ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2010

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 1256/2010

Dosar nr. 6384/1/2009

Şedinţa publică din 25 februarie 2010

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09 septembrie 2006 pe rolul Tribunalului Cluj, reclamantul C.F.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 16.150 lei cu titlu de daune materiale şi la plata sumei de 50.000 Euro cu titlu de daune morale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. şi dispoziţiile paragrafului 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 8 noiembrie 2006, reclamantul şi-a majorat pretenţiile materiale la suma de 26.050 lei, precizând că onorariu avocaţial achitat în cursul procesului penal se cifrează în realitate la această sumă.

La termenul din data de 21 iunie 2007, reclamantul a depus la dosar o extindere de acţiune, prin care a chemat în judecată, în calitate de pârât Ministerul Public prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj.

Prin sentinţa civilă nr. 489 din 21 iunie 2007, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a admis lipsa excepţiei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj şi, în consecinţă, s-a respins acţiunea faţa de acest pârât; s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul C.F.I. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, acesta fiind obligat să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cu titlu de reparaţie pentru daune morale; au fost respinse restul pretenţiilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţa a stabilit că reclamantul C.F.I. a fost lipsit de libertate o perioadă de 5 zile şi i s-a restrâns libertatea o perioadă de 30 de zile.

În baza rechizitoriului întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, la data de 29 mai 2003, s-a dispus trimiterea în judecată a reclamantului C.F.I. pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută şi pedepsită de art. 221 C. pen., constând din aceea că, în data de 01 iunie 2000, a primit de la numitul R.M.L. un autoturism marca BMW despre care avea cunoştinţă că este sustras, iar apoi l-a înstrăinat numitului Ene Constantin.

Prin sentinţa penală nr. 229/2004, pronunţată de Tribunalul Alba în dosar nr. 3887/2003, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reclamantul C.F.I. a fost achitat de învinuirea săvârşirii infracţiunii de tăinuire prevăzută şi pedepsită de art. 221 C. pen.

Hotărârea judecătorească de achitare a reclamantului a rămas irevocabilă la data de 15 februarie 2006.

Înainte de a verifica temeinicia pretenţiilor formulate de reclamant, instanţa a analizat excepţiile invocate de părţi, respectiv excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj, chemat în judecată de reclamant în calitate de pârât şi excepţia inadmisibilităţii.

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, tribunalul a apreciat temeinicia acesteia, având în vedere că dispoziţiile art. 505 alin. (4) şi art. 506 alin. (3) C. proc. pen., stabilesc că acţiunea în reparaţie se formulează împotriva Statului Român, citat prin Ministerul Finanţelor. Neavând calitatea de debitor al obligaţiei de reparare şi nici pe aceea de reprezentant al statului, Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu are calitate procesuală pasivă în cauză. Participarea Parchetului în prezentul proces are loc în temeiul dispoziţiilor art. 145 C. proc. civ.

Inadmisibilitatea pretenţiilor reclamantului, invocate de Ministerul Finanţelor Publice şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj nu a fost socotită de instanţă ca o excepţie propriu-zisă, ci ca o apărare de fond.

Dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului dau dreptul la reparaţie persoanelor care au fost private de libertate în condiţii contrare dispoziţiilor alin. (1)-4. Chiar dacă s-ar admite că privarea de libertate a reclamantului s-a făcut în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. c), alin. (2)-(4) din Convenţie, şi astfel, nu ar fi îndreptăţit la reparaţii în baza dispoziţiilor Convenţiei, cererea reclamantului în repararea pagubei este admisibilă în temeiul dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., care îndreptăţesc la reparare persoanele care au fost private de libertate sau cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal, iar nelegalitatea măsurii a rezultat din achitarea sa prin hotărâre judecătorească definitivă. Legea internă fiind mai favorabilă, potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, are prioritate.

Din cuprinsul dispoziţiilor legale art. 504 alin. (2) si (3) C. proc. pen., nu rezultă nicidecum că dreptul la reparaţie l-ar avea numai persoana care a fost achitată în căile extraordinare de atac, nu şi în ciclul procesual ordinar, astfel cum susţine pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ci se referă doar la hotărâre definitivă de achitare.

Tribunalul a găsit întemeiată susţinerea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, potrivit căreia dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen. şi art. 5 alin. (5) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu îndreptăţesc reclamantul la recuperarea de la Statul Român a cheltuielilor judiciare angajate de el în cursul procesului penal, pentru că aceste cheltuieli judiciare nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative sau restrictive de libertate. Din ordinele de plată depuse de reclamant în probaţiune rezultă că onorariile avocaţiale a căror restituire o solicită reclamantul, au fost achitate în cursul perioadei 2003-2006, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.

Situaţia acestor cheltuieli trebuia rezolvată de reclamant în temeiul dispoziţiilor art. 193 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.

În privinţa celorlalte pretenţii, s-a reţinut că, în mare parte, acestea nu au fost dovedite.

Astfel, reclamantul nu a făcut dovada situaţiei economice şi financiare a firmei al cărui angajat este, că aceasta firmă a suferit un prejudiciu de imagine prin arestarea sa, că au fost afectate raporturile comerciale ale acestei firme cu partenerii săi de afaceri, că lipsa sa din firmă pe durata măsurilor preventive a afectat firma.

De asemenea, reclamantul nu a dovedit că soţia sa nu a mai angajat cauze în materie penală după arestarea sa, că opţiunea acesteia ar fi determinată de arestarea sa şi nu de alte cauze, mai cu seama că specializarea avocaţilor pe anumite materii este un fapt obişnuit, fiind rare situaţiile în care avocaţii angajează cauze de toate tipurile.

În condiţiile în care au rămas nedovedite o mare parte din consecinţele păgubitoare pe care reclamantul pretinde că masurile preventive nelegale luate împotriva sa le-ar fi avut asupra persoanei şi familiei sale, reparaţiile vor fi stabilite doar pentru suferinţa psihică cauzată reclamantului prin măsurile privative şi restrictive de libertate luate împotriva lui, suferinţa care, fără a fi nevoie de dovezi suplimentare, se prezumă că a existat căci libertatea este o nevoie fundamentală a omului, a cărei lipsă cauzează suferinţă.

Raportat la durata măsurilor - 5 zile lipsire de libertate şi 30 de zile obligaţia de a nu părăsi localitatea -, instanţa a apreciat că suma de 1000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă pentru suferinţa psihică cauzată.

Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul C.F.I., solicitând admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii atacate, cu consecinţa obligării pârâtului la plata prejudiciului efectiv cauzat.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a formulat apel şi Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând modificarea în sensul respingerii acţiunii reclamantului în totalitate.

Prin Decizia civilă nr. 69/A din 07 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosar nr. 8354/117/2006, s-a admis în parte apelul declarat de reclamantul C.F.I., împotriva sentinţei civile nr. 489 din 21 iunie 2007 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. 8354/117/2006, fiind majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la suma de 1.000 lei la suma de 2.000 lei şi menţinându-se restul dispoziţiilor sentinţei.

Împotriva deciziei civile nr. 69/A din 07 martie 2008, a declarat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, solicitând casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

Recursul a fost admis, iar hotărârea a fost casată şi trimisă cauza spre rejudecarea ambelor apeluri, prin Decizia civilă nr. 7550 din 28 noiembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. 8354/117/2006, reţinându-se în esenţă că instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la apelul pârâtului, nu a motivat hotărârea din perspectiva susţinerilor pe care pârâtul le-a făcut prin declaraţia de apel, situaţie care echivalează cu o cercetare parţială a fondului pricinii şi care atrage admiterea recursului în condiţiile art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, ca instanţă de apel, cu nr. 8354/117/2006.

Verificând hotărârea atacată, în conformitate cu dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că apelul reclamantului este fondat în parte, iar apelul pârâtului este nefondat, pentru următoarele considerente.

Reclamantul C.F.I. a fost reţinut în baza ordonanţei de reţinere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 şi 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis şi mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie 2000 .

Măsura arestării preventive a fost revocată prin ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba la data de 7 iunie 2000, fiind înlocuită cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Alba dat la 29 mai 2003 şi înregistrat cu nr. 3887/2003, inculpatul C.F.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 229 din 11 octombrie 2000, Tribunalul Alba a hotărât achitarea inculpatului C.F.I., în baza dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., întrucât fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire, lipsindu-i unul dintre elementele constitutive, respectiv latura subiectivă. Această hotărâre a rămas definitivă prin Decizia penală nr. 139/A din 06 mai 2005 a Curţii de Apel Alba Iulia, menţinută prin Decizia nr. 977 din 15 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La data la care reclamantul a fost privat de libertate, acesta avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit şi tată a trei copii minori, exercitând funcţia de director comercial al SC M.G.M. SRL Cluj-Napoca.

În drept, relevante sunt în cauză dispoziţiile art. 504-506 C. proc. pen., art. 5 paragraful final din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 193 alin. (5) şi alin. (6) C. proc. pen.

Din analiza dispoziţiilor mai sus evocate rezultă că persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal, are dreptul la repararea pagubei ori de câte ori nelegalitatea măsurii privative de libertate a fost stabilită prin una dintre modalităţile enumerate exhaustiv în cuprinsul alin. (3) al art. 504 C. proc. pen.

Prin urmare, nu doar persoana care a fost condamnată definitiv şi în urma rejudecării cauzei a obţinut o hotărâre definitivă de achitare are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, aşa cum în mod eronat susţine pârâtul apelant, analizând în exclusivitate dispoziţiile alin. (1) al art. 504. O interpretare restrictivă a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. este de natură să obstrucţioneze realizarea scopului urmărit de legiuitor prin această normă, acela de a permite repararea prejudiciului cauzat prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal, atât prin condamnări pe nedrept, cât şi prin nelegala privare de libertate din cursul procesului penal, finalizat fie prin încetarea procesului penal, fie prin achitarea inculpatului. Numai astfel legea internă este în concordanţă cu prevederile art. 5 paragraful 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituţie.

În cauză, nelegalitatea măsurii restrictive de libertate luată împotriva inculpatului C.F.I. a fost stabilită prin hotărârea definitivă de achitare pronunţată în favoarea acestuia, prin urmare, se verifică ipoteza art. 504 alin. (2) coroborat cu alin. (3) teza a IV-a C. proc. pen. În aceste circumstanţe, în mod corect prima instanţă a considerat a fi admisibilă acţiunea civilă în pretenţii exercitată de reclamantul C.F.I. întemeiată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen.

Cu privire la stabilirea întinderii reparaţiei, potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., trebuie să se ţină seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportată, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Contrar celor susţinute de pârâtul apelant, prima instanţă a evocat şi aplicat dispoziţiile acestui text normativ, reţinând, în considerentele hotărârii pronunţate, circumstanţe în legătură cu situaţia familială a reclamantului, precum şi durata măsurilor restrictive de libertate, elemente suficiente pentru a permite instanţei să prezume că reclamantul a fost supus unei suferinţe psihice, libertatea reprezentând o nevoie fundamentală a omului. Prima instanţă a operat, aşadar, cu o prezumţie judiciară, în considerarea căreia a obligat pârâta la plata unor daune morale.

Indiscutabil, cele şase zile în care reclamantul a fost privat de libertate, prin reţinere şi arestare preventivă, perioadă la care se adaugă cele 30 de zile în care exerciţiul dreptului său la liberă circulaţie a fost restrâns, prin instituirea obligaţiei de a nu părăsi localitatea de domiciliu, au adus atingere valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integritatea sa corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiul profesional şi altele asemenea.

Reclamantul avea vârsta de 34 de ani, era căsătorit şi tată a trei copii minori, îşi câştiga existenţa prin muncă, administrând o societate comercială, nu avea antecedente penale, opera aşadar în favoarea sa prezumţia de onestitate şi onorabilitate, fiind perceput ca atare în mediul social în care trăia şi muncea. Or, prin arestarea preventivă toate aceste valori au fost afectate, suferinţa psihică fiind generată nu doar de efectele pe care durata privării de libertate le-a provocat, prin ea însăşi, ci şi prin efectele sociale ulterioare produse, achitarea nefiind întotdeauna suficientă pentru ameliorarea acestor efecte şi reabilitarea socială deplină a reclamantului.

Prin urmare, Curtea de Apel a apreciat că obligarea pârâtului la plata unor daune morale în cuantum de 5000 lei reprezintă o sumă rezonabilă, în măsură să acopere şi să compenseze daunele morale suportate de reclamant.

Cu referire la despăgubirile pretinse pentru prejudiciul material suferit constând în cheltuielile judiciare aferente procesului penal, respectiv plata onorariului avocaţial, instanţa de apel a apreciat că, în mod corect, tribunalul a respins aceste pretenţii, constatând că ele nu sunt în legătură de cauzalitate cu măsurile privative şi restrictive de libertate, onorariile avocaţiale fiind achitate între anii 2003-2006, în faza judecăţii, la mult timp după ce măsurile preventive au încetat.

Într-adevăr, recuperarea acestor cheltuieli era posibilă în cursul procesului penal, prin aplicarea dispoziţiilor art. 193 alin. (5) şi (6) C. proc. pen.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se formulează următoarele critici de nelegalitate:

1. Instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Art. 504 alin. (2) C. proc. pen. are aplicabilitate numai în cazul în care sunt întrunite o serie de condiţii cumulative şi anume :

- hotărârea definitivă de condamnare pe nedrept să fie desfiinţată într-o cale extraordinară de atac, urmată de achitarea condamnatului;

- luarea unei măsuri preventive împotriva unei persoane care ulterior este scoasă de sub urmărire penală sau achitată.

Astfel, răspunderea statului nu este antrenată în cazul pronunţării unei hotărâri de achitare în desfăşurarea ciclului normal al procesului, aşa cum este situaţia în speţă.

Pe de altă parte, art. 5 din Convenţia europeana a drepturilor omului permite privarea sau restrângerea libertăţii unei persoane în vederea aducerii în fata autorităţilor, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune, ori tocmai în această situaţie s-a aflat intimatul, reţinut şi arestat preventiv în baza unui mandat legal emis, în vederea aducerii sale în fata autorităţilor, în condiţiile în care din probatoriu administrat în dosarul de urmărire penală până la momentul luării măsurilor preventive, existau indicii puternice în sensul săvârşirii de către acesta a unei infracţiuni.

2. Se mai arată că, modificând Decizia tribunalului şi majorând cuantumul despăgubirilor morale, instanţa de apel s-a întemeiat în mod nelegal pe prezumţii.

La acordarea daunelor morale instanţa trebuie să aibă în vedere vârsta celui în cauză, perioada cât a fost privat de libertate, suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus şi care i-au ştirbit onoarea, demnitatea şi i-au îngrădit libertatea, drepturile personale nepatrimoniale ocrotite de lege.

Pentru ca instanţa sa poată aplica aceste criterii, cel ce pretinde daune trebuie să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale ocrotite prin Constituţie i-au fost afectate prin arestarea ilegala şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

În speţă, reclamantul-apelant a solicitat despăgubiri morale într-un cuantum exagerat şi, contrar celor reţinute de instanţa de apel, nu a făcut dovada nici unui prejudiciu moral, înţelegând să-şi dovedească pretenţiile doar cu copiile ordonanţelor emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba, insuficiente ca probaţiune.

Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

1. Normele europene invocate prin motivele de recurs prevăd că:

„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă.

Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.

Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţii." (art. 5 pct. 5).

Aşa cum în mod constant a decis Curtea Europeană, proclamând „dreptul la libertate", parag. 1 al art. 5 are în vedere libertatea individuală în accepţiunea ei clasică, adică libertatea fizică a persoanei, urmărind ca nimeni să nu fie privat de această libertate în mod arbitrar. Învestită cu soluţionarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa europeană, în jurisprudenţa sa, afirmă în mod constant că scopul esenţial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităţilor statale şi că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

În aplicarea art. 5 lit. c), în jurisprudenţa sa, instanţa europeană a cercetat întotdeauna respectarea condiţiei existenţei unor bănuieli legitime, plauzibile, verosimile, care să justifice arestarea unei persoane.

În cauză, reclamantul C.F.I. a fost reţinut în baza ordonanţei de reţinere emise de IPJ Alba în dosarul nr. P/204 pentru 24 de ore, începând cu data de 3 iunie 2000, iar prin ordonanţa dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba în dosarul nr. 273/P/2000 s-a dispus arestarea reclamantului pentru o perioadă de 5 zile, între 3 iunie 2000 şi 7 iunie 2000, în acest sens fiind emis şi mandatul de arestare preventivă nr. 41 din 3 iunie 2000 .

Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipseşte unul din elementele constitutive, ceea ce determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin care această măsură a fost dispusă.

Pe de altă parte, nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. Scopul urmărit de aceste reglementări legale naţionale este acela de a permite repararea prejudiciului suferit de acele persoane care au fost private de libertate în mod nelegal.

Aceeaşi consecinţă - a recunoaşterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse - o are şi interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei europene, încarcerarea reclamantului în baza unei ordonanţe de arestare, ulterior revocată, pentru o faptă ce s-a constatat prin hotărâre judecătorească că nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii pentru care a fost reţinut şi arestat, atrage o încălcare a dreptului la libertate şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului astfel produs.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate şi, pe cale de consecinţă, a stabilit incidenţa în cauză a art. 504 C. proc. pen.

2. În ceea ce priveşte întinderea acestui prejudiciu, Înalta Curte reţine ca fiind nefondate criticile cuprinse în motivele de recurs.

Curtea de Apel a constatat în mod corect că reclamantului a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.

În prezent, posibilitatea reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998-999 C. civ care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care chiar art. 505 C. proc. pen. Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferită" fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama (...) şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (...)", art. 505 C. proc. pen. trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.

Probele administrate dovedesc că în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. C. proc. pen. cât şi din perspectiva art.5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate şi a principiilor de drept aplicabile în această materie.

În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul susţine că acesta nu este dovedit prin probele administrate.

Modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi însă cenzurat pe calea recursului, în condiţiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.

Prin urmare, faţă de considerentele expuse, apreciind ca legală hotărârea recurată, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D.

Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice – D.G.F.P. Cluj împotriva deciziei nr. 117/A din 10 aprilie 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 februarie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1274/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs		ICCJ. Decizia nr. 1239/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1256/2010. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs