ICCJ. Decizia nr. 1421/2010. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1421/2010
Dosar nr. 1755/2/200.
Şedinţa publică din 3 martie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 2 august 2005 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 3478/2005 (nr. unic 23469/3/2005), contestatorii N.T. şi N.D. au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005, emise de intimata SC P. SA şi au solicitat instanţei să dispună, prin hotărârea pe care o va pronunţa în contradictoriu cu această intimată, anularea deciziei şi restituirea în natură a imobilului situat în Feteşti, (teren în suprafaţă de 1.400 mp împreună cu toate obiectele de inventar în care au funcţionat Staţia de distribuţie carburanţi şi depozitul de carburanţi ce au fost proprietatea defunctului T.N.), ocupat de depozitul de carburanţi al sucursalei S.N.P. Ialomiţa, filiala Feteşti; au mai arătat că, în situaţia în care nu este posibilă restituirea acestui imobil, solicită să le fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Prin sentinţa civilă nr. 1671 din 7 decembrie 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia formulată de contestatorii N.T. şi N.D. în contradictoriu cu intimata SC P. SA ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, prin Decizia nr. 289 din 4 iulie 2005, intimata SC P. SA a respins notificarea nr. 29 din 16 iunie 2001 şi notificarea nr. 213 din 9 august 2001 prin care N.G şi N.T. au solicitat restituirea în natură sau echivalent bănesc a imobilului situat în Feteşti, judeţul Ialomiţa (teren în suprafaţă de 1.400 mp împreună cu toate obiectele de inventar, în care a funcţionat Staţia de distribuire carburanţi ce a fost proprietatea autorului lor). Intimata a reţinut în Decizia emisă că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate a petenţilor asupra imobilului în litigiu, respectiv nu a făcut dovada calităţii lor de persoane îndreptăţite conform art. 3 din Legea nr. 10/2001. S-a mai reţinut că imobilul nu a fost identificat şi nu s-a indicat nici ac tul preluării abuzive.
Având în vedere neconcordanţele reţinute între înscrisurile invocate de către contestatori şi faptul că nu s-a depus un titlu din care să rezulte că tatăl acestora a fost proprietarul imobilului din litigiu, tribunalul a constatat că intimata a reţinut corect prin Decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 că nu s-a făcut dovada calităţii de persoane îndreptăţite a contestatorilor, în sensul dispoziţiilor prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, astfel încât Decizia emisă este legală.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 15 decembrie 2006 au declarat apel contestatorii N.T. şi N.D., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 26 februarie 2007.
În motivarea cererii lor, au arătat că instanţa a făcut o greşită apreciere a probatoriului administrat în cauză, dovada dreptului de proprietate a autorului lor fiind făcută pe deplin în cauză, cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin Decizia civilă nr. 424 din 19 iunie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii-contestatori N.D. şi N.T. împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 7 decembrie 2006 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. 3478/2005, în contradictoriu cu intimata SC P. SA şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis contestaţia formulată de contestatorii N.T. şi N.D., a anulat Decizia nr. 289/2005 a SC P. SA şi a obligat intimata să emită o nouă decizie prin care să acorde contestatorilor măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în Feteşti, judeţul Ialomiţa, compus din teren în suprafaţă de 1.400 mp şi anexe, conform Legii nr. 247/2005.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, aşa cum rezultă din adresa nr. 57 din 13 ianuarie 1951 a C., procesul-verbal încheiat la data de 18 martie 1950, adeverinţa nr. 661 din 5 aprilie 1948 eliberată de Ocolul Agricol Feteşti, adresa nr. 9/313 din 12 mai 1946 a Primăriei oraşului Feteşti, autorizaţia de funcţionare nr. 1060 din 10 august 1934 şi adresa nr. 271002 din 19 noiembrie 1936 a Ministerului Finanţelor, depozitul de produse petroliere de pe raza fostei comune Feteşti, în prezent municipiul Feteşti, a fost proprietatea numitului T.N.
Faptul că în unele înscrisuri acesta este trecut cu numele de T.H. sau T.R. nu conduce la concluzia că imobilul ar fi aparţinut altei persoane, acestea fiind simple inadvertenţe de scriere, justificate pentru anii în care fost întocmite (1950, 1937).
Că este aşa o dovedeşte şi faptul că imobilul a fost preluat de către stat în temeiul Legii nr. 119/1948, anexa nr. IV şi a deciziei nr. 68/1950 a Ministerului Muncii de la autorul T.N., astfel cum rezultă din adresa nr. 57 din 13 ianuarie 1951 a C.
Aşa fiind şi având în vedere că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existente şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, Curtea a reţinut că apelanţii – reclamanţi au făcut dovada că T.N. a fost proprietarul depozitului de produse petroliere compus din teren în suprafaţă de 1.400 mp şi anexe, conform inventarului ce se află depus în dosarul de fond.
Moştenitori ai defunctului N.T. au fost fiii acestuia, N.G. şi reclamantul N.T. (certificatul de moştenitor nr. 268 din 11 ianuarie 1977 întocmit de notariatul de Stat Feteşti).
La rândul său, defunctul N.G. a fost moştenit de soţia sa, reclamanta N.D. (certificatul de moştenitor nr. 39 din 3 aprilie 2003).
Prin urmare, reclamanţii-apelanţi şi-au justificat calitatea de persoane îndreptăţite, pe de o parte pentru că imobilul a fost preluat abuziv [Legea nr. 119/1948 este exemplificată în art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001] şi pe de altă parte pentru că au făcut dovada că sunt moştenitorii defunctului T.N., cel care a fost proprietarul imobilului la data preluării abuzive a acestuia.
În consecinţă, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 247/2005, imobilul aflându-se în patrimoniul intimatei, astfel cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti la data de 9 august 2007 au declarat recurs N.T. şi N.D., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 august 2007.
Prin Decizia civilă nr. 801 din 7 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestatorii N.T. şi N.D. împotriva deciziei civile nr. 424 A din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, au admis recurs N.T. şi N.D., care a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 august 2007.
Prin Decizia civilă nr. 801 din 7 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de contestatorii N.T. şi N.D. împotriva deciziei civile nr. 424 A din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că, deşi recurenţii au solicitat, în principal, restituirea în natură, iar prin art. 1, art. 7, art. 9 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, republicată, este stabilit caracterul prioritar al restituirii în natură, Decizia atacată nu cuprinde considerentele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei de apel că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă şi nici pe acelea în raport de care s-a pronunţat soluţia obligării intimatei să emită o nouă decizie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
De asemenea, instanţa de apel nu a stabilit pe deplin situaţia de fapt în raport de care să se aplice dispoziţiile Legii nr. 10/2001, republicată, care reglementează situaţia juridică a imobilelor, precizând cazurile în care este posibilă restituirea în natură sau prin echivalent.
În raportul de expertiză tehnică-judiciară aflat în dosarul tribunalului se precizează că terenul în suprafaţă de 1.400 mp, care face obiectul pricinii, face parte din suprafaţa depozitului de carburanţi de 4.975 mp şi că pe suprafaţa de 1.400 mp, în locul clădirii din paiantă cu şopron din scândură, în suprafaţa de 78,20 mp, demolată, se află o construcţie în suprafaţă de 126,75 mp.
În privinţa construcţiilor C6 (casa de pompe) şi C10 (rezervor produs petrolier), în suprafaţă de 27 mp şi 25,65 mp nu se arată dacă sunt din cele menţionate în inventarul cuprinzând preluarea depozitului N. cu produse petroliere ori sunt construcţii noi.
De aceea, faţă de prevederile art. 10 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, pentru stabilirea posibilităţii restituirii în natură a imobilului sau a unei părţi din imobil, instanţa de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize tehnico-juridice având ca obiectiv determinarea suprafeţei de teren ocupată de construcţiile noi şi a celei afectate servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, deoarece numai pentru aceste suprafeţe de teren măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Pentru partea de teren rămasă liberă şi construcţiile nedemolate se dispune restituirea în natură.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 20 martie 2008 sub nr. 1755/2/2008 (în format vechi 675/2008).
În rejudecare, a fost administrată p roba cu expertiză tehnică specialitatea topografie, care a fost efectuată de expert M.N.I., precum şi înscrisuri, fiind depuse în acest sens la dosar, în fotocopie: adresa nr. 503689 emisă de Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Bucureşti, certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria M03 nr. 2230 emis la data de 22 august 1995 de Ministerul Industriilor, situaţia privind stabilirea terenurilor aflate în patrimoniul societăţii comerciale cu capital de stat emisă de SC P. Ialomiţa SA nr. 361 din 10 februarie 1995, documentaţia cadastrală a imobilului cu nr. cadastral 1426 situat în municipiul Feteşti, judeţul Ialomiţa, sentinţa civilă nr. 565 din 30 mai 1994 pronunţată de Judecătoria Feteşti în dosarul nr. 605/1994.
Prin Decizia civilă nr. 278 A din 4 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de apelanţii – contestatori N.T. şi N.T. împotriva sentinţei civile nr. 1671 din 7 decembrie 2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că s-a admis contestaţia formulată de N.T. şi N.D., împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA.
S-a anulat Decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 emis de SC P. SA. A obligat intimata SC P. SA să acorde contestatorilor despăgubiri în cuantum de 84.600 de Euro echivalent în lei la data plăţii, potrivit cursului oficial al B.N.R., pentru suprafaţa de teren de 1.400 mp, astfel cum a fost identificată prin raportul de expertiză întocmit de expert M.N.I.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a reţinut următoarele:
Efect al principiului neagravării situaţiei recurenţilor la rejudecarea procesului după casarea hotărârii de către instanţa de recurs, reglementat de art. 315 alin. (4) C. proc. civ., Curtea constată că nu mai pot fi puse în discuţie aspectele legate de caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat - în temeiul Legii nr. 119/1948, anexa nr. IV – şi de calitatea contestatorilor de persoane îndreptăţite la restituire – moştenitori ai numitului T.N., care a deţinut depozitul de produse petroliere de pe raza fostei comune Feteşti, în prezent municipiul Feteşti, acestea fiind definitiv stabilite prin Decizia civilă nr. 424 A din 19 iunie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III – a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. 23469/3/2005.
Respectând dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora „În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului", Curtea a analizat natura măsurilor reparatorii prevăzute de lege în situaţia existentă în cauza de faţă.
1. Potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză de expert M.N.I., suprafaţa de teren solicitată de contestatori, de 1.400 mp, se află în incinta SC P. SA şi este în parte ocupată de construcţii: C2 = 126,10 mp – birouri, C 6 = 27,15 mp – casă pompe, C 7 = 162,55 mp – o parte din platformă rezervoare carburanţi şi C 8 – rezervor carburanţi. Aceste construcţii au fost edificate de SC P. SA cu destinaţiile respective, fiind considerate construcţii noi. Pe suprafaţa în litigiu nu se mai regăseşte nicio clădire care să fi aparţinut vechilor proprietari. Platforma betonată a fost turnată în vederea accesului maşinilor în incinta SC P. SA. Atât suprafaţa de 1.400 mp solicitată de contestatori, cât şi suprafaţa rămasă în incinta SC P. SA au acces comun. În partea de nord, cât şi în partea de vest există un teren liber, dar are o suprafaţă mică neafectată de construcţii, de 379,61 mp.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001 – în forma în vigoare la data emiterii deciziei contestate, respectiv 4 iulie 2005: „În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi demolate total sau parţial restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. În cazul în care pe terenurile imobilelor preluate în mod abuziv s-au ridicat construcţii, persoana îndreptăţită poate obţine restituirea în natură a părţii de teren rămasă liberă, urmând să se respecte documentaţiile de urbanism legal aprobate".
Întrucât în speţă construcţiile situate pe terenul preluat în mod abuziv au fost demolate şi ulterior au fost edificate noi construcţii, care ocupă funcţional terenul în întregime, contestatorii beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent.
Referitor la natura măsurilor reparatorii prin echivalent, art. 1 din Legea nr. 10/2001 – în forma în vigoare la data de 4 iulie 2005 – prevedea că: „Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite, în acordare de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital, de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despăgubiri băneşti".
Conform art. 9 alin. (2): „În cazul imobilelor care aveau numai destinaţie decât aceea de locuinţă şi care au fost demolate sau a căror restituirea în natură, în tot sau în parte, nu este posibilă, restituire prin măsuri reparatorii în echivalent se face prin acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, de acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensarea cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite". În acelaşi timp, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001: „În termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi Ministerul Finanţelor va elabora norme metodologice privind emiterea, înregistrarea şi utilizarea titlurilor de valoare nominală".
Dat fiind că Ministerul Finanţelor Publice nu a elaborat normele metodologice prevăzute de lege, art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea fi pus în aplicare, motiv pentru care singura modalitate reală şi efectivă de acordare a unor măsuri reparatorii prin echivalent, care era prevăzută cu caracter general de art. 1 alin. (2) din acelaşi act normativ, rămânea acordarea de despăgubiri băneşti.
2. Având în vedere că prin Decizia în interesul Legii nr. XX din 9 martie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că instanţa de judecată competentă să soluţioneze pe fond şi notificarea persoanei îndreptăţite în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate, Curtea nu a obligat intimat să emită o nouă decizie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, ci a dispus direct obligarea acesteia la plata de despăgubiri, în cuantumul stabilit prin suplimentul la raportul de expertiză efectuat de expert M.N.I.
Faţă de aceste considerente, reţinând netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii primei instanţe, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis contestaţia formulată de N.T. şi N.D., împotriva deciziei nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA, a anulat Decizia nr. 289 din 4 iulie 2005 emise de SC P. SA, şi a obligat intimata SC P. SA să acorde contestatorilor despăgubiri în cuantum de 84.000 Euro – echivalent în lei la data plăţii, potrivit cursului oficial al Băncii Naţionale României, pentru suprafaţa de teren de 1.400 mp, astfel cum a identificat prin raportul de expertiză efectuat de expert M.N.I.
Împotriva deciziei a declarat recurs recurenta SC P. SA care a învederat următoarele motive de nelegalitate a acesteia:
Hotărârea este dată cu aplicarea greşită a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, în speţă fiind aplicabile prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece nu este entitate competentă să acorde măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de acţiuni la societatea comercială tranzacţionată pe piaţa de capital sau titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau despăgubiri băneşti.
Curtea de Apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul recursului în interesul legii, în cauza dedusă judecăţii P. SA a soluţionat notificarea şi a emis Decizia nr. 219/2005.
În baza Legii nr. 10/2001 şi a Titlului VII din Legea nr. 247/2005 competenţa stabilirii cuantumului despăgubirilor băneşti, ca măsură reparatorie revenea Comisiei Centrale de Acordare a Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii în procedura reglementată legal.
Se mai reţine că, în baza concluziilor celor două expertize efectuate în cauză, s-a constatat că terenul în suprafaţă de 1.400 mp este ocupat şi nu poate fi restituit în natură, iar în acest caz devin aplicabile prevederile art. 9.3 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ce stabilesc pentru ipoteza în care restituirea în natură nu este posibilă, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor ce sunt acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Se invocă în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând Decizia recurată prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Prin art. 16 alin. (1) (3) din Legea nr. 247/2005 (titlul VII) privind regimul stabilirii plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, legiuitorul face distincţie între notificările deja soluţionate la data intrării în vigoare a legii prin consemnarea unor sume de bani ce urmează a se acorda ca despăgubire, ipoteză a alin. (1) al textului, şi cele ce nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a legii despre care se arată că vor fi predate Secretariatului Comisiei Centrale însoţite de dispoziţiile entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, conţinând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, ipoteză a alin. (2) al textului art. 16.
În cazul în care o notificare a fost soluţionată anterior intrării în vigoare a legii, însă dispoziţia prin care aceasta a fost soluţionată nu a rămas definitivă, fiind atacată în instanţă, astfel încât ceea ce urmează a se preda Secretariatului Comisiei Centrale este dispoziţia definitivă, emisă în baza hotărârii judecătoreşti, sunt aplicabile prevederile alin. (1) al art. 16, în sensul că în situaţia dată şi instanţa de judecată poate stabili caracterul despăgubirilor cuvenite beneficiarilor legii de reparaţie, reprezentând valoarea de circulaţie a bunului. Orice altă interpretare a textului ar echivala cu o denegare de dreptate (sancţionată de prevederile art. 3 C. civ.) şi cu încălcarea dreptului de acces la instanţă, garantat de prevederile art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Sub acest aspect apar ca fiind nefondate criticile recurentului SC P. SA, deoarece notificarea a fost soluţionată la data de 4 iulie 2005, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Recursul recurentei SC P. SA va fi însă primit, pentru considerentele ce succed:
Art. 129 alin. (5) C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să stăruie, prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului, putând ordona administrarea tuturor probelor pentru a se stabili cuantumul despăgubirilor băneşti la care reclamanţii sunt îndreptăţiţi.
Din analiza raportului de expertiză efectuat în cauză nu rezultă criteriile legale, respectiv normele de stabilire a valorii de circulaţie a terenurilor respective, suma de 44 – 60 Euro/mp luată în calcul, fiind stabilită de SC H.I. SRL (firmă imobiliară), motiv pentru care se impune admiterea recursurilor, în baza art. 312 C. proc. civ. casarea deciziei civile şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel care va dispune efectuarea unei expertize de evaluare, conform dispoziţiilor art. 201 şi urm. C. proc. civ.
După emiterea dispoziţiei definitive, emisă în baza hotărârii judecătoreşti, aceasta urmează a se preda Secretariatului Comisiei Centrale conform dispoziţiilor Legii nr. 247/2005.
Pentru aceste considerente, se va admite recursul, se va casa Decizia recurată şi se va trimite cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC P. SA (actual O.M.V. P. SA) împotriva deciziei nr. 278 A din 4 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1430/2010. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1391/2010. Civil → |
|---|
