ICCJ. Decizia nr. 1093/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1093/2010
Dosar nr. 15030/3/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 Tribunalul Bucureşti secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 15030/3/2004 s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului Ministerul Justiţiei împotriva pârâţilor M.M.S.S., N.C.E.I. şi N.B.S. şi s-a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii – reclamanţi M.M.S.S., N.C.E.I. şi N.B.S., reţinându-se următoarele considerente:
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că pârâţii reclamanţi au depus notificarea nr. 448/V în baza Legii nr. 10/2001, notificare prin care au solicitat reclamantei pârâte Ministerul de Justiţie restituirea în natură a imobilului situat în Craiova, reprezentând sediul Curţii de Apel Craiova.
Cererea de restituire a fost respinsă în cadrul procedurii administrative prin emiterea Ordinului nr. 77 c din 15 ianuarie 2001 al Ministerului de Justiţie.
Pârâţii reclamanţi au formulat contestaţie întemeiată de prevederile Legii nr. 10/2001 ce a fost admisă prin sentinţa civilă nr. 274 din 11 martie 2004, definitivă şi irevocabilă, prin neapelare, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV - a civilă, fiind anulat Ordinul nr. 77 C din 15 ianuarie 2004 emis de Ministerul de Justiţie, pârâtul Ministerul de Justiţie fiind obligat să emită decizie/dispoziţie motivată de restituire în natură a imobilului situat în Craiova, judeţul Dolj, în prezent Curtea de Apel Craiova.
Urmare a pronunţării acestei hotărâri, Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 1831/C din 7 iulie 2004 prin care a dispus restituirea în natură în favoarea pârâţilor reclamanţi din prezenta cauză a imobilului în litigiu.
Analizând prima condiţie a îmbogăţirii fără justă cauză, tribunalul a constatat că aceasta nu este îndeplinită deoarece în prezenta cauză şi dacă ar fi existat o mărire a patrimoniului reclamantei, în detrimentul patrimoniului pârâţilor a existat o cauză, atât practica cât şi literatura de specialitate fiind unanim de acord în sensul că o cauză a măririi unui patrimoniu şi a diminuării în mod corespunzător a altui patrimoniu poate fi şi legea.
Astfel, Legea care reprezintă cauza acestei posibilă măriri şi micşorări este în speţa de faţă Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a reţinut că în conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001 „imobilele preluate în mod abuziv, indiferent în posesia cui se află în prezent, se restituie în natură în starea în care se află la data cererii de restituire şi libere de orice sarcini".
Aşadar unitatea deţinătoare, în speţă Ministerul Justiţiei avea obligaţia restituirii în natură a imobilului în starea în care acesta se afla la data cererii de restituire, neputând pretinde recuperarea unor cheltuieli, chiar şi necesare şi utile, făcute anterior cererii de restituire.
Ministerul Justiţiei nu poate invoca nici calitatea sa de titular al dreptului de administrare, calitate care i-ar permite recuperarea acestor sume de bani.
Tribunalul a apreciat că în prezenta cauză, urmare a faptului că pârâţii reclamanţi au dobândit imobilul urmând procedura administrativă şi apoi cea judiciară, prevăzută de Legea nr. 10/2001, eventuala mărire a patrimoniului determinată de restituirea imobilului în starea în care acesta se găseşte, are un temei legitim, acest temei fiind tocmai Legea nr. 10/2001.
Atâta timp cât îmbunătăţirile nu au fost efectuate de Ministerul Justiţiei prin folosirea unor fonduri proprii, ci prin folosirea banilor de la bugetul de stat, nu se poate afirma micşorarea patrimoniului acestui reclamant.
Urmare a constatării inexistenţei unei îmbogăţiri fără just temei şi capătul de cerere subsidiar privind dreptul de retenţie apare ca neîntemeiat.
Cu privire la cererea reconvenţională, prin care pârâţii reclamanţi au solicitat constatarea dreptului lor de creanţă constând în contravaloarea fructelor culese de reclamantă pe perioada deţinerii imobilului în calitate de posesor de rea credinţă şi obligarea la plata acestor sume de bani, tribunalul a constatat că şi această cerere este neîntemeiată, întrucât aşa cum s-a arătat anterior, pârâţii reclamanţi au dobândit imobilul urmând procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001, astfel încât aceştia nu pot pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă pe perioada preluării abuzive, preluând în schimb imobilul în starea în care acesta se găseşte.
Sub acest aspect, devin inaplicabile dispoziţiile de drept comun cu privire la obligarea posesorului de rea-credinţă la restituirea fructelor culese.
Având în vedere respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată precum şi faptul că cheltuielile de judecată pretinse de reclamantă au fost efectuate exclusiv în scopul admiterii acţiunii – onorariu expertiză încuviinţată la solicitarea reclamantei şi cuprinzând obiectivele propuse de acesta – tribunalul, conform art. 274 C. proc. civ. a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
Întrucât cheltuielile efectuate de pârâţii reclamanţi – onorariu avocat conform chitanţei nr. 578400 din 5 noiembrie 2007, au fost determinate atât de apărările pe acţiunea reclamantei ce a fost respinsă, dar şi de propria cerere reconvenţională, la rândul ei, respinsă, tribunalul a admis în parte cererea acestora de cheltuieli de judecată, obligând reclamanta să plătească suma de 750 lei – jumătate din onorariul avocaţial, cu acest titlu.
Prin sentinţa civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii reclamanţi; s-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată şi a fost obligată reclamanta să plătească pârâţilor suma de 750 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta pârâtă Ministerul Justiţiei, criticând-o ca nelegală şi netemeinică.
Astfel prin Decizia civilă nr. 758 din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul reclamantului Ministerul Justiţiei s-a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 1454 din 12 noiembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în sensul admiterii acţiunii principale şi a constatării efectuării îmbunătăţirilor evidenţiate în raportul de expertiză efectuat de expertul C.M.).
Au fost obligaţi pârâţii şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 582.009 lei şi s-a stabilit un drept de retenţie pentru reclamant până la achitarea integrală a sumei.
Astfel instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Prin sentinţa civilă nr. 237/2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pârâţii au fost recunoscuţi ca proprietari ai imobilului, fiind anulat Ordinul nr. 77/c din 15 ianuarie 2004 emisă de Ministerul Justiţiei în procedura Legii nr. 10/2001, fiind obligat emitentul acestui ordin să emită o dispoziţie motivată din Craiova.
Astfel în temeiul acestei hotărâri s-a emis Ordinul nr. 1831/c din 7 august 2004 de către Ministerul Justiţiei şi s-a dispus restituirea în natură către intimaţii pârâţi, a imobilului mai sus menţionat.
La acest imobil, Ministerul Justiţiei a efectuat lucrări de reparaţii ce s-au desfăşurat în perioada 1993 – 2003 (fila 3 şi următoarele din dosarul de fond) fiind titularul unui drept de administrare confirmat prin HG nr. 450/1993.
Lucrările efectuate au avut în vedere că imobilul urma să aibă destinaţia unei instituţii publice, astfel că trebuia să fie apt de a fi utilizat potrivit scopului pentru care a fost atribuit.
Nu se poate reţine teza edificării unor lucrări cu rea credinţă, deoarece aceste lucrări la data formulării notificării de către pârâţii reclamanţi, lucrările erau derulate fiind realizate pe baza unor fonduri bugetare special alocate.
În cauză fiind reţinute cerinţele art. 992 C. civ., şi cum lucrările erau de consolidare şi reparare, lucrări necesare şi utile, patrimoniul pârâţilor s-a mărit, motiv pentru care s-a reţinut de către instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 992 C. civ.
Nu pot fi aplicate în speţă dispoziţiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, deoarece textele invocate se referă expres la situaţia imobilelor cu destinaţie de locuinţă, ceea ce nu este cazul imobilului în discuţie.
Tăcerea legii cu privire la situaţia imobilelor cu altă destinaţie nu poate fi interpretată ca închizând dreptul persoanelor ce au avut în administrare aceste imobile, de a solicita despăgubiri pentru investiţiile efectuate, o asemenea interdicţie fiind necesar a fi explicit inclusă într-un act normativ, în caz contrar aplicându-se dispoziţiile legii generale în materie.
Împrejurarea subordonării Ministerului Justiţiei faţă de bugetul de stat, este de asemenea irelevantă, deoarece chiar dacă este o instituţie de stat, Ministerul Justiţiei are alocat un buget propriu, având posibilitatea să formuleze cereri pentru recuperarea sumelor cuprinse în acest buget.
Faptul că în procesul ce s-a derulat în procedura Legii nr. 10/2001 şi care s-a finalizat cu obligarea Ministerului Justiţiei de a restitui imobilul în natură, nu s-au discutat pretenţiile proprii ale Ministerului Justiţiei cu privire la investiţia efectuată, nu reprezintă o achiesare a acestuia la o restituire fără condiţii către intimaţi, dat fiind caracterul special al normelor care guvernează contestaţia împotriva deciziei emise pentru soluţionarea notificării. Astfel, calitate de contestator poate avea doar persoana îndreptăţită, iar contestaţia vizează exclusiv, fie recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită, fie natura sau întinderea măsurilor reparatorii stabilite.
De altfel în speţă, apărările Ministerului Justiţiei în procesul pornit de foştii proprietari pentru desfiinţarea ordinului prin care se respinsese cererea lor de restituire în natură, au vizat strict interpretarea şi aplicarea art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv încadrarea bunului ca bun de utilitate publică, aflat în domeniul public.
Rezultă deci că pentru alte pretenţii ale deţinătorului imobilului, faţă de persoana îndreptăţită aceasta nu are decât calea dreptului comun.
În ceea ce priveşte art. 9 din Legea nr. 10/2001, care prevede că imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001 se restituie în starea în care sunt libere de orice sarcini, textul mai sus menţionat nu are în vedere situaţia dreptului la despăgubire al unităţii deţinătoare, ci împrejurarea constituirii unor sarcini reale asupra imobilului (ipotecă, etc.).
În cauză s-a efectuat un raport de expertiză prin comisie rogatorie de către experţii J.C. şi D.M. care a stabilit că valoarea efectivă la data execuţiei a fost de 267.758,4 RON, iar valoarea actualizată la nivelul lunii septembrie a anului 2006 este de 582.009 lei.
Din cuprinsul acestui raport rezultă că aceste lucrări au fost în cea mai mare parte lucrări necesare pentru reabilitarea construcţiei şi câteva pentru buna funcţionare a Curţii de Apel Craiova.
Lucrările cuprinse în anexele 5, 6 şi 7 au fost definite de experţi ca fiind „lucrări pentru buna funcţionare a Curţii de Apel Craiova". Instanţa de apel a mai apreciat că din studiul anexelor, că acestea reprezintă tot tencuieli exterioare şi interioare, instalaţii electrice şi realizarea unor construcţii noi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâţii M.M.S.S., N.C.I. şi N.B.S.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Astfel se susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în condiţiile în care dispoziţiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001 prevede dreptul chemaţilor la despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului, omiţând faptul că Ministerul Justiţiei nu a avut calitatea de chiriaş.
Tot greşit (susţin recurenţii) s-a reţinut existenţa unei îmbogăţiri fără just temei fără a se avea în vedere reaua credinţă după efectuarea lucrărilor.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează stabilirea unui drept de retenţie asupra imobilului.
Faţă de aspectele învederate recurenţii susţin că dispoziţiile art. 48 (fost art. 49) din Legea nr. 10/2001 se aplică în limitele şi situaţiile prevăzute de lege, în situaţia în care procedura restituirii imobilelor se desfăşoară în cadrul stabilit de Legea nr. 10/2001 şi exclude situaţiile în care restituirea imobilelor s-a făcut în baza Legii nr. 10/2001 iar acţiunea în despăgubiri este întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, pe dispoziţiile art. 992 C. civ.
Recurenţii mai învederează că atâta timp cât statul ca unic proprietar este obligat în baza Legii nr. 10/2001 să restituie imobilul în starea în care se află, fără a putea pretinde vreo sumă cheltuită cu întreţinerea lui, cu atât mai puţin pentru cei care aveau un drept de administrare asupra imobilului nu pot pretinde despăgubiri de la proprietarii deposedaţi abuziv, deoarece noţiunea şi principiile echităţii sociale îi împiedică să se considere prejudiciaţi pentru investiţiile necesare şi altele făcute imobilului.
Se susţine că este logica socială care a stat la baza logicii juridice avute în vedere de legiuitor atunci când a reglementat în mod restrictiv prin derogare de la dreptul comun, obligaţia de despăgubire pentru sporul de valoare adus imobilelor preluate în mod abuziv.
Ca atare, susţin recurenţii, despăgubirile nu pot fi cerute pe dreptul comun prin aplicarea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, de către stat sau instituţiile care au avut în administrare asemenea imobile în cazul restituirii imobilelor preluate abuziv prin procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Se susţine că în materia despăgubirilor, dreptul comun este exclus în acest caz, despăgubirile putând fi cerute potrivit dispoziţiilor art. 48 care sunt de strictă interpretare şi care constituie legea specială în materie.
Se susţine în aceeaşi idee, că nu sunt îndeplinite cerinţele îmbogăţirii fără just temei, pentru că o condiţie constă în absenţa unei cauze legitime, a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul unei alte persoane.
Or, susţin reclamanţii în cauză există un temei legitim şi anume chiar dispoziţiile Legii nr. 10/2001, (art. 48 şi art. 9).
Se mai susţine că Statul a fost un simplu detentor precar şi posesor de rea credinţă procedura instituită pe Legea nr. 10/2001 este una specială, derogatorie de la dreptul comun prin care Statul înţelege să repare prejudiciile suferite ca urmare a preluării unor imobile în mod abuziv cu sau fără titlu.
Recurenţii mai critică hotărârea instanţei de apel şi raportat la instituirea dreptului de retenţie, nefiind îndeplinite condiţiile necesare instituirii lui asupra imobilului din litigiu.
Prin întâmpinarea depusă la filele 21 – 23 intimatul Ministerul Justiţiei s-a opus admiterii recursului.
Recurenţii au depus şi concluzii scrise existente la filele 92 – 96 şi respectiv 52 – 56.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Faţă de obiectul dedus judecăţii, de temeiul de drept invocat art. 992 C. civ. instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii.
Cum dispoziţiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001 vizează imobilele cu destinaţia de locuinţă, şi nu imobilul din litigiu nu a avut această destinaţie, instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut că dispoziţiile legale sus evocate nu sunt incidente în cauză şi că temeiul de drept al acţiunii îl constituie dispoziţiile art. 992 C. civ.
Astfel, este de reţinut, raportat la dispoziţiile art. 48-49 din Legea nr. 10/2001, că în absenţa unei interdicţii exprese, posibilitatea de a solicita şi obţine despăgubiri pentru sporul de valoare adus imobilului rezultat din îmbunătăţirile necesare şi utile) se circumscrie condiţiilor prevăzute de art. 992 C. civ.
Ca atare, prin prisma instituţiei juridice a îmbogăţirii fără just temei instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 992 C. civ.
Expertiza efectuată în cauză, a statuat fără posibilitate de echivoc, că lucrările efectuate la imobilul din litigiu se încadrează în noţiunea de „lucrări necesare pentru reabilitarea construcţiei" cu atât mai mult cu cât „imobilul face parte din monumentele de arhitectură (filele 57 dosar 2253/2006 a Tribunalului Bucureşti în care a fost efectuată comisia rogatorie privind administrarea probei cu expertiza tehnică de stabilire a îmbunătăţirilor aduse imobilului) şi pentru executarea lucrărilor a existat şi avizul Comisiei zonale a monumentelor şi siturilor istorice (fila 55).
Astfel prin prisma acestor aspecte, şi a faptului că nu sunt incidente dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a reţinut că instituţia îmbogăţirii fără just temei este incidentă în cauză.
În ce priveşte dreptul de retenţie instituit de instanţa de apel este de reţinut că dreptul de retenţie este un drept real imperfect ce conferă retentorului numai o simplă detenţie precară, până la achitarea integrală a datoriei.
Dreptul de retenţie poate fi invocat ori de câte ori există o legătură de conexitate între lucru şi creanţă şi descrie o conexitate materială sau juridică.
Astfel există drept de retenţie, nu numai când creanţa s-a născut în legătură cu lucrul, ci şi atunci când deţinerea lucrului de către retentor şi creanţă, izvorăsc din acelaşi raport juridic.
Dreptul de retenţie nu este o simplă favoarea pe care instanţa o acordă, de la caz la caz, ci este un drept recunoscut tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunurile supuse restituirii. El apare astfel ca o garanţie a realizării prin plată a acelor creanţe.
Prin urmare, existenţa unei creanţe substanţiale în legătură cu imobilul din litigiu, face incidentă instituţia dreptului de retenţie, astfel cum a fost stabilit în favoarea reclamanţilor.
Din perspectiva celor expuse susţinerile recurenţilor nu întrunesc cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul fiind nefondat urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii M.M.S.S., N.C.E.I. şi N.B. împotriva deciziei nr. 758 din 15 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1096/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1066/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... → |
|---|
