ICCJ. Decizia nr. 1141/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1141/2010
Dosar nr. 4012/2/2008
Şedinţa publică din 23 februarie 2010
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 7 aprilie 2006, reclamantul C.G. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat la plata sumei de 38.009 RON reprezentând despăgubiri materiale şi 10.000.000 Euro, reprezentând daune morale, pentru arestarea pe nedrept, la data de 22 octombrie 1982 şi condamnarea sa la moarte, prin sentinţa nr. 9/A din 27 ianuarie 1984 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că a fost cercetat pentru presupuse infracţiuni săvârşite în dauna avutului obştesc, arestat preventiv şi supus, pe perioada detenţiei la tratamente inumane, bătăi şi cruzimi, fiind lipsit de orice fel de îngrijiri medicale.
Urmare acestor torturi, mai arată reclamantul, şi obligaţiei de a purta în permanenţă lanţuri la picioare, a suferit o gravă decalcifiere, fapt ce a condus la scurtarea piciorului.
Prin Decizia nr. 25 din 10 octombrie 1994, Curtea Supremă de Justiţie, a admis recursul în anulare formulat de Procurorul General şi casând sentinţa nr. 9/A a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, a restituit cauza la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în vederea completării urmăririi penale, revocând măsura arestării.
La 10 ianuarie 2006, a fost înştiinţat că s-a dispus încetarea urmăririi penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 2151, art. 289, art. 291 şi art. 264 C. pen.
Investit în primă instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 125 din 22 ianuarie 2007, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul la plata sumei de 38.009 RON cu titlu de despăgubiri materiale precum şi la plata echivalentului în lei a sumei de 5000 Euro reprezentând daune morale, la momentul plăţii.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamantul s-a aflat în stare de arest, atât la fostul I.G.M. cât şi în diverse penitenciare din Bucureşti şi din ţară, o perioadă de 7 ani şi 2 luni, timp în care a fost supus la suferinţe de natură fizică şi psihică.
Cât priveşte despăgubirile materiale, se mai arată, acestea reprezintă drepturile salariale de care reclamantul a fost privat pe toată perioada cât a fost în stare de arest, sume ce urmează a fi indexate cu rata inflaţiei.
Tot astfel, daunele morale solicitate reprezintă dimensiunea suferinţelor fizice şi psihice pe care acesta le-a îndurat în timpul cât s-a aflat în detenţie, la care se adaugă implicaţiile de ordin moral, social şi afectiv pe care măsura arestării dispusă pe nedrept le-a avut asupra reclamantului şi familiei acestuia.
Soluţia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, care, prin Decizia nr. 727/A din 19 noiembrie 2007, a respins ca nefondate apelurile declarate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, reclamantul C.G. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin Decizia nr. 3837 din 11 iunie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis recursurile declarate de reclamant şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, a casat Decizia atacată precum şi încheierea dată în camera de consiliu la 10 decembrie 2007 iar în consecinţă a trimis cauza spre rejudecare instanţei de apel, reţinând că Decizia pronunţată în soluţionarea apelurilor nu conţin argumentele ce au justificat, adoptarea soluţiei ci doar prezentarea situaţiei de fapt reţinută de prima instanţă şi criticile formulate prin intermediul celor trei apeluri exercitate în cauză.
Lipsa motivării propriu zise a fost suplinită prin pronunţarea ulterioară a unei încheieri de îndreptare a erorii materiale, cu justificarea că respectiva greşeală ar fi fost determinată de modalitatea tehnoredactării hotărârii.
Or, procedând de o asemenea manieră instanţa de control judiciar a încălcat principiul dezinvestirii care presupune că, după adoptarea soluţiei, instanţa nu mai poate reveni asupra acesteia inclusiv prin aducerea unor argumente suplimentare sau prin motivarea propriu zisă pentru că, raportat la cazul concret, puterea sa jurisdicţională s-a epuizat.
În rejudecare, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 737/A din 16 octombrie 2008, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamant şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reţinând că împrejurarea potrivit căreia reclamantul a fost scos de sub urmărire penală doar cu privire la una din infracţiunile pentru care a fost arestat, respectiv cea de subminare a economiei naţionale, nu poate înlătura total răspunderea pârâtului.
Cât priveşte daunele morale, s-a reţinut că prin condamnarea pe nedrept a reclamantului, la moarte, pentru o faptă pentru care ulterior s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, i s-a adus acestuia o atingere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate, dovedite cu actele medicale depuse la dosar şi depoziţiile martorilor audiaţi la fond, pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea de despăgubiri.
Prin încheierea din 19 noiembrie 2009, dată în camera de consiliu, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul deciziei nr. 737/A din 16 octombrie 2008, în sensul menţionării numărului, datei şi instanţei care a pronunţat sentinţa împotriva căreia au fost declarate apelurile, respectiv sentinţa civilă nr. 125 din 22 ianuarie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În cauză, au declarat recurs în termen legal, atât reclamantul C.G. cât şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
În recursul său, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamantul critică Decizia atacată în apel, pe considerentul cuantumului prea redus al despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale, în condiţiile în care, prin probele administrate a reuşit să facă dovada suferinţelor fizice şi psihice îndurate în timpul detenţiei nelegale din perioada comunistă.
Astfel, se arată, suma de 5000 Euro, este neîndestulătoare pentru acoperirea prejudiciului cauzat, cuantificarea acestuia fiind total greşită.
Invocând acelaşi temei de drept, pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor critică hotărârea instanţei de control judiciar susţinând că au fost ignorate dispoziţiile legale privind termenele procedurale impuse de art. 504-506 C. proc. pen., instanţa neobservând că acţiunea a fost formulată cu depăşirea termenului de prescripţie de 1 an.
Astfel, se arată, acţiunea reclamantului a fost formulată la 7 aprilie 2006, deşi Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul în anulare declarat în cauză de procurorul general, la data de 10 octombrie 1994.
Pe fondul cauzei, recurentul susţine că instanţa de apel a motivat acordarea despăgubirilor morale prin susţineri neconforme probelor administrate, incluzând în categoria despăgubirilor şi elemente fără nici o legătură cu „răspunderea statală obiectivă în materie".
Astfel, probaţiunea efectuată pentru fundamentarea solicitărilor din acţiune este precară, constituindu-se în cea mai mare parte din probe echivoce sau având la bază simple susţineri, în condiţiile în care era posibilă o probaţiune obiectivă, instanţa trebuind să aibă în vedere şi faptul că procesul penal a încetat, în speţă, datorită intervenirii prescripţiei, ceea ce a paralizat analizarea existenţei faptei, vinovăţiei şi pericolului social.
Recursurile se privesc ce nefondate urmând a fi respinse, în considerarea argumentelor ce succed.
Oricât de subiectiv ar fi caracterul prejudiciului moral decurgând din arestarea ori condamnarea pe nedrept, este unanim admis, atât în doctrină cât şi în practica judiciară că repararea acestuia trebuie să ofere victimei o satisfacţie cu caracter compensatoriu, astfel încât dimensiunea reparaţiunii pentru suferinţa omenească să fie, dacă nu integrată, măcar pe cât posibil, suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.
Cum, în acest domeniu operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, întrucât dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare, se constată că suma de 5000 Euro (echivalentul în lei) acordată reclamantului cu titlu de despăgubiri morale nu depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.
Ca atare, instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate pentru acoperirea acestuia nefiind nici exagerat, nici subevaluat, dimpotrivă înscriindu-se în limitele unei reparaţii integrale echitabile şi adecvate pentru suferinţele omeneşti încercate de reclamant şi familia sa.
Astfel, nu poate fi contestat că arestarea preventivă şi respectiv privarea de libertate a reclamantului, într-un interval de 7 ani şi 2 luni, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, inclusiv pentru subminarea economiei naţionale, faptă pe care ulterior s-a dovedit că nu a comis-o au pricinuit acestuia o vătămare adusă demnităţii, onoarei, pricinuindu-i suferinţe atât de natură psihică cât şi fizică, îndurate pe parcursul stării de detenţie, la mai multe penitenciare din Bucureşti şi din ţară.
Răspunzând şi criticii reclamantului vizând cuantumul scăzut al daunelor morale, faţă de suma solicitată prin cererea introductivă, instanţa de control judiciar, cuantificând prejudiciul moral a avut în vedere şi aspectele particulare ale cauzei legate de inculparea recurentului, pentru mai multe fapte penale, dintre care, pentru infracţiunea de delapidare, soluţia dispusă în final a fost aceea de încetare a procesului penal pentru intervenirea prescripţiei.
Lunga detenţie suferită însă de reclamant şi condamnarea sa la moarte, au fost determinate de punerea acestuia sub acuzare pentru săvârşirea infracţiunii de subminare a economiei naţionale, în legătură cu care, soluţia finală, a fost aceea de scoatere de sub urmărire penală, în acord cu exigenţele impuse prin dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. (a se vedea filele 5 şi 11 – dos. 12774/3/2006 al Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă).
Cât priveşte critica vizând prescripţia dreptului la acţiune al reclamantului este important de precizat că această chestiune a fost invocată pentru prima dată în cel de-al doilea recurs formulat de pârât împotriva deciziei dată în rejudecare, nefăcând obiect al dezbaterii nici la fond şi nici în apel în sensul de a se concretiza într-o critică formulată împotriva hotărârii pronunţată de prima instanţă.
Or, recursul nu este o cale de atac devolutivă, menirea acestei căi extraordinare de atac nefiind aceea de a rejudeca pricina ci de a realiza o examinare a hotărârii atacate, prin prisma exigenţelor art. 304 Cod procedură civilă.
De altfel, susţinerea nu este fondată, din probele administrate rezultând fără echivoc că soluţia de scoatere de sub urmărire penală, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 165 alin. (2) C. pen., i-a fost comunicată reclamantului la data de 14 noiembrie 2005 (a se vedea f. 14 – dos. fond) iar cererea introductivă s-a formulat la 7 aprilie 2006, în temeiul defipt prin lege.
Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, recursurile urmează a se respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile reclamantului C.G. şi pârâtului Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 737/A din 16 octombrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1552/2010. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1550/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
