ICCJ. Decizia nr. 1383/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1383/2010
Dosar nr. 6565/62/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 29 august 2007, reclamanta I.E.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii SC R. SRL, N.A., N.M., B.I., B.V.M., A.S., A.V.M., A.A. şi A.C., anularea parţială a deciziei nr. 544 din 19 iulie 2007 emisă de pârâta SC R. SRL respectiv a dispoziţiilor cuprinse la art. 2 şi art. 3 din dispoziţie, să se constate preluarea abuzivă a imobilului situat în Braşov, înscris în C.F. nr. 372 Bv, sub nr. top. Iniţial 5424, ulterior dezmembrat în opt apartamente, să se constate nulitatea certificatului de moştenitor nr. 65/1997 şi a actului de partaj voluntar nr. 1074 din 20 aprilie 2005 cu privire la apartamentul trecut în C.F. nr. 35780 Bv, cu nr. top. Nou 5424/VI, să se dispună restituirea în natură a apartamentelor 2, 3, 4 şi 5 din imobilul menţionat prin compararea titlurilor, cu restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară, precum şi obligarea pârâţilor să-i predea în deplină proprietate şi posesie apartamentele sus indicate.
În subsidiar, reclamanta a solicitat să-i fie acordate în compensare alte bunuri imobile – construcţii – chiar pe alte amplasamente, pentru apartamentele 2, 3, 4 şi 5 – sau acordarea de despăgubiri băneşti la preţul de circulaţie pentru aceste apartamente, justificat de nefuncţionalitatea Fondului Proprietatea.
În motivarea acţiunii, reclamanta a învederat că imobilul solicitat, proprietatea sa, a trecut în proprietatea Statului în temeiul Decretului nr. 92/1950 modalitate de preluare abuzivă, în temeiul căreia nu şi-a pierdut niciodată dreptul de proprietate.
În acest context, sunt nelegale dispoziţiile deciziei atacate prin care i-a fost restituit în natură doar spaţiul comercial existent în imobil, pentru celelalte apartamente, înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995, fiindu-i acordate despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Întrucât dreptul său, pe care nu l-a pierdut niciodată, este preferabil celui al cumpărătorilor, care l-au obţinut prin transmisiune de la un neproprietar şi cu rea-credinţă, a solicitat admiterea acţiunii şi restituirea în natură a întregului imobil.
Prin cererea depusă la data de 11 ianuarie 2008, reclamanta a formulat o completare la cererea dedusă judecăţii prin care a învederat că înţelege să se judece şi în contradictoriu cu pârâta T.M., faţă de care a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3792 din 13 septembrie 2007 de Biroul Notarului Public T.V., intervenit între pârâţii N.D. şi N.M., în calitate de vânzători şi pârâta T.M., în calitate de cumpărător, restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară şi, prin compararea titlurilor, obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietară şi posesie apartamentul nr. 2 din imobilul în litigiu, trecut în C.F. nou înfiinţate 49596 Bv.
Prin sentinţa nr. 18 din 29 ianuarie 2008, Tribunalul Braşov, secţia civilă, a respins, astfel cum a fost completată, contestaţia formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 de reclamanta I.E.M.
Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că în raport de cadrul procesual fixat de reclamantă prin cererea de chemare dedusă judecăţii, contestaţie întemeiată pe dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 – instanţa învestită cu soluţionarea contestaţiei realizează controlul deciziei emisă în temeiul acestui act normativ prin raportare la prevederile sale imperative.
Ca urmare, nu este posibilă, în raport de însăşi limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată, analiza şi modificarea actului administrativ pe temeiul comparării titlurilor de proprietate.
Reţinând incidenţa normelor Legii nr. 10/2001 raportului juridic litigios, prima instanţă a constatat, în condiţiile necontestării titlurilor pârâţilor, protecţia oferită de legea specială cumpărătorilor unor bunuri de natura celui în litigiu, fără pericolul unei evicţiuni ulterioare, cum ar fi cea privitoare la nevalabilitatea titlului de proprietate constituit în favoarea statului.
În acest sens, evocând dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 al căror conţinut normativ a fost expus, prima instanţă a reţinut că acestea acoperă sfera tuturor modalităţilor de preluare, fie că acestea corespund unei preluări cu titlu valabil, fie unuia fără titlu valabil.
Întrucât reclamanta nu a invocat în cererea de chemare în justiţie considerentele pentru care titlul statului este nevalabil şi nici nu a produs dovezi în acest sens, s-a reţinut că trecerea imobilului din litigiu în proprietatea statului s-a produs în mod abuziv, însă în temeiul unui titlu valabil, care a fost apt să transfere dreptul de proprietate, nefiind astfel incidente prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Analizând legalitatea deciziei emisă de entitatea învestită cu soluţionarea notificării, s-a reţinut că în condiţiile în care titlurile pârâţilor subdobânditori nu au fost anulate pentru partea din imobilul în litigiu ce a format obiectul material al acestor acte translative de proprietate, sunt incidente dispoziţiile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 context în care reclamanta poate beneficia doar de măsuri reparatorii prin echivalent pentru această parte din imobil.
Cât priveşte modalitatea de restituire prin echivalent s-a constatat că aceasta nu poate fi decât cea stabilită prin Decizia contestată – despăgubiri în condiţiile reglementate de Titlul VII din Legea nr. 248/2005, astfel cum acesta a fost modificat prin OUG nr. 81/2007.
Apelul declarat de reclamantă împotriva susmenţionatei hotărâri, a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 19 din 17 februarie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, de conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că prima instanţă a analizat în integralitatea sa cererea dedusă judecăţii astfel cum aceasta a fost precizată şi că, în mod corect a reţinut, în raport de cadrul procesual fixat, că cererea de comparare de titluri nu poate fi analizată pe calea contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Cât timp contractele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 nu au fost anulate, pârâţii se bucură de protecţia textului art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001. Prin operaţiunea comparării de titluri aplicate acestei proceduri s-ar ajunge la eludarea contractelor de vânzare-cumpărare, deşi acestea sunt valabile şi la golirea de conţinut a Legii nr. 10/2001 ale cărei dispoziţii speciale ar fi înlăturate prin norma generală înscrisă în art. 480 C. civ., contrar principiului specialia generalibus derogant.
De altfel, în sistemul de publicitate imobiliară prin cărţi funciare, reglementat de dispoziţiile Legii nr. 115/1938, procedeul comparării titlurilor este mai greu de imaginat, întrucât acesta consacră prezumţia că dreptul aparţine persoanei înscrise în cartea funciară (art. 32 din lege) ceea ce de asemenea susţine legalitatea hotărârii primei instanţe.
Nu au fost primite nici criticile privind acordarea unor alte modalităţi de reparaţie – prin compensare sau despăgubiri băneşti, întrucât, pe de o parte pârâta chemată în proces – SC R. SRL – nu dispune de bunuri ce pot fi atribuite în compensare, iar, pe de altă parte, despăgubirile ce pot fi acordate ca echivalent al bunului ce nu poate fi restituit în natură sunt exclusiv cele reţinute de prima instanţă şi nu cele în echivalent bănesc.
S-a reţinut totodată că deşi reală susţinerea privind nefuncţionarea Fondului Proprietatea, aceasta nu înseamnă că eventualele despăgubiri cuvenite reclamantei ca echivalent al prejudiciului suferit pot fi suportate de pârâta SC R. SRL care nu îndeplineşte decât rolul de entitate învestită cu soluţionarea notificării şi nu de persoană, ca reprezentant al Statului Român, în sarcina căreia să cadă îndeplinirea unei atari obligaţii.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001 ce consacră principiul restituirii în natură a bunurilor incluse în domeniul de aplicare a acestei legi.
Au fost de asemenea nesocotite dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi art. 480 C. civ., întrucât dreptul existând încă în patrimoniul său poate fi opus dobânditorilor şi în raport de caracteristicile sale este preferabil celui exhibat de pârâţi.
De asemenea au fost încălcate dispoziţiile hotărârii nr. 480, art. 481 C. civ. coroborat cu art. 1 şi art. 6 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât unica modalitate reală de despăgubire o constituie cele băneşti care sunt acordate de stat prin organele sale, reprezentat prin entităţile deţinătoare, conform Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat.
Declanşând procedura judiciară prin contestarea actului administrativ emis în faza administrativă a procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001 în condiţiile art. 26 alin. (3) din lege, reclamanta a înţeles, cum legal au reţinut ambele instanţe să se supună prescripţiilor acestei legi.
Or, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede condiţiile în care aceste imobile pot fi restituite în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate reţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs sau ar putea coexista cu acesta.
Legea specială cuprinde în aria sa de aplicare atât imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât şi cele preluate fără titlu valabil (art. 2 din lege), şi se referă la relaţia dintre persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii şi subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiţii expres prevăzute de lege (art. 18 lit. c), aşa încât nu poate fi primit argumentul privind o eventuală suprapunere a câmpului de reglementare al normelor cuprinse în cele două acte normative cu relevanţă la speţă (Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 481 C. civ.).
Ca urmare, de principiu, şi cum legal au reţinut ambele instanţe, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi au utilizat procedura reglementată de această lege, nu au nici posibilitatea a opta între cele două acte normative şi nici solicita aplicarea acestora concomitent, decât cu riscul încălcării principiului specialia generalibus derogant, a regulii electa una via şi a principiului securităţii raporturilor juridice consacrat şi în jurisprudenţa CEDO (cauza Brumărescu contra României).
Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici împrejurarea necontestării validităţii titlurilor pârâţilor în condiţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 cu consecinţa consolidării şi ocrotirii lor de normele legii speciale care, în situaţia menţionată, atrage doar dreptul, potrivit art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent prevăzute de legea specială.
Or, acestea sunt, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (2) din legea specială, compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit legii cu soluţionarea notificării sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împrejurarea că „Fondul Proprietatea", organismul colectiv de valori imobiliare, pentru care sunt emise titluri de participare ca modalitate de despăgubire prin echivalent, nu funcţionează în prezent într-o manieră să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri, nu este de natură să conducă în actualul context legislativ aplicabil cauzei (Legea nr. 10/2001) la acordarea unei alte modalităţi de despăgubire decât a celei reglementate de legea specială şi în contradictoriu (în speţă SC R. SRL) cu o persoană cu atribuţiuni precis determinate în procedura legii speciale, în care nu se încadrează şi obligaţia pretinsă de reclamantă.
Nu poate fi primit argumentul reclamantei potrivit căruia, având competenţele legale enunţate de lege specială, unitatea deţinătoare are, prin extrapolare, şi pe aceea de plată a eventualelor despăgubiri băneşti, în calitate de reprezentant al statului, susţinere ce se vădeşte a fi contrară legii speciale, care nu reglementează o atare competenţă, dar şi dispoziţiilor art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele juridice, potrivit căruia Statul ca persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, este reprezentat şi participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, persoană care, în prezenta cauză, nu a fost chemată în judecată.
Ca urmare, faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul dedus judecăţii va fi respins ca nefondat.
Va fi respinsă ca nedovedită cererea formulată de intimaţii - pârâţi A.A. şi A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta I.E.M. împotriva deciziei nr. 19 Ap din 17 februarie 2009 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Respinge cererea formulată de intimaţii pârâţi A.A. şi A.C. privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1386/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1276/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
