut în vedere faptul că ambele părţi pretind a avea drepturi de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, pârâţii având şi posesia bunului. A reţinut, astfel, că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare pârâţii au fost de bună-credinţă şi că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

În aceeaşi ordine de idei, tribunalul a reţinut că actele de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea art. 9 şi 14 din Legea nr. 112/1995, cumpărătorii nefiind înştiinţaţi prin nici un document scris sau notificare despre faptul că imobilul ar fi revendicat sau că ar fi existat vreo acţiune pe rolul unei instanţe judecătoreşti prin care să se constate valabilitatea titlului statului.

Distinct de toate acestea, tribunalul a constatat că potrivit art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent, în situaţia în care imobilul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale. Prin urmare, reclamantele nu au decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001, căci această dispoziţie legală stabileşte obligativitatea menţinerii situaţiei juridice create în mod valabil prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi instituie indirect un criteriu de preferinţă în favoarea persoanelor care au dobândit dreptul de proprietate în baza art. 9 din Legea nr. 112/1995.

Această concluzie se desprinde şi din interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, soluţionat la data de 9 iulie 2008 în Dosarul nr. 60/2007, cu privire la aplicarea Legii nr. 10/2001, ocazia cu care Înalta Curte a reafirmat aplicarea principiului specialia generalibus derogant.

Tribunalul a apreciat că această soluţie este în concordanţă şi cu practica C.E.D.O., care a recunoscut că în situaţia în care nu s-a constatat nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (hotărârea R. contra României).

Tribunalul a constatat cererea reconvenţională este admisibilă în raport de dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că pârâţii au solicitat să se constate o situaţie de drept şi nu una de fapt şi au posesia bunului litigios.

Pe fondul cererii reconvenţionale, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată şi a admis-o astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 104 din 12 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamante şi de pârâtul Municipiul Bucureşti împotriva sentinţei.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, fostul proprietar nu a efectuat nici un demers prin care să urmărească redobândirea imobilului: nu a formulat cerere de restituire în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995 şi nu a introdus acţiune în justiţie anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996 şi respectiv, din 18 decembrie 1996, încheiate în baza Legii nr. 112/1995 de Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC F. SA, cu pârâţii M. şi M.

Acţiunea din prezentul dosar a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, ceea ce înseamnă că această lege se aplică raporturilor juridice deduse judecăţii.

Potrivit Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu poate redobândi în natură imobilele înstrăinate de către stat cu respectarea legii (art. 18 lit. c)). Pentru a se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale menţionate este necesar ca fostul proprietar să introducă acţiunea în anulare a actului de înstrăinare.

Art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 stabileşte că actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.

În speţă, statul a preluat imobilul fără titlu valabil. Acest aspect a fost reţinut în mod judicios de către instanţa de fond, considerentele sentinţei fiind explicite şi corecte.

Întrucât semnificaţia noţiunii de bună-credinţă diferă în funcţie de domeniul de drept în care îşi găseşte aplicarea, curtea reţine că prin bună-credinţă în sensul art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se înţelege convingerea cumpărătorului că statul este proprietarul bunului ce face obiectul vânzării şi că titlul statului nu este contestat de către foştii proprietari.

Convingerea cumpărătorului cu privire la faptul că încheie contractul cu proprietarul bunului şi că titlul acestuia nu este contestat de terţe persoane trebuie să existe la momentul încheierii contractului.

Având în vedere că anterior cumpărării intimaţii deţinuseră imobilul mai mulţi ani în baza unor contracte de închiriere încheiate cu statul, acesta din urmă având calitatea de locator proprietar, indiferent de modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul statului, chiriaşii cumpărători erau perfect îndreptăţiţi să considere că statul (vânzătorul) era proprietarul bunului.

Având în vedere că anterior datei încheierii contractelor de vânzare ce fac obiectul cauzei nici reclamantele şi nici autorii acestora nu au ridicat nici o pretenţie asupra bunului, adică nu au introdus o acţiune în justiţie şi nu au formulat cerere de restituire în termenul şi în temeiul art. 14 din Legea nr. 112/1995, Curtea constată că în mod corect instanţa de fond a dat eficienţă bunei-credinţe, neexistând nici o justificare pentru înlăturarea acesteia.

Dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 sunt clare, în sensul că indiferent de cauza de nulitate contractele încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se anulează dacă au fost încheiate de cumpărători de bună-credinţă.

Ţinând seama de cele arătate şi având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, apelantele-reclamante nu mai au dreptul la restituirea în natură a bunului, fiind îndreptăţite doar la măsuri reparatorii prin echivalent, în măsura în care le-au solicitat înăuntrul termenelor reglementate de lege.

Tot sub acest aspect este de menţionat faptul că cele două contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate în interiorul termenului special de prescripţie reglementat de art. 45 al Legii nr. 10/2001 (termenul de un an a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi prin OUG nr. 145/2001), 14 august 2002, iar o altă acţiune având ca obiect constatarea nulităţii acestor contracte nu mai poate fi introdusă. Aceasta înseamnă că la data de 14 august 2002 (când s-a prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor) dreptul de proprietate al pârâţilor a fost consolidat, fiind recunoscută implicit valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, iar aceştia au avut de la acea dată un bun în sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie.

Curtea consideră că orice altă soluţie ar aduce atingere dreptului acestora la respectarea bunului, a echilibrului just care trebuie menţinut între protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general şi nu în ultimul rând securităţii raporturilor juridice.

Dacă potrivit legii speciale apelantele nu au dreptul la restituirea în natură, atunci nu li se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale.

Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd că „pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie" or, Legea nr. 10/2001 reprezintă tocmai o lege specială de reparaţie. Textul de lege menţionat şi faptul că acţiunea reclamantelor a fost introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 duc la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în speţă, iar instanţa de fond a dat în mod corect eficienţă legii speciale în soluţionarea cererilor cu care a fost învestită.

Susţinerile contrare ale apelantelor nu pot fi primite deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - a cărui aplicare nu trebuie reiterată în fiecare lege specială. Oricum, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 reprezintă tocmai o aplicare a principiului menţionat.

Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevedea în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.

Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil cât şi la cele preluate de stat fără titlu valabil, precum şi la relaţia persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute.

Având în vedere dispoziţiile art. 18 lit. c) şi art. 45 din Legea nr. 10/2001 şi ţinând seama de caracterul special al acestei legi, trebuie observat că, criteriul de analiză al acţiunii în revendicare nu îl reprezintă compararea titlurilor din perspectiva regulilor clasice prevăzute de art. 480 C. civ., ci atitudinea subiectivă a subdobânditorului cu titlu oneros al bunului, criteriu impus prin voinţa legiuitorului, în considerarea căruia, titlul pârâţilor este preferabil.

Faţă de cele arătate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 au ca efect consolidarea titlului cumpărătorului de bună-credinţă pe Legea nr. 112/1995, respectiv, salvgardarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu statul dacă persoanele îndreptăţite au formulat acţiune în anulare şi aceasta a fost respinsă, ori dacă nu au formulat o astfel de acţiune. în această ordine de idei, curtea reţine că titlul cumpărătorilor de bună-credinţă este preferabil, inclusiv în cadrul revendicării. Acţiunea în revendicare poate fi admisă doar dacă se anulează contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Această interpretare este conformă celor reţinute în şedinţa din 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constituită în Secţii Unite, în Dosarul nr. 60/2007 în Decizia nr. 33, publicată în M. Of., partea l, Nr. 108/23. II. 2009, cu următorul conţinut: "Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., Convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.

Potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., deciziile pronunţate în interesul legii sunt obligatorii de la data publicării lor în M. Of., orientarea pe care o imprimă practic, judiciare în această materie îşi va găsi reflectarea şi în această hotărâre, căci nu ne găsim în ipoteza aplicării unei legi noi (care, în principiu, nu retroactivează), ci a aplicării unei legi în vigoare, conform interpretării uniforme date de instanţa supremă.

Referitor la compatibilitatea dintre dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi dispoziţiile Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului, Curtea reţine următoarele:

Convenţia nu impune statelor contractante nici o obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat convenţia. Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenţia.

În virtutea marjei de apreciere de care dispunea, statul român a reglementat situaţia juridică a imobilelor preluate abuziv în perioada statului comunist optând în principal pentru restituirea în natură a imobilelor către foştii proprietari şi în subsidiar, în măsura în care acestea au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995 către terţe persoane dobânditori de bună-credinţă, pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, acestea din urmă urmând a fi stabilite la valoarea de piaţă a imobilului.

Faţă de cele arătate, Curtea constată că legislaţia internă respectă exigenţele C.E.D.O., astfel că nu există motive pentru a înlătura de la aplicare Legea nr. 10/2001.

Garanţiile conferite de Convenţie protejează atât pe reclamante cât şi pe pârâţi. Aceştia din urmă au dobândit de la stat un bun în baza unei legi în vigoare şi în prezent.

A considera că fostul proprietar poate revendica cu succes imobilul oricând, în pofida legislaţiei speciale care reglementează situaţia juridică a acestuia, echivalează cu menţinerea permanentă a insecurităţii circuitului juridic civil. C.E.D.O. a stabilit în mod constant că unul dintre elementele fundamentale a superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, acest principiu opunându-se reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate.

Referitor la critica în sensul că instanţa de fond nu ar fi reţinut că pentru cota de 3/16 din imobil pârâţii nu deţin nici un fel de titlu, se impune precizarea că acest aspect a fost soluţionat implicit de instanţă prin admiterea primului capăt din cererea reconvenţională, iar pârâţii nu au contestat acest aspect. Câtă vreme această cotă nu este individualizată, instanţa nu putea să dispună restituirea cotei în cadrul acţiunii în revendicare, acest aspect urmând a fi soluţionat în cadrul dosarului format prin disjungerea cererii de ieşirea din indiviziune.

În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în constatare formulată de pârâţi pe cale reconvenţională, Curtea constată că, în mod corect, tribunalul a hotărât că se solicită constatarea unei situaţii de drept şi nu de fapt, căci constatarea se referă la cotele de proprietate ale părţilor, iar pârâţii care au formulat această solicitare se află în posesia imobilului, astfel că nu se impunea formularea unei acţiuni în realizare.

În concluzie, acţiunea în revendicare este admisibilă, însă cu aplicarea prioritară a dispoziţiilor legii speciale şi a principiilor care se desprind din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg.

Municipiul Bucureşti a formulat critici cu privire la greşita soluţionare a cererii având ca obiect constatarea preluării imobilului în proprietatea statului fără titlu valabil, în condiţiile în care prin art. 1 şi 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a prevăzut expres care imobile au fost preluate cu titlu şi care au fost preluate fără titlu, ceea ce înseamnă că potrivit legii speciale reclamanţii nu au justificat interesul promovării acestei cereri.

Şi aceste critici au fost apreciate ca nefondate, căci legea specială defineşte în art. 2 noţiunea de „imobile preluate abuziv", caracterul abuziv nefiind însă de natură a exclude preluarea imobilului cu titlu. Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001, cu următorul conţinut: „(1) în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: [.] h) orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, cu modificările şi completările ulterioare".

Prin urmare, reclamantele aveau interesul să promoveze acţiunea având acest obiect, deoarece numai în acest fel se puteau prevala de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată), conform cărora, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Considerentele expuse sunt de natură a justifica interesul reclamantelor în promovarea acţiunii în constatare tocmai în raport de dispoziţiile legii speciale.

Cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de intimaţii M., deşi perfect admisibilă în raport de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă ca nefondată, având în vedere că factura şi chitanţa depuse la dosar reprezintă copia aceloraşi documente depuse la instanţa de fond şi acordate prin sentinţa apelată.

De asemenea, a fost respinsă în raport de dispoziţiile art. 1169 C. civ. şi cererea intimatului M.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată, deoarece au fost depuse la dosar facturile din 06 ianuarie 2009 şi din 22 decembrie 2008, care nu fac trimitere la numărul contractului de asistenţă juridică menţionat pe împuternicirea avocaţială şi nici la numărul de dosar, pentru a putea aprecia că serviciile facturate au legătură cu cauza de faţă. Aceeaşi neclaritate este întreţinută şi de neconcordanţele existente în ceea ce priveşte data emiterii facturilor, data emiterii împuternicirii avocaţiale şi data la care avocatul părţii a fost prezent la termenele de judecată.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantele R.E., C.S.E. şi N.D.V., invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat recurentele susţin următoarele:

Ambele instanţe au reţinut că, atât timp cât pârâţii au fost de bună credinţă la momentul cumpărării imobilului, atunci titlul lor este preferabil titlului reclamantelor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamantele nemaiavând dreptul la restituirea în natură a acestuia faţă de prevederile art. 18 lit. d) din acelaşi act normativ.

Instanţa de apel a mai reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în cadrul unui recurs în interesul legii în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate faţă de dreptul comun, iar această lege specială prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri în cazul în care bunul a fost vândut.

Potrivit soluţiei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acţiunea în revendicare formulată în temeiul C. civ. este admisibilă în măsura în care există neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi C.E.D.O. şi dacă nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raportului civil.

Interpretarea potrivit căreia Legea nr. 10/2001 exclude dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de a-şi apăra dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare întemeiată pe C. civ. contravine C.E.D.O.

Or, potrivit art. 21 din Constituţia României accesul la justiţie este garantat, iar potrivit art. 20 din Constituţia României, în cazul în care există neconcordanţe între legea naţională şi o convenţie internaţională la care România este parte, aceasta din urmă se aplică cu prioritate.

Reclamantele mai arată că, în speţă, ele se află în posesia titlului original de proprietate asupra imobilului revendicat.

Este adevărat că şi pârâţii deţin un titlu de proprietate asupra imobilului şi dispun la rândul lor de un „bun", însă viciul care afectează titlul autorului lor – statul - se repercutează şi în privinţa propriului titlu.

Recurentele susţin că trebuie recunoscută preferabilitatea titlului lor, ca fiind original şi mai bine caracterizat, provenind de la proprietarul iniţial, care a dobândit bunul în condiţii de perfectă legalitate.

Buna-credinţă a chiriaşilor cumpărători la momentul contractării nu are nicio relevanţă în aprecierea privării de proprietate şi implicit a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

Chiriaşii cumpărători au dreptul la o despăgubire integrală conform prejudiciului suferit având la îndemână beneficiul unei legi speciale favorabile lor, respectiv Legea nr. 1/2009 care prevede că:

Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 cu modificările ulterioare au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare, chiar dacă la momentul cumpărării ei nu au plătit un preţ la nivelul pieţei.

Dat fiind şi faptul că în mod constant C.E.DO. a constatat că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, nu funcţionează în prezent într-un mod care ar putea duce la acordarea efectivă a unei despăgubiri vechilor proprietari şi că această lege nu ia în calcul prejudiciul suferit de persoanele private de bunurile lor, recurentele susţin că restituirea în natură se impune drept unica măsură reparatorie pentru privarea lor de proprietate suportată prin vânzarea imobilului către pârâţi.

Mai mult, instanţele anterioare au reţinut că pârâţii au cumpărat doar 13/16 din imobil şi că nu deţin nici un titlu cu privire la cota de 3/16, astfel încât, cu atât mai mult se impunea admiterea acţiunii în revendicare.

La dosar au depus întâmpinări pârâţii M.I. şi M.E. şi, respectiv, M.C., solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Intimaţii au arătat că recurentele nu au făcut niciun demers după adoptarea Legii nr. 112/1995 pentru redobândirea imobilului şi nici nu au promovat vreo acţiune în justiţie întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun înainte de adoptarea acestei legi.

Prin contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 ei nu au făcut decât să respecte dispoziţiile legale, aşa cum au stabilit şi instanţele anterioare.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.E.D.O. intimatul M.C. a arătat că, spre deosebire de cauzele P. contra României, S. contra României, B. contra României şi P. contra României, în speţa de faţă nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de admitere a acţiunii în revendicare, care să nu poată fi adusă la îndeplinire din cauza statului, care a vândut bunurile în litigiu, deşi nu avea dreptul să o facă.

Pe de altă parte, nu se poate vorbi de încălcarea accesului la justiţie şi, respectiv, al art. 6 paragr. 1 din Convenţie, deoarece, prin faptul că instanţa nu procedează la o comparare de titluri şi alege să eficientizeze teoria aparenţei în drept, nu înseamnă că nu analizează pretenţiile reclamantelor.

Prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 salvează de la nulitate actul încheiat de cumpărătorul de bună-credinţă al bunului aparţinând altei persoane decât vânzătorului.

Eroarea comună şi invincibilă în care trebuie să se fi aflat cumpărătorul, vizând calitatea de proprietar al statului, implică existenţa pe de o parte a unei stări de fapt şi de drept de natură a crea aparenţa unui asemenea statut al vânzătorului, iar, pe de altă parte, a unei atitudini cumpărătorului circumscrise bunei credinţe.

În ceea ce-i priveşte pe intimaţi este suficient că au constatat la momentul încheierii contractului că imobilul figura în patrimoniul statului preluat în baza unui act normativ eficient şi în virtutea căruia era exclusă orice posibilitate de restituire a imobilului către fostul proprietar.

O admitere a acţiunii în revendicare nu ar avea o acoperire convenţională, ci ar putea contraveni principiului siguranţei circuitului civil.

Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Fără a considera acţiunea în revendicare formulată de reclamante ca inadmisibilă, curtea de apel a analizat-o pe fond, şi a concluzionat că nu este fondată, nici faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dar nici faţă de prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O.

În atare situaţie, critica potrivit căreia instanţa de apel ar fi considerat exclus dreptul proprietarului unui imobil preluat abuziv de a-şi apăra dreptul de proprietate pe calea unei acţiuni în revendicare este nefondat.

Curtea de apel a reţinut că atât reclamantele cât şi pârâţii trebuie să beneficieze de garanţiile conferite de C.E.D.O. şi că, în speţă, toate părţile litigante deţin un bun în sensul Convenţiei.

Astfel, chiar dacă situaţia reclamantelor nu este identică celor din cauzele soluţionate de C.E.D.O., date cu titlu de exemplu în întâmpinare, în sensul că acestea nu beneficiază de o hotărâre judecătorească anterioară de obligare a statului la restituirea imobilului, nu se poate nega că ele deţin un bun în sensul Convenţiei.

Acest bun îl reprezintă tocmai hotărârile pronunţate în prezentul litigiu în primă instanţă şi în apel, prin care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, ceea ce echivalează cu recunoaşterea calităţii de proprietare a reclamantelor.

Numai că, în egală măsură, s-a constatat în mod corect că şi pârâţii cumpărători deţin un bun în sensul Convenţiei, deoarece aceştia au cumpărat spaţiile locative în litigiu în baza unei legi în vigoare, la un moment la care nimeni nu contestase valabilitatea titlului cu care statul dobândise imobilul şi nu formulase vreo cerere de restituire în natură a imobilului.

Mai mult, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantele aveau posibilitatea să atace în justiţie contractele de vânzare-cumpărare, respectiv să solicite constatarea nulităţii acestora, în interiorul termenului special de prescripţie de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care a fost prelungit succesiv.

Or, reclamantele nu au acţionat în acest sens şi nici nu au oferit o explicaţie a motivului pentru care au rămas în pasivitate faţă de posibilitatea pe care le-o oferea legea specială de reparaţie, aceea de a solicita anularea contractelor şi, în cazul obţinerii unei soluţii favorabile, de a primi în natură imobilul.

Pe de altă parte, instanţele anterioare au reţinut că reclamantele nu au acţionat nici în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilului. O atare cerere ar fi împiedicat sau cel puţin temporizat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, conform art. 9 din actul normativ menţionat, iar încheierea contractelor înainte de soluţionarea cererii reclamantelor şi în condiţiile contestării valabilităţii titlului statului, ar fi creat premisele contestării valabilităţii contractelor atât din perspectiva încălcării legii, cât şi din cea a relei-credinţe a părţilor contractante.

Prin urmare, însăşi atitudinea de pasivitate a reclamantelor a contribuit hotărâtor la crearea actualei situaţii.

La data expirării termenului de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. ultim din Legea nr. 10/2001, 14 august 2002, dreptul de proprietate dobândit de pârâţi s-a consolidat, aşa cum s-a reţinut de către curtea de apel, iar aceştia au dobândit, totodată, speranţa legitimă conferită de legea în vigoare că, nefiindu-le anulate contractele de vânzare-cumpărare, sunt îndreptăţiţi să păstreze apartamentele care, conform art. 18, nu mai puteau fi restituite în natură foştilor proprietari.

Pentru a da preferabilitate titlului deţinut de pârâţi, curtea de apel a avut în vedere nu doar prevederile Legii nr. 10/2001, ci şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a stabilit în mod constant că unul din elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, iar acest principiu se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, care ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând imobilul.

Totodată, a avut în vedere faptul că legea specială de reparaţie a prevăzut posibilitatea acordării de măsuri reparatorii în echivalent ce urmează a fi stabilită la valoarea de piaţă a imobilului.

Faptul că în prezent Fondul P. - prin intermediul căruia ar urma să fie acordate despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, în măsura în care au fost solicitate - nu funcţionează, invocat de recurente, nu poate constitui un motiv pentru admiterea acţiunii în revendicare, deoarece ar însemna ca, pentru culpa statului de a nu fi implementat suficient de coerent dispoziţiile legii reparatorii, sancţionată de altfel în repetate rânduri de C.E.D.O., consecinţele să fie suportate nu de stat, ci de alţi particulari, ale căror drepturi sunt deopotrivă ocrotite de Convenţie.

Nici susţinerea potrivit căreia pârâţii beneficiază de o lege favorabilă lor, respectiv Legea nr. 1/2009, nu poate fi primită deoarece, prin respectivul act normativ s-a prevăzut posibilitatea acordării de despăgubiri echivalente valorii de circulaţie a imobilelor către chiriaşii cumpărători ale căror contracte au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile.

Or, în speţă, contractele de vânzare-cumpărare încheiate de pârâţi pentru imobilul în litigiu nu au fost anulate.

Faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că Decizia Curţii de Apel a fost pronunţată cu respectarea legii, fiind în concordanţă şi cu Decizia pronunţată în interesul legii de cătreSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

În ceea ce priveşte cota de 3/16 din imobil, aşa cum corect a reţinut curtea de apel, prin sentinţă s-a constatat dreptul reclamanţilor cu privire la aceasta, numai că, fiind vorba de o cotă ideală dintr-un bun determinat nu este posibilă obligarea pârâţilor la a o lăsa în deplină proprietate şi posesie, o astfel de obligaţie fiind imposibil de executat.

Aşa cum s-a arătat de către curtea de apel, în litigiul disjuns, având ca obiect cererea de ieşire din indiviziune, această cotă va fi avută în vedere când se va stabili modul de atribuire a imobilului.

Pentru aceste considerente, nefiind incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat conform art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii reclamanţii R.E., C.S.E. si N.D.V. împotriva Deciziei nr. 104/ A din 12 septembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 712/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 642/2010. Civil. Expropriere. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 678/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 678/2010. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs