ICCJ. Decizia nr. 1139/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1139/2010
Dosar nr. 3019/87/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 199 din 5 februarie 2009 Tribunalul Teleorman, secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal, s-a admis în parte acţiunea reclamantei N.M. în contradictoriu cu pârâta SC P. SA şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.387 lei reprezentând suplimentări salariale, către reclamantă.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâta, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată.
În faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, la 13 iulie 2009, recurenta-pârâtă a formulat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. 2 ultima liniuţă din Legea nr. 53/2003, raportat la prevederile art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
În susţinerea excepţiei a arătat că, pornind de la premisa că atât Legea nr. 168/1999, cât şi Legea nr. 3/2003 sunt legi organice, se pune problema dacă cea dintâi mai este sau nu în vigoare, faţă de art. 298 alin. (2) ultima liniuţă din cea de-a doua lege. Or, acest text de lege a fost apreciat ca temei pentru o abrogare implicită, pentru care nu mai există justificare legală după intrarea în vigoare a Legii nr. 27/2000, care prin art. 62 şi art. 63 impune cu caracter imperativ abrogarea expresă indirectă. Abrogarea generică indirectă a constituit o modalitate cu caracter excepţional sub imperiul Decretului nr. 24/2000, această modalitate de reglementare nu a mai fost precizată, noul mod de abordare fiind determinat atât de cerinţa coerenţei sistemului legislativ, cât şi pentru a asigura eficacitatea principiului separaţiei puterilor în stat. A arătat că, în principal, motivele de neconstituţionalitate au în vedere principiul efectivităţii juridice care cere, astfel cum dispune art. 15 din Legea nr. 24/2000 şi a dezvoltat jurisprudenţa C.E.D.O., să se evite paralelismul legislativ, să se adopte dispoziţii legale coerente, cu vocaţia de a respecta drepturile şi libertăţile cetăţenilor, care să aibă o aplicabilitate uniformă, cu evitarea jurisprudenţei neuniforme. A evocat prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţia României.
Prin încheierea din 13 iulie 2009 Curtea de Apel a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 298 alin. (2) ultima liniuţă C. muncii raportat la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 73 alin. (3) lit. p) şi art. 79 alin. (1) din Constituţia României.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că excepţia invocată, deşi motivată prin raportare la o serie de texte neconstituţionale, este motivată exclusiv prin prisma nerespectării unei dispoziţii cuprinse într-o altă lege, că principiul efectivităţii juridice nu este reglementat de nici unul din textele constituţionale de referinţă şi nici de vreo altă dispoziţie fundamentală, iar cât priveşte art. 1 alin. (5) din Constituţia României, respectiv exemplele din jurisprudenţa europeană, acestea au fost invocate fie pentru a susţine obligaţia tuturor autorităţilor de a respecta o lege anterior edictată, fie pentru a întări dezideratul unei jurisprudenţe unitare. Pentru aceste considerente, Curtea de Apel a decis că este inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a unui text de lege susţinută prin filtrul unei alte legi, punând în discuţie corelarea actelor normative între ele sau modalitatea de soluţionare a unui conflict al legilor în timp, ori interpretarea şi aplicarea legii la speţă.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs pârâta, solicitând admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale. A susţinut că soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea nr. 168/1999 mai este în vigoare sau nu, că pentru a determina norma aplicabilă instanţa trebuie să verifice şi să aplice principiile ierarhizării normelor interne, principiile aplicării în timp a legilor cu respectarea modului de operare şi a efectelor abrogării, precum şi principiile tehnicii legislative care sunt de natură a face distincţia dintre o normă validă în vigoare şi una abrogată şi o normă nevalidă prin existenţa ei în sistem datorită nerespectării legii de edictare. A reiterat celelalte argumente invocate în cererea introductivă.
Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Recurenta - pârâtă a pretins că modificarea implicită a dispoziţiilor cuprinse în Legea nr. 168/1999 prin C. muncii contravine Constituţiei României. Se reţine însă că aspectul pe care SC P. SA l-a invocat ca reprezentând obiect al unei excepţii de neconstituţionalitate constituie de fapt un aspect ce vizează aplicarea legii în timp, raportul dintre norma generală şi cea specială. Or, acestea sunt împrejurări care sunt date în puterea de apreciere a instanţei de drept comun, investite cu soluţionarea litigiului şi nu în competenţa judecătorului constituţional. Astfel, Curtea Constituţională se pronunţă asupra conformităţii textului cu legea fundamentală în situaţii de conflict între acestea şi nu asupra conflictului intertemporal de legi.
Modalitatea în care o normă ulterioară poate abroga şi înlătura de la aplicabilitate o normă anterioară care reglementa aceeaşi materie reprezintă instrumente de interpretare şi de rezolvare a litigiului la îndemâna instanţei ordinare, în virtutea plenitudinii jurisdicţionale a acesteia.
Aşadar aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale - sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate, ci sunt elemente de analiză pe care instanţa urmează să le aibă în vedere sub forma unor chestiuni prealabile în soluţionarea excepţiei de necompetenţă teritorială.
De aceea, respingând sesizarea Curţii Constituţionale pe motiv că ceea ce se pune în discuţie este o problemă de interpretare a normelor legislative privind competenţa în evoluţia lor temporală, instanţa în faţa căreia s-a invocat excepţia a procedat în mod corect, sesizarea Curţii Constituţionale neputând fi dispusă pentru aspecte ce vizează interpretarea şi aplicarea legii în timp.
Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâtă va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului SC P. SA - Membru O.M.V. Grup împotriva încheierii din 13 iulie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII- a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1135/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1143/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
