ICCJ. Decizia nr. 1097/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1097/2010
Dosar nr. 41970/3/2006
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin contestaţia înregistrata la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 41970/3/2006, reclamantul P.A.E. a solicitat anularea Dispoziţiei nr. 6702 din 6 noiembrie 2006 şi obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti prin Primar General sa emită o nouă dispoziţie prin care sa îi fie restituită în natura restul din suprafaţa nevânduta din imobilul situat în Bucureşti.
La termenul din data de 9 februarie 2007, contestatorul a completat acţiunea si a solicitat anularea dispoziţiei nr. 6702 din 6 noiembrie 2006 si în principal, obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti, prin Primar General, sa emită o nouă dispoziţie prin care să-i fie restituită în natura si cealaltă cota de ½ din întregul imobil, format din construcţie si teren, iar în subsidiar, sa emită o nouă dispoziţie prin care sa-i fie restituită in natura diferenţa din suprafaţa nevândută din acelaşi imobil.
Prin sentinţa civila nr. 1217 din 21 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiata contestaţia.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a arătat că imobilul a aparţinut soţilor A.A. şi V. ca bun dobândit în timpul căsătoriei, în cote părţi de ½. In urma decesului lui A.A., V.A., căsătorita P., a dobândit uzufructul cotei de ½ din imobil, nuda proprietate trecând, conform partajului voluntar încheiat la data de 01 iulie 1938, în patrimoniul Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti, aşa cum rezulta din procesul verbal de înscriere în cartea funciara (aflat la fila 11dosar). In aceste condiţii, P.A.E. a dobândit prin legat universal dreptul de a solicita masuri reparatorii in natura sau prin echivalent potrivit art. 4 din Legea nr. 10/2001 pentru cota de ½, care a aparţinut autoarei sale P.V. Pentru cealaltă cota de ½, dreptul de proprietate sau măsurile reparatorii pot fi solicitate de către moştenitorii direcţi ai lui A.A., prevăzuţi in actul de partaj voluntar, întrucât la data decesului V. şi A.A. nu au avut descendenţi legali.
Tribunalul a constatat ca imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele P.M.V., având şase apartamente, situate în Bucureşti.
Cu privire la restituirea in natura a apartamentelor vândute i.
baza Legii nr. 112/1995, tribunalul a constatat ca, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent în cazul in care imobilul a fost înstrăinat fostului chiriaş, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţia de locuinţe intrate în patrimonial statului.
Prin apelul declarat de contestator, s-a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar în fond să fie admisă contestaţia astfel cum a fost completată şi precizată.
În motivarea apelului, s-a arătat ca imobilul din Bucureşti, sector 1, a fost dobândit prin actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 4322 din 12 februarie 1930, de către autorii apelantului, V. şi A.A., imobilul fiind deţinut de cei doi soţi în cote egale. În urma decesului lui A.A., între moştenitorii acestuia, s-a încheiat un act partaj voluntar în anul 1938, prin care s-a stipulat la punctul G din acest act cu privire la imobilul în litigiu, în sensul ca nuda proprietate a jumătăţii din acest imobil se lasă Universitarii de Ştiinţe din Bucureşti pentru constituirea unui fond ce va purta numele Prof. A.E.A. Acest fond nu a fost constituit niciodată, iar la data intrării in vigoare a Decretului nr. 92/1950, întregul imobil a fost preluat de la V.P. (fosta A.).
Apelantul a considerat ca instanţa de fond a reţinut in mod greşit că o cotă de ½ din acest imobil ar fi trecut în patrimoniul Facultăţii de Ştiinţe Bucureşti, reţinând ca temei si dovadă un proces verbal de înscriere in cartea funciara. Deşi s-a afirmat ca stipulaţia cuprinsa în actul de partaj voluntar ar fi avut ca efect transferul cotei de ½ din imobil în patrimoniul Facultăţii de Ştiinţe Bucureşti, s-a ignorat împrejurarea ca, cel puţin din punct de vedere al autorităţilor fiscale, întregul imobil din Bucureşti a continuat să rămână în patrimonial şi proprietatea V.A. (recăsătorită P.) până în anul 1950, când a fost preluat abuziv de către stat.
Apelantul a precizat ca, prin dispoziţia nr. 6704 din 6 noiembrie 2006, emisă în cadrul analizei situaţiei juridice a imobilului, Primăria Municipiului Bucureşti a respins notificarea formulată de Universitatea Bucureşti, întrucât aceasta nu are calitatea de persoană îndreptăţită.
În opinia apelantului, in considerentele hotărârii apelate, judecătorul apelului a apreciat in mod greşit că, pentru cota de ½ din imobil, dreptul de proprietate sau masurile reparatorii pot fi solicitate eventual de moştenitorii direcţi ai lui A.A. prevăzuţi în actul de partaj, întrucât, la data decesului lor, V. si A.A. nu au avut descendenţi legali. Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 10/2001, succesibilii care nu au acceptat succesiunea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile ce fac obiect al legii, stipulându-se în mod expres ca, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari, profita ceilalţi moştenitori ai persoanei care au depus in termen cererea de restituire. Instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale, neobservând faptul ca P.A.E. este singurul moştenitor care a solicitat în termenul legal instituit de Legea nr. 10/2001, restituirea in natura a imobilului ce a aparţinut autoarei sale V.P. (fosta A.).
Apelantul a considerat că, urmare a emiterii dispoziţiilor 6701 si 6702 având ca obiect imobilul din Bucureşti, prin care se restituie o cota de ½ din imobil, în care se include si cota parte din spatiile vândute de către stat, se creează un abuz de drept, întrucât în fapt se refuză respectarea principiului restituirii în natura a imobilului, statul continuând să aibă calitatea de deţinător al unor cote părţi din acesta.
Prin Decizia civilă nr. 169 din 5 martie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de contestatorul P.A.E. împotriva sentinţei civile nr. 1217 din 21 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă, în contradictoriu cu intimata Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, prin Dispoziţia nr. 6701 din 6 noiembrie 2008 emisa de Primarul General al municipiului Bucureşti, s-a dispus restituirea in natura, în proprietatea apelantului contestator, a cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, cu excepţia apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, şi anume apartamentul de la parter si etaj vândute prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1769/112/1997 si apartamentul nr. 1 situat la parter, vândut conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 837/112/1996, si teren in suprafaţa de 156,04 mp.
Prin Dispoziţia nr. 6702 din 6 noiembrie 2006 emisa de Primarul General municipiului Bucureşti, a fost respinsă notificarea apelantului contestator în ceea ce priveşte restituirea in natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, situate în imobilul revendicat si s-au acordat masuri reparatorii prin echivalent în cota de ½ pentru cele doua apartamente menţionate.
Prin contestaţia care formează obiectul prezentului dosar, apelantul a solicitat anularea ultimei dispoziţii şi obligarea intimatului să emită o nouă dispoziţiei prin care să-i fie restituită în natură şi cealaltă cotă de ½ din întregul imobil, format din construcţie şi teren si, in subsidiar, sa fie emisă o noua dispoziţie prin care sa-i fie restituita în natura restul din suprafaţa nevândută din acelaşi imobil.
Având în vedere ca dispoziţia atacata în prezenta cauza constă în respingerea cererii de restituire în natura a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, si acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent în cota de ½ pentru aceste doua apartamente, Curtea a constata ca în cadrul procesului privind contestarea Dispoziţiei nr. 6702 din 6 noiembrie 2006, pot fi discutate numai masurile luate prin aceasta dispoziţie, nu si cele adoptate prin Dispoziţia nr. 6701 din 6 noiembrie 2006.
In ceea ce priveşte faptul ca apelantului nu i-au fost restituite in natura apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, Curtea a constatat ca, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, masurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent şi în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale. In consecinţa, fata de aceste prevederi legale, aplicabile în procedura declanşata de apelantul contestator, acesta nu poate obţine restituirea în natura a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 10/2001.
Curtea a constatat ca apelantul contestator deţine un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, conform cărora orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale si nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauza de utilitate publica si în condiţiile prevăzute de lege si de principiile generale ale dreptului internaţional. De asemenea, apelantului contestator trebuie sa i se asigure accesul la justiţie, pentru a-şi putea realiza acest drept, fata de prevederile art. 6 din Convenţia menţionată. Art. 11 şi art. 20 din Constituţie prevăd ca aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.
Dreptul de proprietate al apelantului contestator a fost deja recunoscut în justiţie. Astfel, prin sentinţa civila nr. 3378 din 6 martie 1998 pronunţata de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti în dosarul nr. 3793/1998, definitivă si irevocabila, aflata în copie la file 27 din dosarul tribunalului, a fost admisa acţiunea în revendicare formulată de reclamantul P.A.E. în contradictoriu cu paratul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, paratul fiind obligat sa lase în deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul din Bucureşti, compus din teren în suprafaţa de 485 mp si construcţie existenta pe teren. In consecinţa, Curtea a constatat ca dreptul de proprietate al apelantului asupra imobilului revendicat în prezentul dosar a fost recunoscut fata de municipiul Bucureşti, în procedura unei acţiuni în revendicare întemeiata pe dreptul comun, formulata înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
In ceea ce priveşte restituirea în natura a apartamentelor vândute în temeiul Legii nr. 112/1995, Curtea a reţinut că, în procedura reglementata de Legea nr. 10/2001, nu se poate proceda la o comparare a titlului reclamanţilor cu acela al cumpărătorilor apartamentelor în temeiul Legii nr. 112/1995.
Aceştia din urmă nu sunt părţi în prezenta procedură, situaţie în care instanţa nu a avut posibilitatea de a examina titlul acestora, cu eventuala consecinţă a lipsirii cumpărătorilor de bunul dobândit în temeiul respectivului contract.
Procedând astfel, ar fi nesocotit dreptul la apărare al cumpărătorilor bunului revendicat, fiind încălcat art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului,
Reţinând ca, deşi dreptul de proprietate al apelantului contestator a fost recunoscut în cadrul procesului având ca obiect revendicarea înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, apelantul a solicitat, in procedura reglementata de aceasta Lege, prin prezenta contestaţie îndreptata împotriva dispoziţiei prin care a fast respinsă aceasta cerere a contestatorului cu consecinţa acordării de despăgubiri pentru aceste apartamente, restituirea în natura a acestor apartamente, Curtea constatând ca masurile menţionate prin dispoziţie sunt legale.
Împotriva deciziei nr. 169 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a declarat recurs în termen reclamantul P.A.E., pe care a criticat-o pentru nelegalitate, constând în încălcarea şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (2)-(4), art. 7 alin. (1) şi (99 din Legea nr. 10/2001, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale enunţate anterior, se arată că prin respingerea apelului au fost încălcate şi aplicate greşite textele enunţate, recurentului fiindu-i nesocotite drepturile legitime.
Susţine că, hotărârea recurată este nelegală în condiţiile în care se reţine şi recunoaşte dreptul său de proprietate asupra întregului imobil din Bucureşti, se constată în acelaşi timp că are calitate de persoană îndreptăţită numai pentru cota de ½ parte.
Se mai susţine că, prin Decizia recurată apar ca lipsite de eficienţă juridică, atât dispoziţiile sentinţei civile nr. 3378 din 6 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti prin care s-a admis acţiunea sa în revendicare, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi dispoziţiile art. 4 alin. (2)-(4) şi ale art. 24 din Legea nr. 10/2001.
În acest sens se precizează că, potrivit art. 24 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării.
Susţine că, pe baza probatoriului s-a dovedit că autoarea sa este persoana care figurează ca proprietar pentru bunul în discuţie în anexele Decretului 92/1950 (filele 98 – 121 dosar fond). În aceste condiţii, concluzionează că în mod greşit instanţa de a apel a apreciat că legitimarea sa procesuală este limitată la cota indiviză de ½ din imobil.
Greşit se susţine că, instanţa de apel în condiţiile în care s-a dovedit că recurentul are calitatea de unică persoană îndreptăţită la restituirea integrală a imobilului prin aplicarea art. 4 alin. (2)-(4) din Legea nr. 10/2001, prin dispoziţia emisă s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru spaţiile vândute, numai pentru cota de ½ din imobil.
Critica vizează şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 18 lit. c) şi art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001.
În acest sens învederează că, greşit instanţa de apel a apreciat ca legală dispoziţia de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent raportat la art. 18 lit. c) şi art. 26 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care erau incidente dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (9) din Legea nr. 10/2001 ce reglementează restituirea în natură a imobilului.
Astfel, prin aplicarea ultimului text, instanţa de apel ar fi trebuit să constate că în mod greşit s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent, în condiţiile în care în imobil existau spaţii libere deţinute de către Statul Român.
În cazul imobilului litigios, se susţine că restituirea în natură, chiar şi în limita cotei de ½ este posibilă, faţă de împrejurarea că spaţiile vândute reprezintă o cotă mai mică de ½ din respectivul imobil.
Susţine că dispoziţiile art. 18 lit. c) din aceeaşi lege sunt aplicabile şi legea prevede că se pot acorda măsuri reparatorii prin echivalent numai în cazurile în care în cadrul procedurii administrative prevăzute de Legea nr. 10/2001 se constată că restituirea în natură nu mai este posibilă ca urmare a înstrăinării imobilului.
Situaţia nefiind incidentă speţei, susţine că în mod greşit instanţa nu a dispus restituirea în natură a imobilului, cel puţin pentru cota pretinsă.
Examinând recursul prin prisma motivului invocat, Înalta Curte reţine următoarele.
Aşa cum corect a stabilit şi instanţa de apel, Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin dispoziţia nr. 6701 din 6 noiembrie 2006 a dispus restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Bucureşti, mai puţin apartamentul de la parter şi etaj, care a fost înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1769/112/1997 şi apartamentul nr. 1 situat la parter, înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 837/112/1996 şi terenul în suprafaţă de 156,04 mp.
Notificarea recurentului cu privire la restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995, a fost respinsă prin dispoziţia nr. 6702 din 06 noiembrie 2006 şi s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de ½ parte.
În cauză, a fost contestată ultima dispoziţie şi s-a solicitat anularea ei , cerându-se a se emite o dispoziţie nouă, prin care să fie restituită în natură şi cealaltă cotă de ½ din imobil, compus din teren şi construcţie, iar în subsidiar s-a solicitat emiterea unei noi dispoziţii pentru restituirea în natură a suprafeţei de teren nevândută din imobilul situat la adresa indicată mai sus.
Obiectul cauzei îl constituie deci, numai contestarea dispoziţiei nr. 6702 din 6 noiembrie 2006, nu şi măsurile dispuse prin dispoziţia nr. 6701 din 6 noiembrie 2006.
Critica formulată de recurent vizează nerestituirea în natură a imobilului (apartamente) înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995.
Conform art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, în cazul imobilelor înstrăinate cu respectarea legii, persoana îndreptăţită primeşte măsuri reparatorii numai în echivalent.
În această situaţie, instanţa de apel corect a dat eficienţă acestui text, pentru că apartamentele înstrăinate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 nu mai pot fi restituite în natură.
Este adevărat că, Legea nr. 10/2001 este una cu caracter reparatoriu, care consacră principiul prevalenţei restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv. În cauză, parte din imobil a fost înstrăinat, respectându-se dispoziţiile Legii nr. 112/1995, astfel că nu pot fi aplicate dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (9) din lege, drepturile recurentului nefiind vătămate deoarece i s-au acordat despăgubiri în echivalent.
Este adevărat că, recurentul deţine un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la C.E.D.O., potrivit căruia orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. În acelaşi sens, recurentului trebuie să i se asigure accesul la justiţie pentru realizarea acestui drept, în raport de dispoziţiile art. 6 din Convenţie.
Recurentului i s-a recunoscut deja dreptul de proprietate în justiţie, prin Decizia nr. 3378 din 06 martie 1998 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost admisă acţiunea în revendicare şi pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti la acea vreme a fost obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului din această cauză imobilul din Bucureşti.
În aceste condiţii, se reţine că dreptul de proprietate al reclamantului din prezentul dosar a fost recunoscut asupra bunului în procedura acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, acţiune ce a fost formulată înainte de a intra în vigoare Legea nr. 10/2001.
Cu toate că dreptul de proprietate al contestatorului a fost recunoscut în cadrul procesului având ca obiect revendicarea anterioară apariţiei Legii nr. 10/2001, în procedura reglementată de aceasta, prin contestaţia îndreptată împotriva dispoziţiei prin care s-a respins cererea pentru restituirea în natură a unei părţi din imobil cu consecinţa acordării de despăgubiri pentru apartamentele înstrăinate, se reţine că măsurile menţionate prin dispoziţie sunt legale şi, criticile formulate fiind nefondate, urmează ca, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.A.E. împotriva deciziei nr. 169 din 5 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civila.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1104/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1096/2010. Civil → |
|---|
