ICCJ. Decizia nr. 1105/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1105/2010
Dosar nr. 8815/3/2008
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1268 din 8 septembrie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea reclamanţilor T.S.C. şi T.A.V. împotriva Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, reţinându-se excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Astfel s-a reţinut că reclamanţii au indicat ca temei juridic al acţiunii pe care au promovat-o atât textul corespunzător din Codul de procedură penală, ce dă posibilitatea acţionării în justiţie a Statului Român pentru repararea pagubelor rezultate din erori judiciare cât şi prevederile din Codul civil ce reglementează răspunderea civilă delictuală respectiv art. 998 şi urm.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel T.S.C. şi T.A.V. iar prin Decizia civilă nr. 152 din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis apelul, s-a desfiinţat hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că nici o dispoziţie legală nu interzice formularea acţiunii în pretenţii îndreptate împotriva Statului Român, întemeiate pe faptul lipsirii nelegale de libertate a unuia din reclamanţi, cu care celălalt se află într-o legătură judiciară.
Împrejurarea invocată de prima instanţă în argumentarea soluţiei formulate nu conduce în realitate la aplicarea vreunei sancţiuni. Raportat la conţinutul art. 112 pct. 4 C. proc. civ., nu este necesar ca reclamantul să indice chiar texte de lege pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, deoarece judecătorul poate face încadrarea juridică în raport de obiectul cererii şi de starea de fapt invocată.
De altfel se reţine că reclamantul T.S.C. a făcut precizarea că acţiunea sa se întemeiază pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. iar cererea formulată de T.A.V. este întemeiată pe prevederile art. 998 şi urm. C. civ., astfel că motivul reţinut de prima instanţă nu mai subzistă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând modificarea ei în sensul respingerii apelului.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte.
Se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii faţă de obiectul dedus judecăţii, în condiţiile în care nu sunt îndeplinite cerinţele legale pentru existenţa unei erori judiciare care să antreneze răspunderea juridică a statului.
Or nefiind întrunite cerinţele art. 504 alin. (1)-(4) C. proc. civ., şi nici ale art. 998-999 C. civ., acţiunea este inadmisibilă.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Cererea de chemare în judecată, precum şi cea pentru exercitarea căilor de atac sunt considerate valabile chiar dacă ele au fost greşit intitulate (art. 84 C. proc. civ.).
Aceasta întrucât în funcţie de obiect, instanţa va da calificarea necesară cererii, desigur după punerea ei în discuţie în virtutea dreptului de apărare şi al principiului contradictorialităţii.
Pentru a caracteriza acţiunea introdusă, instanţa nu trebuie să se orienteze după sensul literal al termenilor folosiţi ci după cel pe care reclamantul a înţeles să-l atribuie acelor termeni pentru determinarea naturii dreptului şi a scopului urmărit prin exercitarea acţiunii.
Astfel instanţa în baza rolului activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ. are obligaţia de a stărui prin mijloacele legale pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză.
De altfel, alin. (4) al textului legal citat prevede: „cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor, şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere.
Or prin prisma celor expuse, a faptului că instanţa de fond nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 129 C. proc. civ., precum şi faptului că excepţia inadmisibilităţii acţiunii nu este incidentă în cauză, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.
De altfel este de observat că instanţa de fond a ridicat excepţia inadmisibilităţii acţiunii la 1 septembrie 2008, când reclamanţii nu au fost prezenţi la dezbateri şi nu li s-a acordat nici posibilitatea de a se putea pronunţa cu privire la aceeaşi excepţie, încălcându-se astfel şi principiul dreptului la apărare al contradictorialităţii şi al dreptului la un proces echitabil astfel cum este prevăzut şi de art. 6 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.
În procesul civil părţile au posibilitatea legală de a participa în mod activ la desfăşurarea judecăţii, atât prin susţinerea şi dovedirea drepturilor proprii cât şi prin dreptul de a combate susţinerile părţii potrivnice şi de a-şi exprima poziţia faţă de măsurile pe care instanţa le poate dispune.
Or, noţiunea de proces echitabil presupune respectarea şi aplicarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.
Din perspectiva celor expuse şi a faptului că în cauză nu este incidentă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii nefiind astfel prezente nici unul din motivele invocate de recurent şi nici dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând astfel a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 152/A din 9 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1173/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1101/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
