ICCJ. Decizia nr. 1039/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1039/2010
Dosar nr. 13076/3/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă, la data de 03 aprilie 2008, reclamanţii C.E. şi C.M. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin primar general, anularea dispoziţiei nr. 9815 din 12 martie 2008 emisă de pârâtă, prin care s-a respins ca tardivă notificarea de restituire a apartamentului nr. 22, situat în Bucureşti; repunerea în termen cu privire la notificare; obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii, de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent conform dispoziţiilor art. 2 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, pentru imobilul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 1537 din 7 octombrie 2008, prima instanţă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamanţilor, reţinând că notificarea formulată de aceştia la data de 30 septembrie 2005, este făcută după expirarea termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) (actualmente art. 22) din Legea nr. 10/2001, aşa cum a fost modificat prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, respectiv, la 14 februarie 2002, fapt de natură să atragă pierderea dreptului de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, dispoziţie legală aplicabilă şi prezentei acţiuni.
S-a mai reţinut, că cererea de repunere în termenul de formulare a notificării nu este întemeiată, în sensul că existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unei acţiuni având ca obiect restituirea în natură a imobilului, nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa părţii, aşa cum este reglementată de art. 103 C. proc. civ., pentru a justifica repunerea în termen.
Prin Decizia nr. 355 din 27 mai 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor, apreciind că în mod corect instanţa de fond, faţă de circumstanţele cauzei, a reţinut tardivitatea notificării.
Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei decizii s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a vizat, în esenţă, aceleaşi critici formulate şi în apel, respectiv:
- Notificarea nu a fost formulată în termenul prevăzut de lege, întrucât la acea dată exista pe rolul instanţelor o acţiune în restituire întemeiată pe Legea nr. 112/1995 având ca obiect imobilul în litigiu, reclamanţii apreciind că vor obţine o soluţie favorabilă, fapt ce ar fi făcut inutil un demers întemeiat pe Legea nr. 10/2001.
Acţiunea acestora a fost însă respinsă, iar până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, a expirat termenul de depunere a notificării conform Legii nr. 10/2001;
- Intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 a semnificat repunerea în termen pentru notificările privind restituirea în natură a imobilelor-terenuri indiferent că au făcut obiectul Legii nr. 112/1995 sau al Legii nr. 10/2001, existând un proiect prin care ar fi fost repuse în termen şi sesizările referitoare la imobilele-construcţii, proiect ce nu a mai fost inclus în lege.
Notificarea depusă cu ocazia intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005, respectiv, la data de 30 septembrie 2005, trebuie apreciată ca fiind repusă în termenul prevăzut de lege, circumstanţele care au concurat la formularea ei la data arătată, reprezentând motive temeinice de repunere în termen.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În speţă, deşi recurenţii invocă incidenţa motivului de recurs mai sus arătat, nu precizează care este textul legal din Legea nr. 10/2001 care ar fi fost încălcat sau care ar fi fost greşit aplicat de instanţele de fond şi apel, ci se rezumă să solicite ca, pe cale de interpretare a unor dispoziţii din această lege, să li se recunoască posibilitatea de a formula notificare după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001(devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ, aveau obligaţia de a formula, în termenul prevăzut de această dispoziţie legală, o notificare prin care învesteau entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegeau să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 şi care nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Nerespectarea termenului de notificare atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act poate cere repunerea în termen, adică acele condiţii în care actul procedural se poate efectua şi după expirarea termenului legal.
Referitor la acest termen de notificare nu a intervenit nici o modificare legislativă, conţinutul său nefiind modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea vreunui caz de repunere în termen, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, susţinerile reclamanţilor în acest sens neputând fi reţinute.
Existenţa pe rolul instanţelor judecătoreşti a unei cauze având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nu constituie o împrejurare mai presus de voinţa părţii, astfel cum prevede art. 103 C. proc. civ., întrucât alegerea unei căi procesuale aparţine liberului arbitru al părţii interesate, aceasta asumându-şi consecinţele, în plan juridic, ale propriei alegeri.
De asemenea, nu se poate reţine nici argumentarea conform căreia, cu prilejul pronunţării pe fond asupra litigiului având ca obiect restituirea în natură a imobilului în temeiul Legii nr. 112/1995, instanţa de judecată ar fi trebuit să se dezinvestească şi să trimită cauza organului administrativ competent, întrucât reveneau reclamanţilor minimele diligenţe de a se conforma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 privind termenul de notificare, având posibilitatea de a opta între continuarea acţiunii deja existente şi iniţierea procedurii administrative speciale.
Or, recurenţii-reclamanţi şi-au manifestat opţiunea în sensul continuării demersurilor judiciare aflate deja în derulare la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu ignorarea procedurii instituite prin aceasta, context în care nu le sunt aplicabile nici dispoziţiile legale privind repunerea în termen, întrucât pentru pierderea termenului de formulare a notificării sunt în culpă.
Modalitatea în care aceştia au înţeles să-şi valorifice drepturile procesuale, alegând o cale de rezolvare mai mult sau mai puţin oportună, este o chestiune pur subiectivă, ce nu are nici o relevanţă în soluţionarea prezentei cauze şi care nu poate fi invocată ca motiv de casare.
Prin urmare, se constată că în mod corect instanţele de fond au stabilit că reclamanţii nu au formulat notificare în termenul legal, şi că dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., privind repunerea în termen, nu sunt incidente în cauză.
Aşadar, cum pierderea dreptului reclamanţilor de a mai sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deţinătoare, sau, după caz, instanţa de judecată, se datorează exclusiv comportamentului procesual culpabil al acestora, în mod just instanţele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Având în vedere, argumentele ce preced, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C.E. şi C.M. împotriva deciziei nr. 355 din 27 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1043/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1035/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
