ICCJ. Decizia nr. 1062/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1062/2010
Dosar nr. 709/109/2007
Şedinţa publică din 19 februarie 2010
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, reclamanţii S.C.G. şi S.M. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1354 din 5 februarie 2007 emisă de Primarul municipiului Piteşti şi au solicitat, în contradictoriu cu acesta şi cu pârâta Primăria municipiului Piteşti, desfiinţarea în parte a dispoziţiei, în sensul ca, pentru suprafaţa de 250 mp teren situat în Piteşti, să le fie atribuită în compensare o suprafaţă echivalentă situată în apropierea amplasamentului celor 250 mp, liberă de construcţii şi care provine tot din vechea suprafaţă a contestatorilor.
În motivarea contestaţiei, reclamanţii au arătat că suprafaţa de 250 mp a făcut parte din suprafaţa de 2600 mp de pe raza localităţii Piteşti ce le-a fost expropriată, iar în prezent, o parte din această suprafaţă este afectată de construcţia blocului D15, iar restul este liberă, putând fi restituită în natură.
Prin dispoziţia contestată s-a stabilit să fie acordate reclamanţilor măsuri reparatorii constând în despăgubiri atât pentru terenul în suprafaţă de 250 mp, cât şi pentru construcţiile amplasate pe acest teren, în prezent demolate, iar ceea ce ei contestă este propunerea privind acordarea de despăgubiri pentru teren, întrucât există posibilitatea atribuirii de teren în compensare, chiar din fosta proprietate, suprafaţă care nu este afectată de construcţii sau detalii de sistematizare.
Prin sentinţa civilă nr. 106 din 21 aprilie 2008, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că reclamanţii au fost expropriaţi de terenul în suprafaţă de 250 mp situat în Piteşti, care în prezent este ocupat de construcţia blocului D 15, astfel că nu se poate dispune restituirea în natură.
Din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă că întreaga suprafaţă de 2600 mp – care reclamanţii pretind că le-a fost expropriată - este ocupată de bloc, parcare amenajată, spaţiu verde, precum şi zona funcţională a blocului, iar în ce priveşte dovedirea dreptului de proprietate cu privire la această proprietate, reclamanţii nu au depus la dosar nici un act care să ateste acest drept.
Or, potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Prin Decizia nr. 193/A din 10 octombrie 2008 Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie, a respins apelul declarat de reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut în considerentele sale că terenul de 250 mp ce a făcut obiectul exproprierii prin Decretul nr. 167/1981, poziţia 44, este ocupat de construcţia blocului D 15 şi de zona de siguranţă a acestuia, iar din probele administrate în cauză rezultă că nu există o altă suprafaţă liberă, astfel cum susţin reclamanţii, care să poată fi acordată în compensare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., formulează următoarele critici:
Instanţa de apel nu a analizat nici sentinţa primei instanţe, prin prisma modului cum a fost motivată şi nici motivele de apel, întrucât nu arată care sunt probele care au determinat-o să ajungă la concluzia că suprafaţa de 250 mp solicitată a fi atribuită în compensare, nu este liberă.
În ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (8) din Legea nr. 10/2001 întrucât, deşi s-a făcut dovada existenţei unei suprafeţe libere, din fosta lor proprietate, ce putea fi acordată în compensare, instanţa nu a ţinut seama de acest aspect.
Solicită admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanţilor, cu consecinţa admiterii contestaţiei, iar în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în vederea analizării hotărârii instanţei de fond prin prisma motivelor de apel.
Analizând hotărârea atacată în limitele criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerilor recurenţilor, Decizia atacată cuprinde atât motivele de fapt cât şi cele de drept pentru care s-a dispus respingerea apelului reclamanţilor, cu consecinţa menţinerii hotărârii de fond în sensul respingerii contestaţiei, astfel încât această critică, încadrabilă în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită.
În ce priveşte motivul de nelegalitate vizând greşita aplicare a legii, trebuie arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, constând în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite de către entitatea învestită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În raport cu dispoziţiile pct. 1.7 din Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007, măsura reparatorie constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent este obligatorie şi ea permite entităţii obligate la restituire să ofere persoanei îndreptăţite, în compensare, orice bunuri sau servicii disponibile pe care le deţine, care se află în circuitul civil şi care sunt acceptate de persoana îndreptăţită.
Întrucât există solicitarea persoanelor îndreptăţite cu privire la aplicarea măsurii de compensare, singurul aspect care trebuia lămurit în speţa de faţă şi care de altfel constituie critică în recurs, era dacă terenul solicitat a fi atribuit în compensare este disponibil şi deci, poate fi acordat ca măsură reparatorie.
Reclamanţii au solicitat să le fie atribuită în compensare o suprafaţă de 250 mp, aflată în vecinătatea celei pentru care s-a dispus acordarea de despăgubiri şi care face parte din suprafaţa de 2600 mp, ce pretind că le-a fost expropriată.
Or, faţă de situaţia de fapt definitiv stabilită de instanţele de fond şi care nu mai poate fi reanalizată în recurs faţă de actuala configuraţie a dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ., întreaga suprafaţă de 2600 mp este ocupată de bloc, parcare şi spaţiu verde amenajat, astfel că în mod corect s-a apreciat că nu este întrunită condiţia cerută de dispoziţiile legale enunţate şi anume aceea ca bunul să fie disponibil.
Aşa fiind, recursul reclamanţilor apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
D E C I DE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii S.M. şi S.C.G. – continuat de S.M., M.M., D.I. şi S.A. împotriva deciziei nr. 193/A din 10 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1066/2010. Civil. Drept de autor şi drepturi... | ICCJ. Decizia nr. 1043/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
