ICCJ. Decizia nr. 1104/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1104/2010
Dosar nr. 3652/118/200.
Şedinţa publică din 22 februarie 2010
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de faţă, reţine următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1352 din 18 noiembrie 2008 a Tribunalului Constanţa s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea pronunţată de reclamanta A.T. înaintată împotriva pârâtului Municipiul Constanţa prin Primar având ca obiect obligarea părţilor de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul din Constanţa, reţinându-se următoarele considerente:
Imobilul solicitat de reclamantă a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Potrivit art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1990 instanţele sunt competente să stabilească valabilitatea titlului, iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte că bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietarii, sau ale succesiunii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Întrucât legiuitorul a adoptat o lege specială de reparaţie care este Legea nr. 10/2001, iar imobilul face obiectul acestei legi, reclamanta trebuie să urmeze procedura precizată de această lege, în cadrul căreia au posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile în cadrul căreia au posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate prin acţiunea introductivă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa s-a respins apelul reclamantei pentru următoarele considerente:
Problema supusă analizei instanţei de apel este aceea a raportului dintre Legea nr. 10/2001 ca lege specială de reparaţie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat, şi respectiv Codul Civil, (ca lege generală) invocat de reclamantă ca temei al cererii de restituire a imobilului naţionalizat.
Apelanta a susţinut că în condiţiile în care prin Legea nr. 10/2001 nu au fost abrogate prevederile art. 480 C. civ. şi pentru că prin această lege nu a fost interzisă acţiunea în revendicare, cumulul celor două acţiuni este posibil, cel interesat putând să aleagă între cele două acţiuni, ceea ce face admisibilă acţiunea în revendicare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, reţine instanţa de apel, această construcţie nu poate fi primită în primul rând pentru că un drept subiectiv, cum este dreptul de proprietate, nu poate fi scutit în acelaşi timp direct prin două acţiuni distincte ci numai prin una singură. Legea nr. 10/2001 nu lasă să subziste nici o acţiune în revendicare contra unităţii deţinătoare, odată cu intrarea ei în vigoare, pentru că instituind obligaţia efectuării procedurii administrative directe contra unităţii deţinătoare, exclude ideea unui cumul de acţiuni.
Apoi, nu se poate reţine că, în condiţiile în care imobilul a fost abuziv preluat prin naţionalizare, autoarea reclamantei şi-a păstrat dreptul de proprietate, aşa cum dispune art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pentru că prin chiar textul citat de reclamantă se prevede in terminis că persoanele în cauză îşi exercită calitatea de proprietar numai „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 22 alin. (5) din lege, nerespectarea termenului de 12 luni pentru trimiterea notificării „atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent".
În fine, din interpretarea sistematică a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 rezultă, cât se poate de clar, că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condiţiile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, cât timp nu există o lege specială de reparaţie care să stabilească modalitatea, termenele şi condiţiile de restituire a acestora.
Odată adoptată o lege de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condiţiile legii respective.
Abrogarea art. 480 C. civ. prin Legea nr. 1072001 sau o dispoziţie expresă a legiuitorului în sensul înlăturării, de la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, a aplicabilităţii dreptului comun în materia imobilelor preluate abuziv de stat şi care intră în domeniul de reglementare al acestei legi nu numai că nu era posibilă (art. 480 C. civ. referindu-se la conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, iar nu la mijloacele sale de apărare, printre care se regăseşte şi acţiunea în revendicare), dar nici nu era necesară câtă vreme există un principiu de interpretare care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală, cunoscut prin adagiul specialia generalibus derogant şi care, pentru a fi aplicat nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Instanţa nu poate reţine nici critica referitoare la încălcarea dreptului reclamantei de acces la justiţie prin refuzul de a i se primi cererea de restituire a imobilului pe calea dreptului comun.
Aşa cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în recurs în interesul legii, dreptul la un tribunal consacrat de art. 6 din CEDO nu este un drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând că acest drept este compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în această materie de o anumită marjă de apreciere.
„În România, legiuitorul a adoptat un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una din aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor.
Faptul că acest act normativ – Legea nr. 10/2001 – prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru ca, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină".
Câtă vreme „persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite Decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă".
Ori, în privinţa accesului efectiv, reclamanta nu a pretins că, deşi a folosit procedura administrativă notificând unitatea deţinătoare, a fost lăsată nesoluţionată cererea sa, arătând pur şi simplu că a ales calea dreptului comun prin voinţă proprie, fără să utilizeze procedura legii speciale.
De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantei nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranţă legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului, să poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoaşterii dreptului de proprietate – fie pentru că reclamanta nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuşi dreptul de a i se recunoaşte un asemenea drept, fie pentru că nu există o hotărâre judecătorească irevocabilă de recunoaştere a acestui drept – nu se poate reţine că, prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare, instanţa a lipsit-o pe reclamantă de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin naţionalizare.
În fine, instanţa nu găseşte întemeiat nici motivul de apel referitor la lipsa caracterului veritabil de excepţie al inadmisibilităţii.
Această excepţie, întâlnită în procedura civilă, se regăseşte „fie sub forma unei excepţii procesuale, fie sub forma soluţiei procesuale ce poate fi pronunţată în concret de către instanţă, în cazurile în care legea închide părţii interesate accesul la un anumit mijloc procesual ori condiţionează exerciţiul său de întrunirea cumulativă a anumitor cerinţe sau condiţii de fond ori de formă, după caz" (Revista română de drept privat nr. 2/2008, pag. 128).
Dacă în materie procesuală, inadmisibilitatea este sancţiunea procesuală care intervine în cazul efectuării unui act procedural pe care legea îl exclude, nu îl prevede ori îl interzice, sau în cazul exercitării unui drept procesual nerecunoscut ori care a fost epuizat pe o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii prin care acestea se valorifică, dar fără a se intra în cercetarea fondului, în dreptul material inadmisibilitatea este sancţiunea de ordin material care intervine în cazul introducerii unei acţiuni greşit îndreptate ori greşit alese sau în cazul exercitării unui drept la acţiune inexistent, stins ori deja epuizat într-o altă cale procesuală, fiind, prin urmare, o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată prin care acestea se valorifică.
Când vorbim de noţiunea de inadmisibilitate în domeniul imobilelor preluate abuziv, se regăseşte atât accepţiunea procesuală, cât şi cea substanţială a termenului, deoarece prin Legea nr. 10/2001 se stabileşte un cadrul special în care pot fi valorificate drepturile recunoscute persoanelor fizice sau juridice în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Ori, dacă prin lege se stabileşte un astfel de cadru şi că revendicarea imobilelor preluate fără titlu valabil nu poate fi făcută decât în absenţa unei legi speciale de reparaţie, înseamnă că cei interesaţi nu îşi mai pot apăra acest drept pe această cale, acţiunea în revendicare de drept comun fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A.T. solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:
Astfel recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, făcând şi o eronată interpretare a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie formulată în dosarul nr. 60/2007.
Or, susţine recurenta în cuprinsul deciziei dată în recurs în interesul legii, se statuează că „legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 se aplică cu „prioritate", fapt reţinut de instanţa de apel, dar aceeaşi instanţă omite următorul alineat care se referă la situaţia expresă în care se poate formula o acţiune în revendicare pe calea dreptului comun, chiar şi după apariţia Legii nr. 10/2001.
Recurenta arată că faţă de situaţia juridică ce rezultă din actele de la dosar o parte din imobil se află în domeniul privat al Municipiului Constanţa, astfel că există posibilitatea ca aceasta să fie restituită în natură, fără a fi afectat dreptul de proprietate al unei terţe persoane, şi respectiv securitatea raporturilor juridice civile.
Recurenta mai învederează că instanţa de apel a ignorat şi dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, în condiţiile în care imobilul din litigiu nu a ieşit niciodată din proprietatea ei, dreptul de proprietate perpetuându-se de la momentul dobândirii acestuia şi până în prezent.
Ca atare, susţine recurenta, o soluţie definitivă şi irevocabilă nu ar face altceva decât să repare un abuz făcut de statul comunist pe perioada anilor 1950 şi să restabilească o situaţie firească cu privire la acest imobil, în sensul de a reintra în posesia adevăratului său proprietar.
În susţinerea aceleiaşi idei recurenta mai arată că de fapt apariţia Legii nr. 10/2001 nu înseamnă excluderea de plano a aplicabilităţii art. 480 C. civ., în condiţiile în care dreptul ei de proprietate, în calitate de persoane deposedate în mod abuziv în perioada comunistă, nu a încetat nici un moment, astfel că în perioada respectivă a continuat să fie proprietar de drept al acestui imobil, Statul ocupând doar în mod abuziv imobilul fiind faptic un posesor neproprietar.
Criticile recurentei se mai referă şi la faptul că instanţa reţine în mod greşit că în cauză ar fi existat două acţiuni una pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi alta pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
Or, recurenta arată că nu a formulat în acelaşi timp atât o acţiune în revendicare, cât şi o contestaţie în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, ci a optat doar pentru cea întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Se mai susţine de recurentă că instanţa adaugă la lege în momentul în care apreciază că Legea nr. 10/2001 ar limita accesul la instanţă pe calea dreptului comun într-o acţiune în revendicare, încălcând astfel atribuţiunile puterii judecătoreşti într-un stat de drept.
O altă critică adusă de recurentă hotărârii instanţei de apel, vizează nerespectarea principiului reparaţiei integrale a prejudiciului suferit ca urmare a preluării abuzive a imobilelor în perioada comunistă.
Or, scopul identic al art. 480 C. civ. şi respectiv al Legii nr. 10/2001, nu înseamnă că nu se pot aplica în mod paralel ţinând seama că n cadrul fiecărei acţiuni civile este dreptul reclamantului de a-şi întemeia în drept cererea sa.
În ce priveşte soluţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, întemeiată pe art. 480 C. civ., susţine recurenta, îngrădeşte accesul la justiţie raportat la art. 6 Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Dreptul ei de proprietate, susţine recurenta, nu a încetat, iar inadmisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. faţă de Legea nr. 10/2001 nu constituie o veritabilă excepţie de inadmisibilitate.
Astfel se învederează că instanţa de apel porneşte de la o teoretizare corectă a noţiunii de inadmisibilitate, dar face o aplicare greşită a definiţiei în speţă, ignorând faptul că atât calea acţiunii în revendicare imobiliară întemeiată pe art. 480 C. civ., cât şi calea consacrată de Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute de legislaţia română în vigoare şi aplicabile în practica judiciară.
Prin urmare, conchide recurenta, nu ne aflăm în prezenţa unei acţiuni greşit îndreptate sau alese şi nici în situaţia unui drept la acţiune inexistent, stins sau deja epuizat într-o altă cale procesuală.
Astfel reclamanta în concluzie solicită admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că recursul este nefondat.
Imobilul din litigiu solicitat de reclamantă a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950.
Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 intră sub incidenţa acestei legi imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoană juridică în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie, acţiunea în revendicare de drept comun nu este fondată.
Potrivit principiului neretroactivităţii legii civile consacrat de dispoziţiile art. 15 alin. (2) constituie şi art. 1 C. civ. legea nouă este de imediată aplicare „acţiunea ei întinzându-se exclusiv asupra situaţiilor juridice pendinte şi efectelor viitoare ale raporturilor juridice anterioare.
Este real că imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 constituie obiectul unor raporturi născute sub imperiul legii vechi, durabile însă în timp prin efectele lor juridice, generate de ineficacitatea actelor de p reluare.
Anterior adoptării Legii nr. 10/2001 principiul restituirii în natură, ca efect al ineficacităţii actelor de preluare, a fost guvernat de dreptul comun al revendicarii,fondat pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ.
Legea nr. 10/2001 a instituit însă norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţelor judecătoreşti.
Prin aceste norme derogatorii de la dreptul comun, acţiunea în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 - 481 C. civ., este suprimată, în cazul ineficacităţii actelor la care se referă, însă accesul la justiţie nu este eliminat, pentru că legea instituie un sistem reparatoriu, iar normele procedurale speciale îl subordonează controlului judiciar.
Reclamanta a înregistrat acţiunea la 27 mai 2008 fila 1 dosar nr. 3652/118/2008 a Tribunalului Constanţa.
Astfel la data de 27 mai 2008, a învestirii instanţelor de fond cu soluţionarea acţiunii în revendicare, era în vigoare Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.
Astfel mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001 este alcătuit din două etape succesive din care prima este obligatorie, iar a doua este facultativă şi eventuală, întrucât priveşte controlul judiciar al actelor, emise în temeiul acestei legi, în cadrul procedurii administrative prealabile de restituire în natură şi prin echivalent al imobilelor preluate abuziv.
Prima etapă – procedura administrativă prealabilă are un caracter obligatoriu aşa cum de altfel rezultă din dispoziţiile art. 1 art. 21 alin. (1) şi (5) şi art. 47 alin. (2) şi art. 48 din Legea nr. 1072001, ceea ce înseamnă că de la intrarea în vigoare a legii, cererile de restituire în natură sau prin echivalent, inclusiv cererile în revendicare a imobilelor preluate fără titlu valabil, formulate împotriva persoanelor juridice deţinătoare [art. 20 alin. (1] direct de instanţele de judecată sunt inadmisibile.
De altfel şi dispoziţiile art. 109 alin. (2) C. proc. civ. prevăd în mod expres că: în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de aceea lege.Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare in judecata
Cum, în cauză reclamantul nu a făcut dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile, prevăzută de art. 20 şi urm. din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel în mod judicios a statuat că acţiunea în revendicare formulată de reclamant pe dreptul comun (art. 480 - 481 C. civ.) este inadmisibilă.
De altfel un demers judiciar, ce are ca scop redobândirea dreptului de proprietate asupra unui imobil preluat abuziv, nu poate fi parcurs decât în condiţiile şi cu respectarea procedurii instituite de Legea nr. 10/2001.
Foştii proprietari au avut asigurat accesul la justiţie, câtă vreme li s-a pus la dispoziţie o cale specială de urmat în vederea redobândirii dreptului de proprietate asupra acestor imobile, în condiţiile în care termenul de depunere a notificărilor în baza Legii nr. 10/2001 a fost prelungit succesiv.
Stabilirea acestor termene în care foştii proprietari puteau solicita retrocedarea imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 10/2001 a fost de natură să asigure respectarea principiului securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice în materia proprietăţii.
Legea nr. 10/2001 este o lege specială care priveşte regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi aplicarea ei este prioritară în raport cu dreptul comun (art. 480 – 481 C. civ.) care este legea generală.
Prin urmare, reclamanta nu are a alege între calea şi procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea dreptului comun (art. 480 – 481 C. civ.) de vreme ce la data formulării acţiunii în revendicare – 27 mai 2008, era în vigoare (de 7 ani) Legea nr. 10/2001.
De altfel concursul dintre legea specială şi legea generală a fost tranşat (cum bine a reţinut instanţa de apel, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 dată în recurs în interesul legii deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie) în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Faţă de cele expuse, instanţele au stabilit corect faptul că reclamanta după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu mai putea formula acţiune în revendicare pe calea dreptului comun ci numai în temeiul acestei legi speciale.
Aceasta însă nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, deoarece după parcurgerea fazei prealabile personale nemulţumite de Decizia sau dispoziţia prin care a fost finalizată, o poate ataca în justiţie.
Or, reclamanta trebuia să urmeze procedura prevăzută de aceasta în cadrul căreia ar fi avut posibilitatea să-şi valorifice pretenţiile solicitate.
Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte reţine că motivele de recurs invocate nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. motiv pentru care recursul reclamantei urmează a fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.T. împotriva deciziei civile nr. 146 din 1 iunie 2009 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1106/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1097/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
