ICCJ. Decizia nr. 1143/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1143/2010
Dosar nr. 4994/99/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de faţă;
Prin sentinţa civilă nr. 99 din 21 ianuarie 2009 pronunţată de Tribunalul Iaşi s-a admis contestaţia formulată de reclamantul P.M.M. în contradictoriu cu Municipiul Iaşi, s-a anulat dispoziţia din 6 februarie 2008 emisă de primarul Municipiului Iaşi şi a dispus acordarea în favoarea reclamantului, de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la imobilul construcţie, descris în Decizia nr. 366 din 6 decembrie 1952, ce a fost situat în Iaşi.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin notificarea formulată la 8 martie 2001 P.M.M. a solicitat Primăriei Municipiului Iaşi acordarea de măsuri reparatorii cu privire la imobilul (clădire şi teren aferent) situat în Iaşi.
Prin dispoziţia din 6 februarie 2008 Primarul Municipiului Iaşi a respins cererea motivat de faptul că nu s-a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi nici a preluării abuzive a imobilului notificat conform dispoziţiilor art. 2, 3 alin. (1) lit. a), art. 4 şi 23 din Legea nr. 10/2001.
Apreciind întemeiată contestaţia formulată împotriva acestei decizii, instanţa de fond a stabilit că, potrivit actelor de stare civilă depuse la dosar, reclamantul este fiul defuncţilor P.L.E. şi M., care au avut în proprietate imobilul situat în Iaşi, compus din construcţii - parter şi mansardă, edificată pe 87 mp. Imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 111/1951, aspect ce rezultă din procesul-verbal de inventariere din 14 ianuarie 1952, încheierea din 27 octombrie 1952 a Tribunalului Popular Iaşi şi Decizia nr. 466 din 6 decembrie 1954. În acest context s-a reţinut că reclamantul a probat atât faptul preluării abuzive a imobilului de către stat, cât şi calitatea de moştenitor al proprietarilor imobilului, în condiţiile art. 3 lit. a) şi art. (4) alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind astfel îndreptăţit la măsurile reparatorii prevăzute de această lege.
În baza probelor administrate instanţa de fond a stabilit că pe amplasamentul imobilului revendicat este construit un bloc de locuinţe P + 10, astfel încât, în raport de această împrejurare, urmează a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel pârâtul primarul Municipiului Iaşi, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului notificat, astfel încât chiar dacă legea instituie o prezumţie de proprietate în cazul în care există dovezi privind preluarea bunului de către stat, pentru ca dispoziţiile art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 să fie incidente, era necesară depunerea înscrisurilor indicate la pct. 24.2 din H.G. nr. 250/2007.
Curtea de Apel Iaşi a respins apelul ca nefondat, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, dat fiind faptul că în toate înscrisurile depuse la dosar şi considerate a fi relevante de instanţa de fond este individualizat bunul preluat şi sunt stipulaţi proprietarii imobilului în persoana autorilor intimatului, astfel încât ele constituie acte doveditoare care generează o prezumţie relativă de proprietate şi care nu a fost răsturnată de apelantă, în favoarea reclamantului.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs pârâtul primarul Municipiului Iaşi, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001. A susţinut că legea prevede necesitatea dovedirii dreptului de proprietate cu orice acte translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică şi că în absenţa acestor acte prezumţia instituită nu funcţionează, astfel încât se impune admiterea recursului şi constatarea nelegalităţii deciziei recurate.
Analizând criticile formulate, ce se înscriu formal în motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed:
Legea nr. 247/2005 a instituit modificări ale Legii nr. 10/2001 în ceea ce priveşte dovada dreptului de proprietate.
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001 „(1) În absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive. (2) În aplicarea prevederilor alin. (1) şi în absenţa unor probe contrare, persoana individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus, sau, după caz, s-a pus în executare măsura preluării abuzive este presupusă că deţine imobilul sub nume de proprietar.”
Aşadar, legiuitorul a instituit o prezumţie de proprietate în favoarea persoanei înscrise în actul de preluare, prezumţie pe care, în speţă, recurentul-pârât nu a răsturnat-o printr-o probă contrară, mulţumindu-se doar să invoce lipsa unui act translativ de proprietate cu privire la imobilul notificat.
Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român în temeiul Decretului nr. 111/1951, aşa cum rezultă din încheierea Tribunalului Popular al Oraşului Iaşi din 27 octombrie 1952 (fila 36) şi din procesul-verbal din 14 ianuarie 1953 (fila 35), de la proprietarii L. şi M.P., părinţii intimatului-reclamant P.M.M., constatând lăsarea lui în părăsire. Prin Decizia nr. 366 din 6 decembrie 1952 a Secţiunii Financiare a Regiunii Iaşi (fila 28 dosar fond) s-a decis transmiterea bunului - casă de cărămidă compusă din 4 camere, bucătărie, mansardă construită pe 83 mp, proprietatea lui L. şi M.P., în folosinţa Sfatului Popular al Oraşului Iaşi. În acelaşi sens sunt şi procesul-verbal din 24 septembrie 1952 a Circumscripţiei Financiare Iaşi (fila 29 fond), vizând plata impozitului pe clădiri în perioada 1942-1945, matricola de clădiri şi terenuri a Sfatului Popular al Oraşului Iaşi, planul topo din anul 1940.
Aşadar, pe de o parte, actul de preluare şi, pe de altă parte, alte acte emanând de la autorităţi din perioada anterioară preluării, fac dovada deplină atât a întinderii proprietăţii, cât şi a persoanei proprietarului la data preluării abuzive.
Dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 23. 1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 referitoare la actele doveditoare ale dreptului de proprietate nu pot fi interpretate decât coroborat cu dispoziţiile mai sus menţionate ale art. 24.
De reţinut că art. 23. 1 din Normele metodologice la lit. d) şi g) prevăd că sunt acte doveditoare „(d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul aparţinea persoanei respective; (g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale.”
Pentru aceste considerente, constatând pe deplin dovedit dreptul de proprietate al autorilor intimatului - reclamant P.M.M. asupra imobilului în litigiu, precum şi calitatea acestora de proprietari la data preluării abuzive, în raport de dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului, cu consecinţa menţinerii ca legale ale hotărârilor pronunţate de instanţele de fond şi apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul pârâtului primarul Municipiului Iaşi împotriva Deciziei nr. 126 din 1 iulie 2009 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1139/2010. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 115/2010. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
