ICCJ. Decizia nr. 1131/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1131/2010
Dosar nr. 5773/2/2007
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului civil de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 946 din 15 noiembrie 2004 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamanta H.F. împotriva Deciziei nr. 248 din 13 septembrie 2004 emisă de pârâta SN P.P. SA, confirmând constatarea unităţii deţinătoare privind nedovedirea calităţii de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, asupra terenului în suprafaţă de 4.000 mp, situat în comuna Pătârlagele, ocupat de depozitul P.E.C.O., respectiv clădirea P.E.C.O. şi rezervorul de apă, amplasat în punctul Gara Pătârlagele, între linia de cale ferată şi şoseaua naţională Buzău-Braşov.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a dovedit calitatea de moştenitor legal al fostului proprietar al terenului solicitat, A.P., în condiţiile în care autoarea contestatoarei, E.B., nu avea, la rândul său, vocaţie succesorală asupra bunurilor rămase de pe urma acestui defunct, că deşi autoarea reclamantei a fost adoptată de soţii B. adopţia a avut ca efecte juridice ştergerea legăturilor cu părinţii fireşti, A. şi F.P. şi crearea legăturilor depline sub aspect personal şi patrimonial cu părinţii adoptatori M. şi F.B. De asemenea, a reţinut că în calitate de moştenitoare a defunctei E.B. reclamanta ar fi îndreptăţită la restituirea unor eventuale bunuri ale acesteia, în măsura în care se dovedeşte dreptul de proprietate, doar în limita unei cote de 1/3 la care are vocaţie succesorală. Tribunalul a apreciat că petenta nu şi-a respectat obligaţia de a indica modul şi temeiul preluării imobilului de către stat, astfel încât în mod temeinic şi legal pârâta a dispus respingerea notificării.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, susţinând că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că autoarea sa, E.B., nu ar avea vocaţie succesorală de pe urma proprietarului terenului solicitat, A.P., de vreme ce adopţia a intervenit în anul 1942, iar potrivit prevederilor art. 309-320 C. civ., în vigoare la acea dată, aceasta opera cu efecte restrânse, ceea ce înseamnă menţinerea legăturilor fireşti de rudenie cu părinţii naturali. Totodată, vocaţia succesorală a defunctei a fost recunoscută prin mai multe hotărâri judecătoreşti pronunţate în perioada 1998 - 2000, însă şi prin sentinţa civilă nr. 343 din 17 mai 1960 a fostului Tribunal Popular al Raionului Ploieşti, prin care s-a dispus scoaterea de sub sechestru a suprafeţei de 3,5 ha ce a aparţinut adoptatorilor M. şi F.B., tocmai în considerarea absenţei oricărei legături între adoptatori şi autoarea petentei, numită la acea dată E.A. De asemenea, a arătat în legătură cu suprafaţa de teren că cei 4.000 mp solicitaţi în temeiul Legii nr. 10/2001 nu depăşesc o cotă de 1/3 din cât i se cuvenea autoarei sale, iar în privinţa nedepunerii înscrisurilor din care să reiasă modalitatea de preluare abuzivă a terenului de către stat, apelanta a arătat că s-a adresat instituţiilor abilitate, dar acestea au comunicat că nu se cunoaşte situaţia juridică a terenului, singura în măsură să o prezinte fiind SN P.P. SA.
Prin Decizia civilă nr. 23/A din 9 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, s-a admis apelul reclamantei, a fost admisă contestaţia şi anulată decizia.
Prin Decizia civilă nr. 3862 din 14 mai 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-au admis recursurile ambelor părţi şi a fost casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.
În rejudecare, prin Decizia civilă nr. 229/A din 14 octombrie 2008 s-a admis apelul reclamantei, a fost schimbată în parte sentinţa apelată, a fost anulată Decizia nr. 248 din 13 septembrie 2004 emisă de intimată şi a fost obligată aceasta din urmă la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.030 mp situat în localitatea Pătârlagele, identificat prin raportul de expertiză M.C.
Pentru a decide astfel instanţa de apel a reţinut că a fost făcută dovada deplină a calităţii de persoană îndreptăţită a reclamantei prin depunerea la dosar a certificatului de calitate de moştenitor din 22 septembrie 2008 emis de B.N.P. F.N. de pe urma defunctului P.I.M.A. decedat la 20 iunie 1918, în care autoarea reclamantei este menţionată ca având calitatea de moştenitoare. De asemenea, reţine că prin contraexpertiza efectuată expertul a clarificat poziţionarea actuală a terenului în discuţie, stabilind că din totalul suprafeţei de 4.014 mp a fostului depozit Petrom din localitatea Pătârlagele, intimata deţine actualmente suprafaţa de 3.030 mp, pe teren neexistând construcţii, ceea ce face posibilă aplicarea disp. art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanţa de apel a mai stabilit şi că nu există identitate între terenul ce face obiectul prezentei cauze şi imobilele ce au fost solicitate la restituire în baza Legii nr. 18/1991.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC P. SA Bucureşti solicitând modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul respingerii apelului şi, pe fond, respingerea contestaţiei, susţinând că în mod greşit s-a constatat că terenul a fost preluat abuziv de către SC P. SA Bucureşti, că reclamanta nu a dovedit modul de preluare a imobilului de către stat, că terenul nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, deposedarea având loc după 1989 şi că reclamantei i s-a reconstituit anterior dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 pentru acelaşi imobil.
Analizând criticile formulate, ce se circumscriu formal motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Critica de nelegalitate vizând greşita aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 imobilului în litigiu, care ar fi fost preluat în afara perioadei prevăzute în art. 1, respectiv după 22 decembrie 1989, nu poate fi primită.
Din relaţiile furnizate de Primăria Oraşului Pătârlagele (adresele din 5 noiembrie 2007 - fila 55 dosar apel) şi de D.G.F.P. Buzău - Direcţia Impozite şi Taxe (adeverinţa din 19 martie 1996 - fila 56 dosar apel) rezultă că terenul în suprafaţă de 4.016 mp nu a fost în perimetrul C.A.P. la 1 ianuarie 1990 şi nici în administrarea Primăriei, nefiind solicitat de vreo persoană la restituire în temeiul Legii nr. 18/1991. Mai mult, P.E.C.O. SA Buzău figurează în evidenţa Direcţiei de impozite şi taxe începând cu anul 1983 cu teren în suprafaţă de 4.016 mp situat în com. Pătârlagele, cu destinaţia de Depozit P.E.C.O.
Momentul relevant pentru determinarea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001 îl constituie cel al preluării efective de la fostul proprietar. Or, din actele dosarului rezultă că acest teren se află în detenţia recurentei-pârâte, ieşind deci din patrimoniul autorilor reclamantei, încă din anul 1983, când antecesoarea SC P. SA, respectiv P.E.C.O. Buzău, începe să plătească impozit. Recurenta nu a contestat această stare de fapt şi nici nu a invocat vreun argument care să confere altă semnificaţie juridică acestei plăţi.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că imobilul a fost preluat în perioada de referinţă ce constituie domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În acelaşi timp, Înalta Curte reţine că preluarea a fost abuzivă în sensul dispoziţiilor art. 1 din lege. Inexistenţa unui act de preluare a bunului notificat nu înlătură caracterul abuziv al preluării, ci, în absenţa unor probe contrare, îl confirmă.
Reclamanta-intimată a făcut dovada demersurilor în scopul identificării modului de preluare a imobilului de către stat încă din etapa administrativă a procedurii de restituire, când s-a adresat Primăriei comunei Pătârlagele, unicul răspuns primit fiind îndrumarea către unitatea deţinătoare ca fiind singura în măsură să lămurească situaţia juridică a terenului. Recurenta-intimată a refuzat să dea orice informaţie referitoare la modalitatea în care bunul a intrat în patrimoniul său, o asemenea dovadă neputând fi regăsită nici în documentaţia întocmită în temeiul H.G. nr. 834/1991 în vederea obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 5 decembrie 1996.
Fiind dovedit dreptul de proprietate al autorilor reclamantei asupra terenului în litigiu cu actele depuse la dosarul de fond (filele 32-37, 56-66) nu poate prezenta relevanţă în cauză existenţa certificatului de atestare a dreptului de proprietate al recurentei, certificat care nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească. O asemenea hotărâre nu este necesară, în speţă fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, ce prevăd restituirea în natură a imobilelor - terenuri şi construcţii - preluate în mod abuziv şi deţinute la data intrării în vigoare a legii de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, etc.
Înalta Curte constată că nu poate fi primită nici critica referitoare la identitatea dintre terenul în litigiu şi un alt teren asupra căruia reclamantei-intimate i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Este de remarcat, în primul rând, că aprecierea instanţelor anterioare privind lipsa de identitate dintre terenul ce a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în baza Legii 18/1991 şi terenul în litigiu, constituie o chestiune de fapt şi se bazează pe interpretarea probelor administrate (înscrisuri, expertize), care nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs, după abrogarea cazului de casare prevăzut la pct. 11 în vechea reglementare a art. 304 C. proc. civ.
O eventuală reevaluare a probatoriilor în faza procesuală a recursului, subsumată unei critici de nelegalitate, ar fi fost posibilă numai în măsura în care recurenta, în temeiul dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., ar fi solicitat şi administrat proba cu înscrisuri care să contrazică situaţia de fapt reţinută în etapele procesuale anterioare, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Concluzia curţii de apel referitoare la lipsa de identitate dintre cele două terenuri este pe deplin justificată. Coroborând sentinţa nr. 837 din 29 noiembrie 1993 a Tribunalului Municipiului Bucureşti cu înscrisurile emanând de la Primăria Oraşului Pătârlagele şi Comisia Locală de Fond Funciar Pătârlagele, din care rezultă că terenul în litigiu nu a existat în perimetrul C.A.P. la 01 octombrie 1990 şi nici în administrarea Primăriei, rezultă că este vorba de terenuri cu suprafeţe diferite şi aflate în puncte diferite.
Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.
În acelaşi timp, făcând aplicaţiunea art. 274 C. proc. civ., la cererea intimatei-reclamante, va obliga partea căzută în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul pârâtei SC P. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. nr. 229/A din 14 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Obligă recurenta la 3000 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 113/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1135/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
