ICCJ. Decizia nr. 1239/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1239/2010
Dosar nr. 11769/3/2007
Şedinţa publică din 25 februarie 2010
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 02 aprilie 2007, reclamanţii T.N. ŞI T.E. au formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 7388 din 12 februarie 2007 emisă de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 190 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
Reclamanţii au criticat dispoziţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, întrucât, după aprecierea lor, se impunea a fi acordate măsuri reparatorii în despăgubiri băneşti, potrivit legii aplicabile la data notificării, Legea nr. 10/2001 nemodificată, şi nu cele potrivit legii modificate - Legea nr. 247/2005, fiind încălcat astfel principiul neretroactivităţii legii civile.
În subsidiar, reclamanţii au solicitat acordarea unui alt teren, în compensare.
La data de 22 iunie 2007, s-au adus precizări contestaţiei formulate, în sensul că, s-a solicitat anularea dispoziţiei şi restituirea în natură a terenului, respectiv despăgubiri pentru construcţia demolată.
Prin sentinţa civilă nr. 1632 din 20 decembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea reclamanţilor ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de judecată a reţinut că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, în raport de care, faţă de constatările expertizei topografice de la dosar, rezultă că, pe teren, parţial se află o clădire cu două etaje în care îşi desfăşoară activitatea Casa de asigurări Ilfov (iniţial, clădirea servind unei grădiniţe-creşe) şi parţial este teren betonat care asigură funcţionalitatea clădirii.
Terenul nu poate fi restituit în natură, întrucât în clădirea edificata pe teren îşi desfăşoară activitatea de interes public, Casa de asigurări Ilfov, ceea ce înseamnă ca, prin Decizia contestată în mod legal s-au stabilit măsuri reparatorii în echivalent, in sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Contestaţia nu a fost primită, de asemenea, cu privire la solicitarea de acordare de despăgubiri pentru casa demolată, întrucât cei doi contestatori nu au formulat notificare şi pentru casa demolată, potrivit art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în termenul legal prorogat, respectiv până la data de 14 februarie 2002, astfel că dispoziţia Primăriei Municipiului Bucureşti a soluţionat notificările, conform conţinutului acestora (filele 29 şi 32 dosar fond).
Susţinerile reclamanţilor, în sensul că trebuie acordate în mod direct despăgubiri banesti, iar nu măsuri reparatorii în echivalent nu au fost primite, avându-se în vedere faptul că, prin modificările efectuate la Legea nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii dispoziţiei contestate, măsurile reparatorii prin echivalent se acordă de către Comisa centrală pentru stabilirea despăgubirilor.
Prin Decizia civilă nr. 63A din 2 februarie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, a respins apelul reclamanţilor ca nefondat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a constatat că prima critică privind nerestituirea în natură a terenului nu este fondată, întrucât concluziile raportului de expertiză sunt clare, în sensul că terenul este afectat parţial, unei clădiri cu două etaje, în care iniţial şi-a desfăşurat activitatea o grădiniţă-creşă, iar în prezent, Casa de asigurări Ilfov-aspect confirmat chiar de către apelanţii prezenţi personal în faţa instanţei de apel – şi, parţial, platformei betonate care asigură funcţionalitatea clădirii, el făcând parte dintr-un teren mai mare decât cel din litigiu.
Susţinerea că, pe teren, îşi desfăşoară activitatea o unitate privată şi nu una de utilitate publică nu este fondată, întrucât susnumita instituţie, chiar persoană juridică privată, desfăşoară o activitate care este fără îndoială, de utilitate publică, aspect ce atrage constatarea imposibilităţii obiective de restituire a acestuia în natură, restituire care, nu s-ar putea face decât prin demolarea clădirii.
Şi partea de teren ce face parţial parte din platforma betonată nu poate face obiectul restituirii în natură, întrucât, contrar susţinerilor apelanţilor, această platformă face parte din sistematizarea zonală şi asigură funcţionalitatea clădirii în cauză.
Susţinerea conform căreia clădirea de pe teren ar fi „dezafectată" este contrazisă chiar de recunoaşterea a apelanţilor înşişi în faţa instanţei de apel, care confirmă astfel constatările expertului, respectiv faptul că sediul Casei de asigurări Ilfov apare-conform relaţiilor de la registrul comerţului - în cealaltă intrare, de pe str. Av. Popişteanu (clădirea având două intrări), neînsemnând că ea nu se află în aceeaşi clădire la care figurează terenul, spre ieşirea în str. Av. Nicolae Capşa.
Relaţiile de la Direcţia de Taxe Locale Sector 1, din care rezultă că apelanţii figurează din anul 1995 cu teren de 190 mp în proprietate, fără construcţii, sunt de natură să evidenţieze faptul că, doar pentru un imobil teren sunt impuşi contestatorii, nu şi pentru o construcţie.
Susţinerea conform căreia prima instanţă trebuia să oblige pârâtul la restituirea unui teren echivalent, în situaţia nerestituirii în natură a terenului în litigiu, nu a fost primita, întrucât doar intimata avea căderea de a alege între mai multe variante, forme de măsuri reparatorii, si doar daca se dovedea existenţa concreta a unor terenuri disponibile, respectiv daca apelanţii administrau probe pertinente, conform art. 1169 C. civ.
Împotriva deciziei instanţei de apel au formulat cerere de recurs, la data de 27 februarie 2009, reclamanţii T.N. şi T.E., prin care au criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:
Instanţa de apel ar fi trebuit să constate că, în mod greşit, s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent in temeiul Legii nr. 247/2005, întrucât, în situaţia reclamanţilor, se impunea despăgubirea persoanelor îndreptăţite sub imperiul legii vechi (Legea nr. 10/2001, nemodificată), conform principiului „tempus regit actum". Aplicarea noii legi unei situaţii anterioare creează premisele retroactivităţii legii civile.
Astfel, s-a susţinut ca s-a încălcat un principiu fundamental al dreptului civil, potrivit căruia legea nouă se aplică numai pentru viitor, nu şi situaţiilor juridice anterioare care sunt guvernate şi se soluţionează sub imperiul actului normativ în vigoare la acel moment dat.
Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 830 din 8 iulie 2008 a statuat că „analiza pe care o impune controlul de constituţionalitate trebuie, în mod necesar, să înceapă prin a califica situaţia juridică reglementată prin norma de drept criticată.
Astfel, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. Legea nouă se aplică însă tuturor situaţiilor ce se vor constitui...după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor juridice produse de situaţia juridică formată după abrogarea legii vechi".
Pe de alta parte, s-a susţinut ca, potrivit dispoziţiile art. 10 pct. 32 din Lege nr. 10/2001, se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii, după 1 ianuarie 1990, precum şi construcţiile uşoare sau demolabile.
Or, clădirea existentă pe terenul proprietatea reclamanţilor se află într-o astfel de situaţie, ceea ce ar fi trebuit să ducă la admiterea contestaţiei.
Mai mult, instanţele au soluţionat cauza fără a stabili cu exactitate cui aparţine clădirea, folosindu-se doar de deducţii, care prin ele însele nu pot fi reţinute ca probe ce stau la baza unei hotărâri judecătoreşti, nemaidiscutând de principiul conform căreia, orice dubiu se interpretează în favoarea reclamantului.
Instanţa a apreciat greşit că simpla cerere de scutire de plată a taxelor şi impozitelor a fostului proprietar – P.M., ar fi echivalenta unui act autentic de donaţie către stat (la dosar, nefiind depus vreun astfel de act sau măcar vreo ofertă de donaţie).
Analizarea de către instanţă a acestui aspect era oricum inutilă, cât timp reclamanţii şi-au justificat titlul de proprietate asupra terenului - sentinţa civilă nr. 10409 din 19 octombrie 1995 definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.
Reclamanţii au achitat toate taxele şi impozitele aferente terenului situat în Bucureşti, sector 1, în schimb prin încălcarea dispoziţiilor legale nu pot beneficia de toate prerogativele dreptului lor de proprietate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Fata de conţinutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate in calea extraordinara de atac a recursului sa fie precedată de consideraţii preliminare privind cauza recursului, după cum urmează;
In calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata ( aspecte de ordin procedural si/sau substanţial).
Scopul acestei cai de atac este, esenţialmente, de control al legalităţii hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă ca orice susţinere care releva pretinse erori ale instanţei de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, cu consecinţe in planul configurării situaţiei de fapt a dosarului pendinte, exced analizei instanţei de recurs.
Instanţele anterioare au prezentat in mod exhaustiv întreaga situaţie de fapt a dosarului pendinte, expunând in mod concret şi considerentele legale pentru care au ajuns la soluţia pronunţată pe fondul raportului juridic litigios.
Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă şi una în apel (ambele judecăţi de fond), finalizata prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului si cu o rezolvare judiciara definitiva a conflictului existent intre părţile cu interese contrare.
O situaţie de nelegalitate, în esenţă, pentru a fi analizată în recurs trebuie susţinută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greşit, la situaţia de fapt pe deplin stabilită în faţa instanţelor anterioare.
În faţa unei instanţe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, şi aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicţie, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate susţinute prin cererea de recurs.
Instanţa de apel nu a greşit atunci când a confirmat soluţia de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent in temeiul Legii nr. 247/2005, întrucât, in cauza, nu s-a nesocotit principiului „tempus regit actum", conform căruia legea nouă se aplică numai pentru viitor, nu şi situaţiilor juridice anterioare care sunt guvernate şi, prin urmare, se soluţionează sub imperiul actului normativ în vigoare la acel moment dat.
Pentru a răspunde acestei critici de nelegalitate este important de reţinut ca, la data de 02 aprilie 2007, reclamanţii T.N. ŞI T.E. au formulat contestaţie în baza Legii nr. 10/2001 împotriva dispoziţiei nr. 7388 din 12 februarie 2007 emisă de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, prin care le-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent potrivit Legii nr. 247/2005, pentru terenul în suprafaţă de 190 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
Rezulta, aşadar, ca actul juridic vizat de demersul judiciar al reclamanţilor, cu toate consecinţele patrimoniale determinate de soluţia/soluţiile pronunţate sau ce urmează a se pronunţa, inclusiv alegerea modalităţii concrete de reparaţie civila, este reprezentat de dispoziţia nr. 7388 din 12 februarie 2007 emisă de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI.
In raport de acest element determinant-data emiterii dispoziţiei administrative de către unitatea deţinătoarea - urmează a se stabili si actul normativ cu incidenţa in cauza, sub toate aspectele de ordin procedural sau substanţial reclamate in concret de persoana interesata, act normativ care va constitui temeiul cercetării eventualelor critici de nelegalitate in caile de atac prevăzute de lege.
Circumstanţele particulare ale cauzei pendinte dovedesc cu evidenta ca la data emiterii dispoziţiei administrative - 12 februarie 2007, in vigoare era Legea nr. 247/2005, in contextul căreia s-au si acordat măsurile reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 190 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1.
Instanţa de apel a apreciat in mod corect ca nu s-a nesocotit principiului tempus regit actum la momentul soluţionării contestaţiei pendinte, întrucât, chestiunea aplicării in timp a legii civile, presupune ca legea noua sa se aplice, de la data intrării ei in vigoare nu numai situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge, după aceasta data, dar si situaţiilor juridice in curs de formare, modificare sau stingere la data intrării ei in vigoare, cu menţiunea suplimentara ca faptele creatoare, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice sunt guvernate de legea in vigoare la data când ele au avut loc.
Încercarea de valorificare pe temeiul dispoziţiilor art. 10 pct. 3 din Lege nr. 10/2001, a unor pretinse situaţii de fapt in legătură cu imobilul in litigiu - clădirea existentă pe terenul proprietatea reclamanţilor ar fi o construcţie fie neautorizata, fie uşoara sau demolabilă – dar care nu îşi găsesc corespondentul in circumstanţele particulare ale cauzei deduse judecăţii, astfel cum acestea au fost redate in conţinutul hotărârilor judecătoreşti anterioare, nu poate constitui un argument real, convingător pentru casarea-modificarea hotărârii atacate.
Pentru toate aceste considerente de fapt si de drept, Înalta Curte, in conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii T.N. şi T.E. împotriva deciziei nr. 63/A din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii T.N. şi T.E. împotriva deciziei nr. 63/A din 2 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Civil. Reparare prejudicii erori... | ICCJ. Decizia nr. 1237/2010. Civil → |
|---|
