ICCJ. Decizia nr. 1276/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1276/2010
Dosar nr. 3338/102/2007
Şedinţa publică din 26 februarie 2010
Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureş, la data de 29 noiembrie 2002, sub nr. 1248/3321/2002, reclamanta R.L. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Târgu-Mureş, reprezentată prin Primar, SC L. SA şi M.F., solicitând instanţei să dispună modificarea dispoziţiei nr. 1279 din 21 noiembrie 2002, în sensul restituirii în natură a apartamentului nr. 3, situat în Târgu-Mureş, înscris în C. F. nr. 800/II/Târgu-Mureş, nr. top.686/1, 686/2, compus dintr-o cameră, dependinţe şi anexe gospodăreşti, precum şi anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, prin care a fost înstrăinat apartamentul în discuţie.
Prin sentinţa civilă nr. 68 din 7 februarie 2003 a aceleiaşi instanţe, s-a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Mureş, în ceea ce priveşte cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare susmenţionat, s-a disjuns această cerere şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş.
Conform art. 244 pct. 1 C. proc. civ., instanţa a dispus suspendarea judecării celorlalte cereri până la soluţionarea irevocabilă a petitului disjuns şi declinat în favoarea Judecătoriei Târgu-Mureş.
Prin sentinţa civilă nr. 4601 din 26 septembrie 2003 a Judecătoriei Târgu-Mureş, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva celor trei pârâţi sus-menţionaţi, ca urmare a admiterii excepţiei prescripţiei cererii în anulare, cu obligarea reclamantei la plata sumei de 1.500.000 ROL, cheltuieli de judecată, către pârâtul M.F.
Prin Decizia nr. 18/A din 21 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, hotărâre rămasă irevocabilă conform deciziei civile nr. 902 R din 16 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
În urma repunerii cauzei pe rol, determinat de pronunţarea hotărârii irevocabile date în dosarul privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare în litigiu, reclamanta a formulat o nouă cerere de suspendare, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 4772/320/2006 al Judecătoriei Târgu-Mureş, având ca obiect constatarea nevalabilităţii titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Târgu-Mureş, s-a admis acţiunea reclamantei şi s-a constatat nevalabilitatea titlului în baza căruia Statul Român a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. 90213 col. Târgu-Mureş, nr.top.686/1, nr.top.686/2, imobil situat în Târgu-Mureş, judeţul Mureş, constând în casă din cărămidă cu patru corpuri şi teren aferent. Hotărârea respectivă a rămas definitivă şi irevocabilă prin neapelare.
La cererea reclamantei, cauza a fost repusă pe rol, iar prin sentinţa civilă nr. 1912 din 2 decembrie 2008 a Tribunalului Mureş, secţia civilă, s-a respins contestaţia formulată de aceasta.
In pronunţarea sentinţei, prima instanţă a reţinut că, prin dispoziţia nr. 1279/2002, emisă de Primarul municipiului Târgu-Mureş, s-a dispus restituirea în natură a unei părţi din imobilul situat în Târgu-Mureş, judeţul Mureş, respectiv a apartamentelor nr. 4, 5, 6, 7, 9, 10 şi 13, împreună cu terenul aferent şi pivniţa.
S-a dispus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent cu privire la apartamentele nr. 1, 2, 3, 8, 11, 12, şi 14, vândute foştilor chiriaşi, în temeiul Legii nr. 112/1995.
S-a constatat că reclamanta are calitatea de moştenitoare a fostului proprietar tabular, fiind îndreptăţită la restituirea în natură a apartamentelor nevândute împreună cu pivniţa şi terenul aferent, respectiv, la acordarea de despăgubiri pentru apartamentele vândute, propunându-se înaintarea întregii documentaţii la Prefectura judeţului Mureş.
Reclamanta este legatara universală a fostului proprietar tabular, V.E., decedat la 8 august 1978, aspect necontestat de pârâtă, ceea ce îi conferă calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, în temeiul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la caracterul preluării, instanţa a reţinut că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, s-a stabilit caracterul abuziv al preluării (sentinţa civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureş), imobilul intrând în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950, de la defunctul V.E., fără respectarea prevederilor acestui act normativ.
Deşi reclamanta a solicitat ca restituirea în natură a apartamentelor din prezentul litigiu să fie dispusă în urma comparării titlurilor de proprietate ale părţilor, invocând că titlul său este mai bine caracterizat, instanţa a constatat că este incidenţă procedura specială a Legii nr. 10/2001, care stabileşte felurile măsurilor reparatorii şi condiţiile de acordare a acestora.
Astfel, în ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, se acordă forme de reparaţie în echivalent, constând în compensarea cu 4 alte bunuri sau servicii ori acordarea despăgubirilor potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Normele care reglementează modalităţile de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 au caracter special, instanţa, în raport de limitele învestirii, prin cererea de chemare în judecată, şi anume contestaţie întemeiată pe actul normativ menţionat, reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 20 alin. (2) din această lege, a constatat că reclamantei i se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent, faţă de faptul că actul juridic de vânzare-cumpărare nr. 72/1998 nu a fost anulat, sens în care există hotărâre judecătorească irevocabilă.
In consecinţă, în mod corect, au fost acordate măsuri reparatorii prin echivalent, prin dispoziţia nr. 1279/2002, pentru apartamentul nr. 3 din prezentul litigiu.
De asemenea, Tribunalul a constatat că, pentru obţinerea despăgubirilor, trebuie urmată procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în cadrul căreia se vor stabili, în mod concret, cuantumul şi felul despăgubirilor.
Ca atare, instanţa a considerat că, la momentul pronunţării sentinţei, nu sunt nesocotite, prin această modalitate de reparaţie, prevederile art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale întrucât privarea de proprietate poate fi acoperită printr-o justă despăgubire, al cărei cuantum va fi stabilit în condiţiile arătate mai sus.
Împotriva acestei sentinţe civile a declarat apel reclamanta, care a fost respins, ca nefondat, prin Decizia civilă nr. 72A din 20 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, Curtea a constatat că, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
O prevedere similară era cuprinsă şi în varianta iniţială a legii, respectiv în art. 19 alin. (2) raportat la art. 18 lit. d) texte de lege în vigoare la data emiterii dispoziţiei atacate.
In concluzie, în mod corect, a fost respinsă cererea de restituire în natură a apartamentului nr. 3, în contextul în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu fostul chiriaş nu a fost anulat prin hotărâre judecătorească.
Chiar dacă dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 statuează că persoanele ale căror imobile au fost preluate tară titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, în speţa, nevalabilitatea titlului de proprietate în baza căruia Statul Român a dobândit imobilul în litigiu s-a constatat ulterior emiterii dispoziţiei nr. 1279/2002, şi anume, prin sentinţa civilă nr. 3100/2008 a Judecătoriei Târgu-Mureş. Această hotărâre nu poate constitui, astfel, un motiv de cenzurare a legalităţii dispoziţiei menţionate, care răspunde exigenţelor impuse de textele în vigoare la data emiterii ei.
Cu privire la susţinerea apelantei reclamante referitoare la necesitatea comparării ridurilor de proprietate, Curtea de Apel a constatat că prima instanţă nu a fost învestită cu o asemenea cerere, astfel încât aceasta nu poate fi examinată, pentru prima dată, în apel, în caz contrar, încălcându-se dispoziţiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Pe de altă parte, procedura comparării titlurilor este specifică acţiunilor în revendicare, reclamanta neuzând de acest demers judiciar, ci de dispoziţiile speciale, instituite prin art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001 [art. 26 alin. (3), după republicare], dispoziţii care derogă de la procedura acţiunii în revendicare de drept comun.
Împotriva acestei decizii civile a declarat recurs reclamanta, solicitând modificarea, în tot, a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, schimbării sentinţei şi admiterii contestaţiei, cu modificarea dispoziţiei contestate şi restituirea în natură a apartamentului în litigiu.
Recurenta reclamantă a susţinut că hotărârile pronunţate de instanţele de fond sunt nelegale deoarece, dacă preluarea s-a făcut, de către stat, cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, bunul a fost preluat fără titlu valabil, iar dreptul de proprietate nu a trecut în patrimoniul statului, ci a rămas în patrimoniul titularului iniţial, care a pierdut doar posesia în cauză.
În acest sens, a invocat Decizia Curţii Constituţionale nr. 73/1995.
Or, în speţă, nevalabilitatea titlului statului, de preluare a imobilului în litigiu, s-a constatat prin hotărâre judecătorească irevocabilă, cu putere de lucru judecat.
Din aceeaşi perspectivă, în art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, normă incidenţă în cauză, „persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire".
Legea nr. 1/2009 nu retroactivează, astfel încât nu este incidenţă în procesul de faţă.
De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege, deoarece această normă juridică se referă la imobile care au intrat în proprietatea statului cu un titlu valabil, conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ceea ce nu este cazul în prezentul litigiu.
Chiar dacă nu a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare, trebuie să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, urmând a se da câştig de cauză celui mai bine caracterizat.
Invocă o decizie de speţă, nr. 1109/R din 2 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Braşov, prin care s-a reţinut că este mai bine caracterizat titlul deţinut de partea al cărei autor ar fi avut câştig de cauză într-o eventuală acţiune în revendicare, potrivit principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet" („nimeni nu poate transmite altuia mai multe drepturi decât are el însuşi").
Recurenta reclamantă invocă şi cauza Katz contra României, prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „dacă există cel puţin o constatare, din partea instanţei de judecată, a nevalabilităţii titlului statului, indiferent că aceasta va fi inclusă, formal, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti sau doar în considerente, coroborat cu absenţa oricărei despăgubiri efective din partea statului, în condiţiile unui sistem de reparaţie prin echivalent apreciat de Curte ca lipsit de caracter efectiv".
In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dosar a depus întâmpinare intimatul pârât Municipiul Târgu-Mureş, prin Primar, solicitând, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând Decizia civilă recurată din perspectiva criticilor formulate şi a art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Într-adevăr, în cazul în care un bun trece, în mod nelegal, din patrimoniul unui titular în cel al altuia şi dacă se exercită un demers judiciar pentru constatarea transferului abuziv de proprietate, soluţia va fi de admitere a acţiunii, în condiţiile legii, cu consecinţa pronunţării unei hotărâri declarative, prin care se va reţine că bunul nu a ieşit niciun moment din patrimoniul proprietarului iniţial, care a pierdut, temporar, doar posesia.
În cazul imobilelor preluate în mod abuziv, de către stat, în perioada regimului politic trecut, însă, reparaţia în forma solicitată de reclamantă, şi anume restituirea în natură a imobilului preluat de stat, nu se poate realiza, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, decât în condiţiile acestei legi şi nu este, întotdeauna, rezultatul necesar al constatării nevalabilităţii titlului statului, prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În primul rând, contrar susţinerilor recurentei, soluţionarea pretenţiilor sale în legătură cu modificarea dispoziţiei nr. 1279 din 21 noiembrie 2002 şi restituirea în natură a imobilului în litigiu, nu se poate realiza decât în condiţiile legii speciale de reparaţie, respectiv ale Legii nr. 10/2001.
Aceasta, atât raportat la limitele de învestire a primei instanţe, şi anume cu o contestaţie formulată, în baza legii sus-menţionate, iar nu cu o acţiune în revendicare de drept comun, dar şi raportat la aplicarea principiului de drept potrivit căruia, în cazul concursului între legea generală şi cea specială, incidente în soluţionarea raportului juridic conflictual, se aplică legea specială („specialiageneralibus derogant").
Astfel, în privinţa primului aspect relevat mai sus, reclamanta a învestit instanţa cu o contestaţie formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 şi o acţiune în anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat pentru apartamentul în litigiu, fundamentată pe acelaşi act normativ, aceasta din urmă fiind disjunsă şi soluţionată, în mod irevocabil, prin Decizia civilă nr. 902 R din 16 iunie 2006 a Curţii de Apel Târgu-Mureş.
Reclamanta a pretins restituirea în natură a imobilului în litigiu, în cadrul contestaţiei formulate, în temeiul Legii nr. 10/2001, împotriva dispoziţiei nr. 1279/2002, şi ca rezultat al modificării acestei dispoziţii, iar nu în cadrul unei acţiuni în revendicare de drept comun, fundamentată pe art. 480 C. civ.
Instanţele anterioare s-au pronunţat în limitele de învestire, cu respectarea art. 129 alin. (6) C. proc. civ., care impune soluţionarea cauzei doar în aceste limite.
Pe de altă parte, din perspectiva principiului sus-enunţat, şi anume „legile speciale derogă de la cele generale", după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care, aşa cum s-a arătat, este o lege specială de reparaţie pentru imobilele preluate în mod abuziv, în perioada regimului politic trecut, măsurile reparatorii de care pot beneficia proprietarul deposedat abuziv sau moştenitorii săi nu pot fi decât cele enunţate în această lege şi pot fi acordate doar în condiţiile acestei legi.
În acest sens, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevăd posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat fără titlu valabil, de către foştii proprietari sau moştenitorii lor, în cazul în care nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie. Or, Legea nr. 10/2001 este tocmai o asemenea lege specială de reparaţie, care reglementează şi ipoteza imobilului pretins de reclamantă, preluat de stat prin Decretul nr. 92/1950.
De asemenea, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii vizând chiar problema admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în temeiul dreptului comun ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, obligatorie conform art. 329 C. proc. civ., a stabilit, în urma admiterii recursului, că, potrivit principiului enunţat mai sus, concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii speciale.
In cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Or, în speţă, intimata pârâtă C.G. are un asemenea drept de proprietate, dobândit, în calitate de moştenitoare, de la antecesorul său, M.F., în raport de care s-a constatat valabilitatea titlului de proprietate al acestuia, ca urmare a unei hotărâri irevocabile (sentinţa civilă nr. 4601 din 26 septembrie 2003 a Judecătoriei Târgu-Mureş, rămasă definitivă prin Decizia nr. 18 A din 21 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, şi irevocabilă prin Decizia nr. 902 R din 16 iunie 2006 a aceleiaşi instanţe) de respingere, ca prescrisă, a acţiunii în anulare a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de M.F., formulată de reclamanta din prezentul dosar.
In consecinţă, nici prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, reclamanta nu îşi poate valorifica pretenţiile asupra bunului în litigiu, în contradictoriu cu pârâta C.G., prin intermediul unei acţiuni în revendicare de drept comun, deoarece ar aduce atingere dreptului de proprietate al părţii adverse şi principiului securităţii raporturilor juridice.
De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Păduraru contra României, de exemplu - s-a stabilit că, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, ca, de altfel, şi art. 6 din documentul european, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condiţiile Legii nr. 10/2001.
In concluzie, recurenta nu poate pretinde şi, cu atât mai puţin, obţine, soluţionarea cererii sale după regulile acţiunii în revendicare clasice, şi anume prin compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, instanţa de apel procedând, în mod legal, la înlăturarea acestei metode de rezolvare a acţiunii formulate de parte.
În ceea ce priveşte caracterul abuziv al preluării, din perspectiva actului normativ sus-menţionat, acesta vizează atât preluarea fără titlu valabil, cât şi pe cea cu titlu valabil, nefiind relevantă, în speţă, pentru acordarea măsurilor reparatorii, natura preluării.
Cu alte cuvinte, indiferent că imobilul pretins prin notificare s-a preluat cu titlu valabil sau fără titlu valabil, cum este cazul în speţă, prin hotărâre judecătorească irevocabilă stabilindu-se nevalabilitatea titlului statului (sentinţa civilă nr. 3100 din 3 iunie 2008 a Judecătoriei Târgu-Mureş), în cazul în care imobilul solicitat a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, persoana îndreptăţită are dreptul numai la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare imobilului, teren şi construcţii, determinată potrivit standardelor internaţionale de evaluare [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală].
În acelaşi sens, art. 18 lit. c) din actul normativ menţionat prevede doar măsuri reparatorii prin echivalent, în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Ca atare, Curtea de Apel a aplicat, în mod corect, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speţa de faţă, deoarece acţiunea în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 72/1998, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, de autorul pârâtei C.G., acţiune promovată de reclamanta din dosarul de faţă, a fost respinsă, pentru prescripţia dreptului la acţiune, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, ceea ce are drept efect păstrarea valabilităţii titlului de proprietate al cumpărătorului, care se consideră, astfel, legal perfectat.
În plus, instanţa de apel, de asemenea, în mod corect, a avut în vedere şi a argumentat, în Decizia recurată, că şi la data emiterii dispoziţiei contestate (ca şi la data notificării), legea în forma în vigoare de la data respectivă (forma iniţială) conţinea dispoziţii asemănătoare [art. 19 alin. (2) cu referire la art. 18 lit. d)] cu cele din legea în forma actuală. Aceasta înseamnă că, în niciuna dintre formele sale, Legea nr. 10/2001 nu permitea restituirea în natură, către foştii proprietari sau moştenitorii lor, a imobilelor vândute, în mod legal, în temeiul Legii nr. 112/1995. In consecinţă, reclamanta nu avea, nici la data formulării notificării, nici ulterior, până la soluţionarea acesteia, inclusiv în faza judiciară, vreo speranţă legitimă, în sensul Convenţiei Europene, că ar fi putut obţine, în natură, apartamentul pretins.
Reclamanta a mai susţinut că dispoziţiile art. 20 alin. (2) sunt aplicabile doar în ipoteza imobilelor preluate cu titlu valabil, ceea ce nu este real deoarece textul de lege nu distinge cu privire la forma de reparaţie cuvenită fostului proprietar aflat în circumstanţele menţionate în dispoziţie, în raport de natura preluării, cu sau fără titlu valabil. Or, acolo unde textul de lege are o formulare generală, atunci şi aplicarea lui va fi generală, interpretul neputând proceda la distincţii, dacă legea nu le încorporează („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus "- „unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem").
Recurenta a redat şi conţinutul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data notificării, în prezent abrogate, conform Legii nr. 1/2009, şi, deşi susţinerile părţii nu se concretizează într-o critică adusă deciziei în legătură cu interpretarea sau aplicarea acestui text de lege, rezultă implicit că, în opinia acesteia, incidenţa dispoziţiei respective, în speţă, i-ar asigura, necondiţionat, câştig de cauză.
În primul rând, Curtea de Apel nu a înlăturat aplicarea art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în speţă, pe motiv că ar fi fost abrogat prin Legea nr. 1/2009, dimpotrivă, chiar a făcut referire la acesta, considerând, însă, în mod greşit, că nu produce efecte, în privinţa confirmării calităţii de proprietar asupra bunului a titularului deposedat, întrucât hotărârea de constatare a nevalabilităţii titlului statului este ulterioară emiterii dispoziţiei nr. 1279/2002, pe care, pentru acest motiv, nu o poate cenzura.
În realitate, nu acesta este argumentul pentru care reclamanta nu poate beneficia de restituirea în natură a apartamentului solicitat, pretenţiile sale fiind neîntemeiate pentru considerentele prezentate anterior, legate de situaţia juridică actuală a imobilului, şi anume cea de bun legal înstrăinat prin Legea nr. 112/1995, situaţie care impune doar acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în beneficiul părţii menţionate.
Art. 2 alin. (2) din actul normativ în discuţie, în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi care prevedea că persoanele deposedate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, nu reprezintă un temei juridic care, prin el însuşi, să confere, în orice ipoteză, câştig de cauză fostului proprietar, în disputa sa judiciară cu actualul titular al dreptului respectiv sau chiar cu reprezentantul unităţii administrativ-teritoriale, în cadrul soluţionării notificării potrivit Legii nr. 10/2001, ceea ce este ipoteza dosarului de faţă.
În absenţa îndeplinirii altor cerinţe prevăzute de lege, în speţă, cele privind obţinerea desfiinţării titlului de proprietate al chiriaşului cumpărător M.F., textul de lege invocat de reclamantă nu-i asigură acesteia o soluţie favorabilă în cadrul contestaţiei la dispoziţia de respingere a cererii de restituire în natură, emisă de Primarul oraşului Târgu-Mureş.
De altfel, partea finală a dispoziţiei legale enunţate menţionează că exerciţiul concret al dreptului de proprietate, de către fostul proprietar, se realizează după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi, ceea ce nu este cazul în procesul de faţă.
În ceea ce priveşte Decizia de speţă nr. 1109 R din 2 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Braşov, invocată în cererea de recurs, în afara faptului că jurisprudenţa nu poate constitui precedent judiciar, cu efecte asupra soluţiilor pronunţate în cauze similare ulterioare, nu poate servi nici ca argument în soluţionarea favorabilă a acţiunii formulate de reclamantă. Soluţionarea contestaţiei formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, în sensul admiterii cererii de restituire în natură, are o altă modalitate de rezolvare decât cea privind acţiunea în revendicare, cum deja s-a arătat, iar poziţia părţilor (reclamant, pârât) din cele două procese (contestaţia exercitată potrivit Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare formulată în temeiul art. 480 C. civ.) este diferită, cererile primind rezolvări distincte.
Pe de altă parte, pârâtul este diferit în cele două acţiuni, în contestaţia întemeiată pe legea specială neparticipând actualul titular al dreptului de proprietate, în speţă, cumpărătorul chiriaş, menţinut în prezentul proces doar pentru opozabilitatea hotărârii, astfel încât, şi din această perspectivă, nu s-ar putea stabili, prin similitudine cu acţiunea în revendicare, care dintre cei doi proprietari, cel deposedat abuziv şi cel actual, ar avea câştig de cauză.
Referitor la invocarea cauzei „Katz contra României", pentru justificarea încălcării art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, în speţă, această hotărâre este nerelevantă, în primul rând, din cauza circumstanţelor diferite ale celor două procese. Astfel, printre altele, în litigiul ajuns pe rolul Curţii Europene, în care, într-adevăr, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, reclamantul Katz sesizase instanţa naţională cu o acţiune în nulitatea titlului statului, nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de terţ şi revendicare, obiectul cauzei fiind diferit decât cel din speţa de faţă şi implicând, în consecinţă, un alt regim juridic de soluţionare. După cum s-a arătat, în raport şi de data formulării acţiunii, revendicarea presupune alte reguli de judecată şi un alt cadru procesual decât cel specific contestaţilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, act normativ care stă la baza demersului judiciar de faţă.
Pe de altă parte, în cauza „Katz", deşi se constatase nulitatea titlului statului privind preluarea imobilului ce aparţinuse autorului reclamantului, acesta din urmă a pierdut, în acţiunea în nulitate şi în revendicare, pe motiv că terţul a fost de bună credinţă la încheierea contractului. Or, în opinia Curţii, vânzarea unui bun pentru care Statul nu justifică dreptul de proprietate, chiar anterior constatării nevalabilităţii titlului vânzătorului, reprezintă o privare de bun. Aceasta combinată cu absenţa totală a despăgubirii reclamantului pentru o perioadă îndelungată de timp contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
In speţă, respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, către reclamantă, a fost determinată de respingerea, prin hotărâre irevocabilă, a acţiunii în nulitate, formulată de aceasta în temeiul Legii nr. 10/2001, iar argumentul soluţiei în cauza respectivă, şi anume promovarea cererii cu depăşirea termenului de prescripţie, este imputabil reclamantei; în speţa „Katz", pierderea procesului, de către reclamant, nu viza atitudinea sa procesuală, în sensul nerespectării cerinţelor legate de termenul promovării cererii, ci, în esenţă, era determinată de culpa Statului, care, prin intermediul unei legislaţii lipsite de coerenţă şi previzibilitate, a permis ca două persoane diferite să fie titularele dreptului de proprietate asupra aceluiaşi bun.
In concluzie, nu se poate stabili vreo similitudine între cauza de faţă şi cea aflată pe rolul Curţii Europene, pentru a se reţine aplicarea, în prezentul litigiu, a principiilor de drept european şi a argumentelor din hotărârea respectivă.
In plus, cum, deja, s-a arătat, „constatarea nevalabilităţii titlului statului", la care se face referire în hotărârea instanţei europene, nu are relevanţă în speţa de faţă deoarece, indiferent de natura preluării, în cadrul Legii nr. 10/2001, dreptul fostului proprietar la măsuri reparatorii pentru imobile înstrăinate, în mod legal, în condiţiile Legii nr. 112/1995, vizează doar pe cele în echivalent.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în materie, astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca ne fondat, recursul declarat de reclamanta R.L. împotriva deciziei nr. 72 A din 20 mai 2009 pronunţată de Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 februarie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1383/2010. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1274/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
